Creditele externe pot fi acordate de catre:
- intreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firma);
- banci si alte institutii de credit (credite bancare);
- guverne (credite guvernamentale);
- organisme financiare internationale (credite financiare);
- rentieri si alte persoane fizice (imprumuturi de stat).
Intreprinderile furnizoare si institutiile financiar-bancare acorda credite pe baze bilaterale, guvernele acorda asistenta publica bilaterala, iar organismele financiare internationale acorda asistenta publica pe baze multilaterale.
Spre deosebire de datoria publica interna, datoria publica externa este mai impovaratoare din urmatoarele motive principale:
- imprumuturile externe trebuie rambursate, in timp ce imprumuturile interne pot fi transformate in imprumuturi perpetue, sau rambursarea lor poate fi amânata printr-o conversie intr-un imprumut pe termen lung;
- obligatiile privind dobânzile si alte cheltuieli aferente imprumuturilor externe se stabilesc de catre creditori, guvernul tarii beneficiare neavând control asupra acestora;
- o depreciere a valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de dobânzi si a capitalului rambursat;
- platile trebuie efectuate la termenele stabilite de catre creditori si nu la cele convenabile tarii debitoare;
- neplata/nerestituirea la termene stabilite a dobânzilor, comisioanelor sau a capitalului imprumutat atrage penalitati si creeaza dificultati pentru obtinerea unor credite in viitor;
- balanta de plati este influentata negativ daca sumele obtinute, prin imprumuturi externe, nu sunt utilizate pentru cresterea exporturilor, sau pentru reducerea importurilor tarii debitoare;
- pierderea de suveranitate reprezinta, uneori, un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe (este cazul imprumuturilor obtinute de la unele institutii financiare internationale si care pot cere guvernului tarii beneficiare sa promoveze anumite politici economice).
Potrivit legislatiei românesti in vigoare, la propunerea Guvernului, Parlamentul aproba plafonul de credite externe in limita gradului de indatorare externa, in care se incadreaza necesarul de imprumuturi externe pe baza strategiei privind datoria publica externa.
Garantarea de catre stat, prin Ministerul Finantelor, a unor credite externe pentru investitii contractate de societati comerciale, regii autonome si institutii publice, se efectueaza pe baza analizelor de proiect ale Bancii de Export-Import a României (EXIMBANK S.A.). Analizele de proiect, care au la baza documentatiile intocmite de catre solicitantii creditelor externe, se inainteaza Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior, care poate sa aprobe sau nu continuarea procedurii de contractare a creditelor externe.
In calitate de garant al creditelor externe, Ministerul Finantelor, in numele statului, evalueaza riscurile monetare, valutare si financiare asociate imprumutului analizat, oportunitatea si conditiile de acordare a garantiei, astfel incât credibilitatea financiara a statului român, pe plan international, sa nu fie afectata.
Daca aceste conditii sunt intrunite, Ministerul Finantelor emite scrisoarea de garantie si, pe baza mandatului primit de la Guvern, participa la negocierea acordurilor de imprumut.
Imprumuturile externe contractate de statul român, in nume propriu, precum si cele garantate de stat se inscriu in Registrul datoriei publice externe, care este instituit legal la Ministerul Finantelor.
In legatura cu datoria publică externa a unei tari se utilizeaza, in practica internationala, indicatori care evidentiaza, atât gradul de indatorare fata de strainatate, cât si efortul valutar pe care aceasta il reclama, precum si capacitatea de onorare a datoriei.
Marimea datoriei publice externe se calculeaza atât in expresie absoluta, cât si relativa.
Marimea absoluta a datoriei publice externe reflecta suma totala datorata de stat creditorilor externi, la un moment dat. Aceasta marime se exprima fie intr-o valuta straina (forte), fie in moneda nationala, prin transformarea valutelor in care a fost angajata datoria in moneda tarii debitoare, prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Centrala. Semnificatia acestui indicator este scazuta, deoarece nu are nici o legatura cu potentialul financiar-valutar al tarii debitoare si cu esalonarea, in timp, a rambursarii datoriei respective.
Expresiile relative ale datoriei publice externe au o semnificatie informationala relevanta, intrucât datoria publică externa se raporteaza la alti indicatori. In acest sens, se calculeaza:
- marimea medie a datoriei publice externe pe un locuitor (se determina prin raportarea datoriei publice externe totale, exprimate intr-o valuta forte, la numarul populatiei; se utilizeaza in comparatii pe plan national si international);
- ponderea datoriei publice externe in produsul intern brut;
- ponderea datoriei publice externe in exportul de bunuri si servicii (arata in cât timp s-ar putea rambursa datoria publică a unei tari fata de strainatate, pe seama valutei incasate din vânzarile de bunuri si prestarile de servicii peste granita; acest indicator are numai o valoare teoretica, intrucât nici un stat nu foloseste intreaga valuta pentru restituirea datoriei publice externe).
Capacitatea de indatorare externa exprima posibilitatile unei tari de a angaja credite din strainatate pentru care plata dobânzilor si a comisioanelor aferente, precum si rambursarea la scadenta nu creeaza dificultati economico-financiare greu de depăşit.
La un moment dat, capacitatea de indatorare externa se determina atât retrospectiv, cât si prospectiv, avându-se in vedere:
- volumul exporturilor de bunuri si servicii, realizat in perioada anterioara considerata, previzionând pentru anul curent si perspectivele evolutiei acestuia;
- rata maxima intre serviciul datoriei externe si volumul exporturilor mentionate;
- volumul serviciului datoriei externe contractate (angajate).
Capacitatea de indatorare creste odata cu sporirea exporturilor si se diminueaza in conditiile in care imprumuturile angajate majoreaza ponderea serviciului datoriei în totalul exporturilor.
Efortul valutar generat de datoria externa este evidentiat de serviciul datoriei externe, care include atât rambursarea ratelor imprumuturilor externe, exigibile in anul considerat, cât si plata dobânzilor, comisioanelor si a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile in acelasi an.
Cu cât efortul financiar-valutar, reclamat de datoria externa, este mai mare, cu atât mai reduse vor fi resursele valutare ale unei tari ramase pentru achitarea importurilor destinate aprovizionarii acesteia cu bunuri de consum indispensabile si dezvoltarii sale economico-sociale.
Capacitatea de onorare a datoriei publice externe se bazeaza pe ansamblul fluxurilor determinate de schimburile economice internationale ale tarii debitoare.
Potrivit metodologiei Bancii Mondiale, tarile in curs de dezvoltare debitoare se grupeaza astfel:
- in functie de marimea venitului (produsului intern brut) ce revine in medie pe un locuitor, in dolari S.U.A., in:
- tari cu un venit mic (al caror P.I.B./locuitor este de pâna la 625 de dolari S.U.A.);
- tari cu un venit mediu (al caror P.I.B./locuitor este cuprins intre 725 si 8.955 de dolari S.U.A.)
Tarile cu un P.I.B./locuitor mai mare de 8.955 de dolari S.U.A. sunt considerate ca având venituri ridicate.
- in functie de gradul de indatorare a tarii analizate fata de strainatate, distingem:
- tari puternic indatorate (sunt considerate tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturile de bunuri si servicii este de peste 220% sau cele la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mare de 80%);
- tari moderat indatorate (sunt considerate tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturi este mai mic de 220%, dar mai mare de 132%, sau cele la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mic de 80%, dar mai mare de 48%);
- tari putin indatorate (sunt tarile cu un venit mic si cele cu un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si exporturi este mai mic de 132%, iar raportul dintre valoarea actuala a serviciului datoriei externe si produsul intern brut este mai mic de 48%.
Asemanarile si deosebirile intre creditul public şi creditul privat.
Intr-o economie, in afara de autoritatile publice – centrale si locale – apel la resurse de imprumut mai fac intreprinderile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste, anumite categorii ale populatiei, pentru:
- asigurarea desfasurarii normale a activitatii lor (credite pe termen scurt);
- efectuarea unor investitii (credite pe termen mediu si lung);
- satisfacerea unor nevoi ale populatiei (credite de consum).
Prin urmare, cererea de credit – public si privat – este formata din solicitarile autoritatilor publice, unitatilor economice, populatiei, iar oferta de resurse de imprumut este alcatuita din capitalurile si rezervele libere ale bancilor si altor institutii financiare, veniturile rentierilor, economiile banesti ale populatiei.
Având aceleasi surse de formare, creditul public intra in competitie cu creditul privat, resursele banesti temporar disponibile fiind puse la dispozitia acelor solicitanti care accepta conditiile de acordare a creditului, respectiv garantii, termene de rambursare, rate ale dobânzii s.a.
In continuare, vom incerca sa identificam asemanarile si deosebirile intre creditul public şi creditul privat.
In general, creditul este rezultatul unui act de incredere si presupune schimbul a doua prestatii disociate in timp. Creditorul acorda debitorului sau bunuri sau mijloace de plata, in schimbul promisiunii acestuia de a-i plati bunurile respective sau de a-i rambursa banii imprumutati, la care se adauga o dobânda, spre a remunera timpul care se scurge pâna la scadenta si riscul pe care creditorul si-l asuma in acea perioada de timp.
Creditul privat a aparut si s-a dezvoltat in cadrul economiei de schimb, pe fondul multiplicarii relatiilor reciproce dintre solicitantii si ofertantii de marfuri. El se practica sub urmatoarele forme:
- creditul comercial, care are ca obiect marfurile tranzactionate;
- creditul bancar, al carui obiect este reprezentat de dreptul de folosinta temporara a unei sume de bani, creditor fiind o institutie specializata, denumita banca.
In strânsa legatura cu creditul bancar a aparut si s-a dezvoltat piata capitalului banesc de imprumut, pe care se manifesta atât cererea de credit privat, cât si cererea de credit public.
Oferta comuna de resurse de imprumut si caracterul limitat al resurselor care formeaza aceasta oferta de capital determina, asa cum am precizat anterior, aparitia unei competitii intre creditul privat si cel public.
De asemenea, intre creditul public si cel bancar mai exista si alte asemanari, cum sunt:
- angajarea resurselor necesare pe baze contractuale;
- plata de dobânzi in favoarea creditorilor;
- folosirea temporara a resurselor angajate si rambursarea la scadenta a acestora.
Alaturi de aceste asemanari, intre creditul public si cel privat exista si deosebiri semnificative.
Prima deosebire se refera la sursa de plata a dobânzii. Astfel, in cazul creditului bancar, capitalul imprumutat, prin valorificare, genereaza obtinerea profitului. Din acest profit, unitatile economice debitoare cedeaza bancii o anumita parte, sub forma dobânzii, ca pret pentru creditul angajat.
Aceasta realitate, specifica creditului bancar, a creat iluzia ca orice suma de bani acordata cu titlu de imprumut este capabila sa produca dobânda. Ca atare, in practica s-a generalizat perceperea de dobânzi si la imprumuturile utilizate in scopuri neproductive, angajate sub forma creditelor de consum (specifice populatiei si in mare masura, autoritatilor publice).
Resursele procurate pe calea creditului public si utilizate pentru finantarea functionarii serviciilor publice, a cheltuielilor militare, pentru mentinerea ordinii publice, plata de dobânzi pentru datoria publica efectiva si pentru rambursarea celei scadente, apar ca mijloace de plata si nu in calitate de capital. De aceea, rambursarea la scadenta a acestor resurse, care se consuma fara a se reproduce, precum si plata dobânzilor aferente se efectueaza pe seama veniturilor bugetare.
De la aceasta regula exista unele exceptii. Astfel când creditul public se utilizeaza pentru finantarea unor lucrari ample in domeniul infrastructurii sau pentru crearea si dezvoltarea de activitati productive, dobânda se suporta din valoarea nou creata in urma utilizarii imprumuturilor respective.
O alta deosebire intre creditul public si cel privat se refera la inscrisurile care certifica creantele generate de raporturile de creditare. Astfel, autoritatile publice emit efecte publice sau titluri de credit public, care atesta calitatea de subscriitori a detinatorilor si certifica dreptul acestora la o anumita dobânda, un anumit câstig sau atât la o dobânda, cât si la un câstig. Societatile care doresc sa obtina resursele banesti de care au nevoie pot sa emita actiuni, obligatiuni, bilete la ordin, trate, cecuri si alte inscrisuri de credit privat (efecte comerciale).
Atât efectele publice, cât si efectele comerciale sunt hârtii de valoare care nu au o valoare proprie, intrinseca si difera din punct de vedere al acoperirii lor. Astfel, efectele comerciale sunt reprezentante ale unei valori exprese, data de capitalul real concretizat in active fixe, materii prime s.a., care s-au cumparat cu banii primiti de la detinatorii titlurilor respective. Aceste hârtii de valoare deoarece circula independent de capitalul real pe care il reprezinta (adica se cumpara, se vând si se gajeaza), formeaza capitalul fictiv sau iluzoriu.
Efectele publice sunt, de regula, nenominative si pot fi negociate, având o circulatie proprie, ca si când ar avea o valoare intrinseca. Deoarece resursele obtinute de autoritatile publice pe baza lor sunt utilizate, in mare masura, pentru acoperirea unor cheltuieli de natura consumului definitiv, efectele publice nu certifica drepturi asupra unui capital real, capabil sa produca valoare adaugata. Cu toate acestea, ele asigura detinatorului lor dreptul de a primi o dobânda din partea statului, care se suporta din resursele bugetare. Prin urmare, efectele publice formeaza dublu capital fictiv.
Asemănări şi deosebiri între creditul public şi impozite ca resurse publice
Având in vedere cele mentionate anterior, rezulta ca imprumutului de stat ii sunt caracteristice urmatoarele trasaturi:
- are caracter contractual, fiind expresia acordului de vointa al partilor;
- are caracter rambursabil;
- asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe lânga rambursarea sumei imprumutate si o anumita contraprestatie.
1) Spre deosebire de impozit, care este o prelevare obligatorie, stabilita unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau juridice, creditul public are caracter contractual si exprima acordul de vointa al partilor implicate. Cu toate acestea, acest acord de vointa prezinta o specificitate a sa, deoarece, fara sa se realizeze o consultare prealabila a subscriitorilor potentiali, organele competente ale statului sunt cele care stabilesc:
- conditiile de emisiune si de rambursare a imprumutului;
- forma si marimea venitului pe care il asigura;
- alte avantaje acordate pe care le acorda subscriitorilor.
In acest context, persoanele interesate pot sa accepte sau sa respinga in bloc conditiile stabilite de autoritatile publice, dar nu pot cere sa li se asigure un tratament preferential fata de ceilalti subscriitori.
De regula, imprumuturile de stat au la baza principiul facultativitatii. Practica internationala a cunoscut, insa, si imprumuturi publice fortate, când subscrierea nu a fost lasata la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu.
Statele au recurs la imprumuturile fortate in imprejurari exceptionale, respectiv atunci când independenta nationala si integritatea teritoriala a statului au fost ameninţate grav.
De asemenea, sunt cunoscute si cazuri de imprumuturi publice contractate pentru pregatirea si ducerea de razboaie, refacerea economiei distruse de calamitati naturale, inlaturarea urmarilor unor crize economice de amploare s.a., când libertatea de actiune a subscriitorilor este mult ingradita prin masurile luate de autoritatile publice. Chiar daca prospectul de emisiune si conditiile de rambursare ale unor asemenea imprumuturi sunt mai putin atractive, subscriitori apreciaza interesul national si isi fac datoria patriotica de a subscrie.
Imprumuturile publice fortate se manifesta si sub alte forme. Astfel, prin imprumutul fortat direct statul obliga regiile autonome sau intreprinderile proprii sa-si constituie depozite de titluri publice, in proportie de 10-15% din trezoreria proprie. Imprumutul fortat deghizat, reprezinta o alta forma de imprumut public fortat si se manifesta atunci când statul, in calitate de client al diverselor furnituri, inlocuieste, in platile sale, moneda cu bonuri de tezaur, bonuri de impozite, obligatiuni ale imprumuturilor de stat etc.
2) Ca modalitate de procurare a resurselor banesti de care statul are nevoie, imprumutul se caracterizeaza prin aceea ca se restituie, la scadenta, persoanelor fizice si juridice care l-au acordat. De aceea, in momentul plasarii unui imprumut public, statul fixeaza termenul de rambursare a acestuia, care poate fi mai indepartat sau mai apropiat, in functie de evolutia previzibila a veniturilor si cheltuielilor publice.
De la aceasta regula, fac exceptie imprumuturile perpetue, la emiterea carora statul se angajeaza doar sa plateasca anumite dobânzi creditorilor sai, pe perioade de timp nedeterminate, fara sa se precizeze termenele de restituire a imprumuturilor propriu-zise. Totusi, in timp, daca prezinta convenienta economica, statul poate sa-si rascumpere la bursa inscrisurile imprumutului respectiv.
3) Imprumuturile publice nu se acorda cu titlu gratuit, ci in schimbul unor contraprestatii directe la care autoritatile statale se obliga solemn. „Pretul" dreptului de folosinta temporara a sumelor imprumutate poate imbraca forma dobânzii, forma câstigului sau ambele forme, dupa caz, la care se adauga, des, si alte avantaje materiale, inclusiv de natura unor facilitati fiscale.
In anumite situatii, avantajele oferite de stat la lansarea unui imprumut sunt restrânse. Astfel, in perioada de criza sau depresiune economica, in conditiile scaderii ratei dobânzii pe piata capitalului de imprumut, statul poate preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu o dobânda ridicata cu inscrisuri ale unui imprumut nou cu o dobânda mai scazuta printr-o operatiune de conversiune. De asemenea, datorita deprecierii accelerate a monedei nationale, statul poate diminua anumite avantaje materiale oferite initial creditorilor sai.
Pentru finantarea deficitului bugetar, statul se imprumuta pe piata interna sau in strainatate. Potrivit datelor Fondului Monetar International, in tarile dezvoltate, in tarile in curs de dezvoltare din Asia si Orientul Mijlociu, precum si in tarile europene aflate in tranzitie s-a apelat preponderent la imprumuturi interne si intr-o masura mai mica la cele externe.
Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur.
Bonurile de tezaur sunt titluri de imprumut, purtatoare de dobânda, la fel ca obligatiunile si impreuna fac parte din categoria efectelor publice protejate, prin Codul Penal, impotriva falsificarii sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur cuprinde denumirea, emitentul, precizarea sumei de bani stabilita ca unitate valorica a imprumutului, precum si alte informatii privind dobânda, termenul de rambursare, eventual numarul de serie si alte conditionari din ansamblul carora rezulta ca titlul respectiv dovedeste si reprezinta o creanta a detinatorului fata de stat.
In România, Ministerul Finantelor poate fi autorizat anual, prin legea bugetului de stat, si cu aprobarea Guvernului, sa emita bonuri de tezaur, purtatoare de dobânda, si a caror scadenta nu trebuie sa depaseasca sfârsitul anului bugetar.
Bonurile de tezaur se pun in circulatie prin Banca Nationala a României, având la baza o conventie incheiata de aceasta cu Ministerul Finantelor. Totalul bonurilor de tezaur si a altor instrumente specifice, aflate in circulatie, nu trebuie sa depaseasca 8% din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat. De asemenea, emiterea bonurilor de tezaur si a altor instrumente specifice se efectueaza numai in primele zece luni ale exercitiului bugetar, iar retragerea lor trebuie sa se faca fara a depasi anul financiar in care au fost emise.