loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ideea statului de drept a fost formulată şi dezvoltată de multe generaţii de mari gînditori. Ea era îndreptată contra unui stat absolutist poliţienesc, contra tiraniei, a autocraţiei şi samavolniciei.

Formarea statului de drept presupunea înlocuirea unui sistem politic de tip închis, autoritar cu un sistem democratic „deschis", bazat pe princi­piile supremaţiei dreptului şi legalităţii.

Concepţia tradiţională a statului de drept a apărut şi s-a format la în­ceputul sec. XIX. Pentru prima dată această noţiune capătă uz ştiinţific în Germania. Aici ideea de „stat de drept" se întîlneşte într-o serie de izvoare juridice, precum şi în cele filozofice ale lui Kant, Gneist, Sihtel ş.a. Tot în acea perioadă în ştiinţa juridică o abordare organică a unităţii statului şi dreptului era unanim recunoscută. în cercul savanţilor preocupaţi de ştiin­ţele juridice din mai multe ţări se stabileşte diferenţa dintre statul care nu e bazat pe drept şi statul de drept. Se confirma tot mai concret şi mai con­vingător că statul, ce nu este stat de drept, reglează dreptul, administrează, dirijează dreptul, pe cînd în statul de drept organele se subordonează drep­tului, dreptul devine autolimitarea puterii de stat.

Statul de drept este o necesitate obiectivă şi o valoare socială nespus de mare, o modalitate eficientă de organizare a societăţii şi de dirijare a ei.

Aceasta se explică, în primul rînd, prin faptul că este o stare de subor­donare generală în faţa legii. Se supun toţi: şi cetăţenii, şi factorii de răspun­dere, şi organele puterii şi administrării, şi statul ca atare.

în al doilea rînd, legea este singurul mijloc posibil de exprimare şi con­solidare a necesităţilor şi intereselor fiecărui om şi ale întregii societăţi, de transformare a voinţei poporului într-un regulator al relaţiilor sociale obli­gatorii pentru toţi, de ridicare a acestei voinţe la rangul de norme pe care sînt obligaţi să le respecte toţi.

în al treilea rînd, legea stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la relaţiile sociale, ordinea strictă în societate.

în al patrulea rînd, legea consolidează prescrierile sale prin măsuri ale răspunderii şi garantează, astfel, protecţia societăţii şi a cetăţenilor împotriva încălcării drepturilor, intereselor, libertăţilor legitime.

Teoriile autolimitării, care devin tot mai pronunţate, au permis statu­lui să ocupe o situaţie dominantă în domeniul elaborării legilor: statul nu putea fi privit ca o putere real limitată de lege, deoarece el poate să schimbe în orice clipă normele juridice în vigoare. Succesele statului de drept con­duc la înlocuirea acestei concepţii printr-o nouă reprezentare despre stat ca putere dirijată şi limitată de lege.

Statul nu poate să conteze mai mult doar pe prerogativa dominaţiei pentru a-şi argumenta legitimitatea. Dimpotrivă, legitimitatea trebuie să se bazeze pe lege şi să se supună unor anumite reguli obiective. Astfel, statul devine o instituţie subordonată scopurilor supreme pe care le slujeşte.

Aici trebuie să se ţină cont şi de faptul că se dezvoltă şi dreptul adminis- twtiv, care nu mai este considerat ca un privilegiu exclusiv al administraţi­ei ci ca un mijloc de protecţie a drepturilor cetăţenilor. Dezvoltarea drep­tului administrativ şi a contenciosului administrativ face mai reala tendinţa de a oferi cetăţenilor garanţii împotriva samavolniciei administraţiei, de a tonita la un anumit cadru forţa statului.

Puterea de stat nu mai este temelia primordială a dreptului administrativ, cum se considera înainte, ci, dimpotrivă, ea are menirea de a limita această forţă. Prerogativele puterii administrative prezintă valoare nu prin ele însele, cum se considera înainte, numai în raport cu scopurile propuse-, ele sînt legitime numai în măsura în care permit administraţiei să-şî exer­cite funcţiile.

Referindu-se la statul de drept, V. Nerseseanţ, academician al AŞ a Ru­siei, spunea: „Orice stat, ca organizaţie de drept în esenţă (adică fondata pe principiul egalităţii formale) şi de activitate a puterii generale (publice) a oamenilor liberi - subiecţi ai ei, este un stat de drept (în măsura dezvol­tării dreptului în epoca social-istorică corespunzătoare), şi el se deosebeş­te principial de toate felurile de despotism (tiranie, dictatură, totalitarism ş.a.m.d.), care reprezintă o formă a antedreptului, nedreptului şi antidrep- tului (care neagă egalitatea, libertatea şi echitatea) de exprimare, de organi­zare şi activitate a puterii generale (oficiale)".

Referindu-se la problema statului de drept, Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane CSCE subliniază că statele participante „sînt hotărîte să susţină şi să promoveze principiile de justiţie care constituie baza statului de drept. Ele consideră că statul de drept nu înseamnă, pur şi simplu, o legalitate formală ce asigură regulari­tate şi coerenţă în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci chiar justiţia fondată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii su­preme a persoanei umane, garantată de instituţii ce oferă un cadru pentru expresia cea mai completă. Ele confirmă că democraţia este un element inerent statului de drept, recunosc importanţa pluralismului organizaţiilor politice"(a se vedea: art. 2 şi 3 ale Documentului).

Problema privind trăsăturile definitorii ale statului de drept este re­flectată în mod diferit. Bunăoară, savantul rus A. Kovalenko consideră că statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:

  • este fundamentat pe supremaţia legii;
  • presupune exercitarea şi respectarea fermă a legilor statului de către toţi cetăţenii, funcţionarii, organele de stat şi organizaţiile sociale;
  • prevede răspunderea reciprocă în limitele legislaţiei în vigoare;
  • asigură drepturile şi libertăţile cetăţenilor necesare pentru funcţiona­rea societăţii civile de drept.

Statul de drept contemporan (cu fixarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor inalienabile ale omului, separarea puterilor ş.a.) este cea mai dezvoltată din punct de vedere istoric formă de drept a existenţei statului, care şi la etapele anterioare ale existenţei sale a reprezentat un stat de drept în formele lui mai puţin dezvoltate. La toate etapele dezvoltării sale istorice orice stat (spre deosebire de tipul despotic al puterii), ca formă de drept a puterii generale (publice), este o anumită formă de exprimare organizaţio- nală a puterii, de concretizare şi realizare a principiului egalităţii formale, esenţei şi cerinţelor lui".

Loading...