Având în vedere importanţa teoretică şi practică pe care o prezintă instituţiile domeniului public şi domeniului privat ale statului, ne propunem să procedam la un examen al acestora, atât cu privire la conţinutul, cât şi la regimul juridic aplicabil.
Mai întâi este necesar să facem distincţie între "domeniul public" şi "domeniul privat" ale statului, întrucât ele sunt supuse unor regimuri juridice diferite. Astfel, pe când domeniul public este supus unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, şi presupunând diverse reguli de delimitare şi utilizare necunoscute dreptului privat, domeniul privat al statului este supus reglementarilor de drept privat.
Pe de altă parte, domeniul public al statului este supus regimului de contencios administrativ, pe când domeniul privat al statului este supus regimului de contencios judiciar.
În privinţa criteriilor de delimitare a "domeniului public al statului" de "domeniul privat al statului", în literatura de specialitate s-au conturat două mari doctrine: una restrictivă şi o alta extensivă.
Este vorba, în primul rând, de concepţia domenialităţii publice limitată la bunurile nesusceptibile de a fi dobândite în proprietate privată şi afectate folosinţei tuturor. Aceasta concepţie a fost dominantă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, avându-l ca susţinător reprezentativ pe H. Berthelemy. Ea a reunit intr-o sinteză două idei care fuseseră formulate distinct: una emisă de Proudhon, care definea domeniul public drept un ansamblu de bunuri afectate folosinţei tuturor, iar cealaltă de Ducrocq, care considera că domeniul public este constituit din bunuri nesusceptibile de a fi dobândite în proprietate privată datorită naturii lor.
În cealaltă concepţie, se are în vedere domenialitatea publică care se extinde la "bunurile afectate serviciilor publice, deşi adaugă la noţiunea de afectaţiune şi pe aceea de "servicii publice". Conform acestei doctrine, aparţin domeniului public toate bunurile mobile şi imobile care sunt afectate atât folosinţei publice (drumurile publice, ţărmurile mării, cursurile apelor, mijloacele de transport în comun etc.), cat şi unui serviciu public (căi ferate, construcţii militare şi imobilele administraţiei publice).
Domeniul privat s-ar referi la bunurile care fac obiectul unei exploatări pur financiare a colectivităţilor publice (terenuri şi alte imobile supuse locaţiunii).
Desigur că aceste criterii au fost actualizate în timp. Astfel, Comisia de redactare a proiectului reformei Codului civil francez a adăugat domeniului public ansamblul bunurilor aparţinând colectivităţilor şi stabilimentelor publice (persoane juridice de drept public care pot fi atât societăţi care urmăresc un scop patrimonial, cat şi asociaţii cu scopuri neeconomice) care, fie sunt puse la dispoziţia directă a folosinţei publice, fie sunt afectate unui serviciu public (cu menţiunea că acestea trebuie să fie, prin natură sau dotările specifice, adaptate exclusiv scopului particular al acestor servicii).
Aceasta nouă definiţie a domeniului public reţine şi criteriile afectaţiunii la folosinţa publică şi la serviciile publice, dar se introduce şi un criteriu nou, acela al "adaptării speciale" (naturale sau artificiale) a domeniului afectat serviciilor publice.
Prin Legea nr. 18/1991 referitoare la fondul funciar este consacrat criteriul "afectaţiunii la serviciul public" (fie prin lege, fie prin natura lor) a bunurilor care fac parte din domeniul public. Bunul care prin natura sa este afectat folosinţei publice directe este de "uz public", iar eel care este afectat prin lege unui serviciu public este de "interes public", în timp ce bunul de "uz public" se află la indemna folosinţei directe a publicului, bunul de "interes public" nu poate fi folosit nemijlocit de orice persoana, dar aduce, indirect, foloase întregii societăţi (de exemplu, cazarma satisface interesele de securitate ale fiecărui membru al societăţii, deşi este folosită numai de anumite persoane).
În principiu, toate bunurile administrative afectate folosinţei publice fac parte din domeniul public, în mod excepţional s-a admis cuprinderea în domeniul privat a dependinţelor afectate folosinţei publice, fără ca acestea să fie reintroduse în domeniul public dacă îndeplinesc condiţia de a face obiectul unei amenajări speciale. Astfel, mult timp în practica, s-a considerat că aleile şi grădinile sunt dependente ale domeniului privat chiar daca erau amenajate special pentru folosinţa publică. Ulterior, s-a recurs la extinderea criteriului "amenajări speciale" pentru a se determina dependenta domeniului afectat folosinţei publice, criteriu mult mai larg utilizat în legătura cu dependentele afectate serviciilor publice.
În ce priveşte domenialitatea publică rezultată din afectarea la un serviciu public, este de făcut observaţia că afectaţia unui bun la un serviciu public constitute (pe lângă afectarea la folosinţa publicului) o sursă directă a domenialităţii publice.
Într-adevăr, dependenţele domeniului public cuprind, pe lângă spaţiile afectate folosinţei publice directe, şi numeroase construcţii şi instituţii afectate serviciilor publice: porturi maritime, aerodromuri şi instalaţiile lor etc.