In vorbirea curenta, ca si in literatura de specialitate, se utilizeaza diverse expresii care fac parte din familia cuvântului finante, in sensuri apropiate sau diferite, dupa caz: finante, finante publice, finante private s.a.
Cuvântul finante provine de la latinescul finare, care inseamna, in sens general, a termina, a incheia si in sens restrâns, a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului, o actiune judecatoreasca sau o hotarâre a justitiei in legatura cu o plata de bani. In secolele XIII-XIV s-au folosit expresiile finantio, financias si financia pecuniria, cu sensul de plata in bani. In secolul al XV-lea, in Franta, se foloseau expresiile hommes de finances si financiers (pentru denumirea arendasilor de impozite si a persoanelor care incasau impozitele regelui), finance (suma de bani, venit al statului), financies (pentru denumirea intregului patrimoniu al statului).
In Germania, in secolele XV-XVII, se utilizau termenii finanz (care insemna plata in bani), finanzer (care desemna pe camatar).
În ţara noastră, încă din secolul al XIX lea s-a folosit notiunea de fisc, care denumea organul financiar care încasa impozitele, taxele, amenzile, etc.
De-a lungul anilor, concepţiile despre finanţe au evoluat continuu. În această evoluţie se conturează două etape distincte: prima corespunde, în linii generale maşinismului, capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar ce-a de-a doua corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX, mai ales după marea recesiune economică mondială din 1929-1933). Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice, iar cele din etapa următoare, moderne.
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul se limitează la sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii sale interne, apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice se restrâng la minimum. În această concepţie sarcina finanţelor publice consta în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a acestora; impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel utilizate încât să aibă caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-economice existente. Păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei gestiuni, cheia de boltă a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar generator de inflaţie era considerată un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic.
În concluzie, principiile formulate de către adepţii doctrinei liberale care au stat la baza finanţelor publice în concepţia economiştilor clasici pot fi sintetizate astfel:
- cheltuielile publice, restrânse la minimum, ar trebui să acopere, pe seama contribuţiei genarale, numai costurile serviciilor, instituţiilor şi lucrărilor publice strict necesare societăţii şi pe care piaţa nu le poate furniza;
- dat fiind caracterul neproductiv al armatei, flotei, al muncii prestate de judecători, poliţişti şi alţi agenţi publici, cheltuielile publice conduc la diminuarea capitalului productiv al ţării;
- cheltuielile publice ar trebui finanţate pe seama impozitelor suportate de membrii comunităţii numai în măsura în care ele se fac în interesul general al societăţii şi nu pot fi integral acoperite de către beneficiarii direcţi ai serviciilor prestate de instituţiile publice;
- impozitele constituie un rău, deoarece influenţează procesul reproducţiei şi afectează acumularea de capital productiv, dar răul acesta este necesar deoarece asigură colectarea resurselor necesare finanţării cheltuielilor publice indispensabile societăţii;
- veniturile bugetare curente ar trebui să acopere în fiecare an cheltuielile publice, deoarece deficitul bugetar obligă statul să apeleze la emisiunea de bani sau să contracteze împrumuturi pentru scopuri neproductive;
- apelul la împrumuturi este nefast deoarece conduce la creşterea datoriei publice care antrenează cheltuieli bugetare suplimentare cu plata dobânzilor aferente, constituind o povară pentru generaţiile viitoare.
În această epocă în care prevala doctrina liberalismului economic, preocuparea specialiştilor era orientată cu precădere spre problemele procurării resurselor necesare statului, utilizării lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului, respectării anumitor reguli care ţin de disciplina financiară şi de buna gestionare a fondurilor, conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic.
După această perioadă, adică spre sfârşitul sec. al XIX lea, începutul sec. al XX lea şi mai ales după recesiunea din perioada 1929-1933, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Această modificare de poziţie a fost determinată de adâncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist şi de necesitatea găsirii de soluţii la problemele complexe cu care era confruntată economia naţională. Este apreciată şi încurajată intervenţia statului în economie prin măsuri ca:
- acordarea de subvenţii şi de facilităţi întreprinderilor private,
- acţiuni pentru combaterea şomajului,
- acţiuni pentru restabilirea echilibrului general economic vremelnic perturbat,
- acţiuni pentru redresarea economiei stagnante, etc.
Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor economice, a relaţiilor sociale. Obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi al veniturilor publice.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au afirmat cu tot mai mută vigoare concepţiile neoliberale, care susţin retragerea statului din economie, renunţarea acestuia la folosirea impozitelor, taxelor, subvenţiilor de la buget şi a altor instrumente financiare şi monetare de influenţare a activităţii economice, lăsarea pieţei să se autoregleze prin mijloacele sale specifice.