Teritoriul european a cunoscut vechi forme de aşezare încă din perioada paleolitică (când se foloseau adăposturile naturale - grotele - din regiunile montane şi premontane), cu o puternică dezvoltare a oraşelor.
Atât în zona terenurilor umede cât şi în regiunea montană, întâlnim frecvent aşezarea dispersată, cu o mare extindere în nordul Franţei şi în Belgia şi în special în zona polderelor olandeze, de unde se continuă sporadic, insular, în lungul Câmpiei germane, apoi spre Polonia, avansând spre est până în Lituania şi Bielorusia. Mai apar arii insulare în bazinul superior al Rinului între Strasbourg şi Basel, între Nurenberg-Stuttgart şi pe rama sudică a Sudeţilor.
Tipul risipit, de asemenea, avansează în munte până la limita superioară a habitatului, fie în formă permanentă, fie temporară.
O variantă a aşezărilor dispersate este cătunul, formă întâlnită mai frecvnt în Masivul Central francez, în Provence, în Bavaria de sud, în Sudeţi şi insular în Marea Câmpie de
Vest.
Aşezarea concentrată apare, cu multe variante, în majoritatea ţărilor din Europa de
Vest.
Tipul de aşezare aglomerată ocupă o mare pondere în cadrul localităţilor din Germania sub forma unei fâşii ce porneşte din regiunea Braunschweig-Hanovra şi se continuă spre sud până în regiunea Stuttgart-Augsburg, iar în Belgia la sud de Liege. Satul aglomerat este caracteristic şi în Europa Centrală şi partea de sud a Poloniei colinare şi de podiş până la Lublin
Satul liniar, răspândit în estul şi nordul Franţei, în partea centrală a Germaniei, în zonele mai înalte ale Belgiei şi Olandei, apare dominant la est de linia Rostock - Berlin -Magdeburg - Dresda (Germania) - Toplice - Ceske Budejovice (Cehia), avansând şi pe teritoriul Poloniei. Acest tip se prezintă sub diferite forme (rectilin, curb) în raport cu unitatea de relief pe care se întinde: fund de vale, picior de coastă, linii de izvoare, dig, mal de râu etc.
În Elveţia predomină tipul dispersat cu nuclee de adunare, de asemenea, prezent şi în Austria, care poate constitui un exemplu tipic de succesiune a tipurilor de aşezări.
O caracteristică interesantă pentru Europa, unde întâlnim masivele muntoase cele mai populate, o constituie şi formele lor impopulare.
În Alpi, deşi sunt masivi, aşezările omeneşti avansează peste altitudini de 2500 m. Pe versantul nordic, în Elveţia şi Austria, predomină aşezările risipite în părţile mai înalte, iar cătunele cu o structură spre aglomerare, în părţile joase. Pe versantul sudic, unde climatul este favorabil economiei pastorale, iar în depresiuni culturilor de viţă-de-vie şi pomi fructiferi, limita oicumenei este mai înaltă, aşezările pătrunzând în lungul văilor mai evoluate.
Munţii Pirinei, cu un fond forestier mai redus şi cu păşuni ce constituie un element de atracţie pentru crescătorii de vite, deşi sunt mai puţin masivi decât Alpii, sunt mai puţin umanizaţi. Aşezările omeneşti apar mai des în zona premontană franceză sau în valea râului Ebro din Spania. În regiunea submontană, satele mari de la gurile văilor, se deşiră pe văi ca nişte mărgele, în cătune, iar în părţile înalte în aşezări risipite.
Relieful montan al Carpaţilor a favorizat umanizarea pe toată întinderea acestora. Acesta se prezintă ca un adevărat mozaic, o combinaţie complexă de forme care oferă posibilităţi optime de populare. Localizarea şi gruparea aşezărilor sunt condiţionate de structura hipsografică, de energia maximă a reliefului, de gradul de fragmentare. Ceea ce constituie însă originalitatea reliefului carpatic, este prezenţa a numeroase depresiuni intracarpatice şi întinse zone de plaiuri, bine populate.
Satul carpatic, care arată o plasticitate deosebită faţă de caracteristicile mediului şi încadrarea în peisaj, a păstrat elementele cele mai autentice ale culturii populare.
În Carpaţii Româneşti se întâlnesc toate tipurile structurale de sate cunoscute în ţara noastră. Cel mai caracteristic rămâne însă satul risipit (risipirea areolară sau liniară), născut pe seama roirilor pastorale. Localizarea lor apare adesea legată de cea a sălaşelor cu care sunt uneori intercalate.
Arii mari ocupă şi satele adunate, îndeosebi în regiunile depresionare sau în oicumenul marginal, pe alocuri intercalate cu sate răsfirate sau cu variante de trecere.
În cadrul Europei, distingem câteva tipuri specifice de aşezări, după gradul lor de dispersie, după funcţii, materialul de construcţie sau specificul etnic. Evident că formele habitatului rural se diferenţiază pe mari regiuni geografice sau pe grupe de ţări.
În ţările nordice ale Europei predomină tipul de aşezare dispersat, cu varianta risipit, mai ales în regiunile de fiorduri şi în regiunile nordice locuite de laponi, sau varianta de cătun, în regiunile cu păduri şi lacuri.
Vechile sate daneze s-au schimbat integral; de la o grupare în jurul unei pieţe, care avea şi un iaz (rezervă de apă contra incendiilor), s-a trecut la sate liniare, deşirate în gospodării izolate sau grupuri mici la capetele loturilor. Satele sunt rare şi mici.
În extremitatea nordică a continentului european trăiesc laponii - denumiţi şi ultimii nomazi din Europa.
Laponii nomazi şi seminomazi trăiesc în aşezări temporare adunate pe firul văilor orientate perpendicular pe direcţia vânturilor principale. Casa lor este cortul ("goati" cum îl numesc ei), o locuinţă transportabilă care se înalţă uşor oriunde. Câţiva pari de mesteacăn, încrucişaţi la vârf ca pirostiile care susţin un ceaun, constituie scheletul. Peste ei se aştern pături de pânză şi astfel adăpostul conic este gata. Sus în vârf, un mic loc liber comunică cu exteriorul pentru ca fumul să se poată strecura în afară. Vatra focului şi blănurile de ren sunt singurul "mobilier" al interiorului. Dimensiunile cortului variază în funcţie de numărul persoanelor care locuiesc în el şi care poate ajunge până la 10 - 12.
În locurile de iernare, adică acolo unde cantonează turmele de reni peste iarnă, laponii au şi bordeie (locuinţe pe jumătate îngropate în pământ şi acoperite cu bârne şi noroi de turbă, care joacă rol de izolator împotriva frigului), precum şi cabane din bârne sau scânduri aşezate nu direct pe sol ci pe patru piloni scurţi.
IglU-ul este casa de iarnă a eschimoşilor, construită în întregime din materiale găsite la faţa locului: cuburi mari de zăpadă îngheţată, sudate între ele. Are forma unei semisfere puţin ţuguiată, cu o intrare scundă plasată pe circumferinţa bazei.
Caracteristic pentru Europa vestică şi centrală este tipul comun de burg sau satul -târg care se distinge prin dotări, prin organizarea centrului civic, a funcţiei comerciale. Acest tip de aşezare este caracteristic şi unor ţări nordice, ca Norvegia, şi Suedia. În general însă în această zonă tipurile de aşezări sunt mai amestecate, formând arii întinse de interferenţe, iar formele de impopulare sunt mai variate, datorită prezenţei unui număr mare de sate, cu tradiţii diferite. La aceasta se adaugă şi condiţiile naturale ce dau peisaje de tip alpin, atlantic, mediteranean şi baltic.
Oicumena Europei vestice şi centrale este în mare parte de natură antropogenă. Aici, predomină aşezările mari, închise, dar fără un principiu în ordonarea construcţiilor, situate de obicei în mijlocul unor suprafeţe agricole întinse.
Caracteristic acestor tipuri de aşezări este densitatea mare de construcţii în zona centrală şi apoi rarefierea şi împrăştierea treptată spre periferie.
În teritoriile de la est de Elba predomină aşezările cu structură regulată, o surprinzătoare unitate de formă, care dovedeşte un proces dirijat de colonizare. Se remarcă "satele în formă de rânduri" (Liniendorfer, Zeilendorfer, Reihendorfer).
Aşezările împrăştiate apar îndeosebi în zona montană, unde atât topografia locului cât şi vegetaţia şi precipitaţiile bogate care determină dezvoltarea, în principal, a creşterii animalelor, fac să fie răspândit acest tip de aşezare.
Aşezările cele mai mari sunt răspândite în regiunile agricole aluviale (Franţa). În poldere (Olanda) sau în regiuni cu profil pomi-viticol-cerealier, din zonele premontane (Alpi, Pirinei, Vosgi).
Aşezările mici aparţin în general regiunilor de podiş şi munte. Ele avansează adeseori, ca nişte mărgele, pe văile râurilor. Acest tip este răspândit şi în Câmpia de Vest, în varianta dispersată.
Regiunea mediteraneană, deşi are o poziţie geografică deosebit de importantă, între cele trei continente - Europa, Asia şi Africa - cu legături lesnicioase cu Oceanul Planetar şi o succesiune de culturi începând din preistorie, cu o epocă de mare înflorire în antichitate, prezintă mari contraste în peisajul geografic al aşezărilor rurale.
Regiunea mediteraneană de nord se caracterizează prin două forme frapante de relief (munte şi câmpii înguste litorale, adesea umede), prin climat uscat, soluri terra-rossa cu vegetaţie arborescentă nu prea bogată, păşuni întinse. Ţărmul este foarte crestat, pe anumite porţiuni cu particularităţi de riviere, ce atrag aşezările omeneşti, sau câmpii litorale ce se întind în regiunile de vărsare ale râurilor în mare.
Datorită deselor invazii şi stăpâniri, precum şi focarelor de malarie din anumite perioade istorice, populaţia s-a retras, de regulă, în zonele de deal, concentrându-se în sate mari, tipice fiind cele din insulele din Marea Egee, ca şi cele din Sicilia. Prezenţa castelelor înconjurate de case, a zidurilor de apărare sau, dacă relieful favoriza, plasarea extremă a unei aşezări pe un vârf de deal sau munte indică necesitatea de apărare ca una din cauzele apariţiei acestui tip de aşezări.
În peninsulele mediteraneene predomină construcţiile dense, adeseori din piatră şi lemn. Numărul ridicat al populaţiei şi dotările sociale dau multor aşezări din această zonă un caracter urban care reprezintă, de altfel, una din trăsăturile esenţiale ale localităţilor rurale din zona mediteraneană.
În sectoarele cu relief montan marginal, de tipul Apeninilor, aşezările sunt continui şi se disting prin nucleu aglomerat în partea de jos a versantului, adică în apropierea mării, şi au un anumit grad de dispersie pe versanţi (aşezări de tip risipit) şi altul în lungul văilor (aşezări de tip răsfirat). În lungul litoralului dalmatic, aşezările nu formează un şirag continuu, ci se prezintă insular, în raport cu condiţiile mai dificile pe care le oferă regiunile de carst, puternic fragmentate.
Pe măsură ce se avansează în interiorul celor trei peninsule mediteraneene, aşezările devin mai rare, atât în zona de munte cât şi de podiş. Excepţie fac depresiunile intramontane, care oferă condiţii mai favorabile (terenuri pentru culturi, păşuni) şi de aceea sunt bine populate.
Satele mediteraneene se caracterizează în general printr-un indice de dispersie ridicat. Se apreciază că indicele de dispersie creşte în raport direct cu altitudinea şi tipul de cultură.
În Marea Câmpie Rusă sunt caracteristice îndeosebi aşezările grupate, fenomen explicat atât prin caracterul condiţiilor geografice din perioada de apariţie a acestor aşezări (terenuri mlăştinoase, păduri întinse etc.), cât şi prin condiţiile istorice1.
Prin măsurile luate de statul sovietic s-a reuşit să se deplaseze limitele culturilor spre nord sau în regiunile semiaride, cu care ocazie s-au construit mii de aşezări noi, în locuri corespunzătoare ca poziţie geografică. Astfel, se pot contura trei mari zone: zona rurală agricolă, aşezările rurale din nordul zonei agricole şi aşezările rurale din sudul zonei agricole.
Zona rurală agricolă se întinde pe aria solurilor cernoziomice şi de silvostepă, de la Marea Baltică - Carpaţii Nordici - Marea Neagră până la est de Ural, avansând în Siberia centrală până la Novosibirsk şi Krasnoiarsk. Are o extensiune mai mare în partea europeană şi se îngustează treptat, spre măsură ce avansează spre est, unde condiţiile pedo-climatice devin mai severe, luând formă de arii insulare în regiunea forestieră, până în bazinul fluviului Amur.
În zona agricolă menţionată se întinde reţeaua cea mai diversă de aşezări rurale, în care apare predominant satul mare, după care urmează satele mici, unele din ele luând forme de risipiri.
Satul aglomerat, cu peste 2.000 locuitori, se întinde îndeosebi în Ucraina, unde se înregistrează o densitate mică de aşezări, satele fiind situate la o distanţă medie de 10-15 km. Ele se grupează în general pe văi sau la marginile unor păduri seculare. Pe lângă şiragurile de sate mari apar două variante de aşezări aglomerate: satul liniar, specific în regiunea Kursk Riaza şi satul mic concentrat, în general aşezări noi, care s-au construit pentru sovhozuri. Primul tip, satul liniar, se întâlneşte şi în regiunile agricole de la sud şi est de munţii Ural. Satele concentrate, mai frecvente în Kazahstanul de nord, s-au construit pe locurile aşezărilor crescătorilor de animale, având funcţii complexe: agricole, creşterea de animalelor şi artizanat.
Aşezările rurale din nordul zonei agricole sunt puternic influenţate de prezenţa pădurilor. Este cunoscut faptul că pădurea dispersează aşezările. Pe măsură ce pădurea câştigă în pondere în defavoarea terenului agricol, aşezările se răresc, ele organizându-se de-a lungul unor drumuri economice, în zonele poienite, pe malurile râurilor sau lacurilor.
Satele de pădureni în general de tip concentrat, îşi schimbă şi funcţia, populaţia se ocupă cu economia forestieră şi creşterea animalelor.
La limita nordică a taigalei, de exemplu se întâlnesc aşezări rare şi mici. Locul casei cu dependinţe este luat de izbă şi iurtă, iar populaţia are ca ocupaţie principală creşterea renilor.
Iakuţii, bunăoară, au aşezări duble, de vărat şi iernat. Dublarea aşezărilor are loc şi în taiga şi mai ales la limita ei nordică, unde se construiesc aşezări risipite (grupuri de 2-3 case) pentru vânători, muncitori forestieri, pescari.
Un tip de aşezare risipită îl reprezintă aşezarea hutor din regiunea prebaltică, care în cele mai multe cazuri se înşiră în lungul apelor sau pe marginea lacurilor. Construcţiile în hutor iau diferite forme: dreptunghiulare, liniare sau nereguate.
Aşezările rurale de la sud de zona agricolă prezintă cele mai mari diferenţieri, datorită profilului variat agricol (culturi de câmp simple şi irigate, pomicultură, creşterea animalelor) ce se îmbină cu industria.
Menţionăm că aceste zone se caracterizează şi printr-o structură complexă de grupuri naţionale cu tradiţii conservatoare, care îmbină activităţile montane cu cele de stepă aridă. Cu toate aceste variaţii, în această parte a spaţiului ex-sovietic se pot zona mai multe tipuri de aşezări, diferenţiate după mărime structură şi funcţii: aşezări aglomerate şi aşezări dispersate.
Caractere deosebite întâlnim şi pe teritoriul României. Aşezările rurale de pe teritoriul ţării noastre se disting printr-o mare răspândire teritorială, de la nivelul Mării Negre până pe platourile înalte ale Carpaţilor (satul Pietroasa din Munţii Apuseni 1620 m altitudine). În regiunea de munte plafonul mediu al aşezărilor de vale se menţine la circa 720 m, iar a celor permanente de pe platformele mijlocii la 890 m. Aşezările montane din depresiuni sunt foarte vechi. Ele au fost atrase pe drumurile mari şi uşoare de plai, de locurile propice pentru culturi, fâneţe şi păşuni, în perioadele de nesiguranţă.