Este cunoscut că, în ansamblul lui, continentul asiatic se caracterizează prin mari aglomerări de populaţie, aşezări cu vechi tradiţii culturale, cum sunt cele din China sau din India. Aşezările, sub aspectul lor fizionomic, sunt destul de diferenţiate, în funcţie de activităţile pe care le desfăşoară.
Cea mai mare răspândire o are tipul de aşezări aglomerate. Se întâlneşte în Turcia, în lungul litoralului de la Bursa-Izmir la Adana, în zona de contact a stepei centrale cu ramura montană. Acest tip denumit ciflik, extins în zona fostului Imperiu Otoman, se prezintă aici sub forma unei aglomerări strânse, cu străzi înguste şi întortochiate.
Asemenea tip de sat aglomerat are o structură stradală în formă de tablă de şah, structură prezentă şi la popoarele din Peninsula Balcanică.
În Afganistan, de exemplu, geometrizarea vetrei este atât de bine definită încât aproape în fiecare aşezare mai evoluată remarcăm prezenţa a câtorva uliţe principale care se întâlnesc într-o piaţă centrală.
Aşezările dispersate aparţin, în primul rând populaţiei pastorale, iar în al doilea rând zonelor de arboricultură. Din prima categorie reţinem populaţia pastorală yuruk din Turcia, care-şi părăseşte satele şi migrează după păşunile montane, sau satele kurzilor iranieni formate din corturi. Spre deosebire de Asia de Vest, în sud-est ocupaţia de bază este cultivarea solului şi artizanatul; populaţia este sedentară şi numai în cazuri rare execută o a doua aşezare. Locuinţele sunt construite din materiale vegetale, iar în cele mai multe cazuri pe piloni.
Condiţiile specifice regionale au condiţionat construcţia de aşezări în general dispersate, în scopul apropierii de locul de muncă. În zonele cu culturi în terase, populaţia fie că îşi suprapune aşezările direct pe terenurile de cultură, fie că formează la marginea unui grup de terase o mică aşezare de tip cătun. Frecvenţa mare a construcţiilor pe piloni are o triplă explicaţie: se realizează o economie de teren arabil, locuinţa este apropiată de locul de muncă, se realizează apărarea contra unor animale şi insecte dăunătoare. Aceste elemente sunt întărite de condiţiile social-politice. Răspândirea geografică şi structura aşezărilor continuă să fie influenţată de sistemul de cultivare a solului şi de caracterul social al proprietăţii. Acest fapt apare evident în Vietnam, unde în nord domină satele mari, aglomerate, iar în sud, datorită şi prezenţei marii proprietăţi, mai mult tipul risipit, de categoria fermelor.
Aşezările dispersate se întâlnesc atât în regiunile cu culturi intense de orez, prin irigaţii, din văile şi deltele fluviilor Menam şi Mekong, cât şi pe platourile înalte din Laos şi Birmania.
Aşezările din China, India şi statele vecine au unele asemănări datorită păstrării tradiţiei în aspectul lor. Au un număr mare de populaţie rurală înscriind densităţi de la cele mai mici, 1-10 locuitori/km2 în Podişul Dekan (India) până la cele mai mari, peste 100 locuitori/km2, în bazinele fluviilor Gange şi Brahmaputra (India, Bangladesh), Chang Jiang (China).
Aşezările prezintă unele asemănări în modul de repartiţie în altitudine: în regiunile cele mai înalte predomină aşezările mici, construite din piatră sau lut. Pe măsură ce altitudinea scade, aşezările se măresc iar în construcţie predomină materialele vegetale şi cărămida nearsă.
Deşi China este unul dintre cele mai întinse state din lume şi cu populaţia cea mai numeroasă, totuşi aşezările rurale nu se diferenţiază prea mult între ele.
Satele chineze cuprind de regulă câteva sute de gospodării, fiind cunoscute tipurile: satul cijuan şi satul sian.
În categoria cijuan sunt cuprinse cele mai multe aşezări rurale, care s-au format din locuitorii înrudiţi între ei. Al doilea tip, sian, este format din aşezări concentrate, în care sunt prezente funcţiile administrative şi comerciale.
În timpurile mai vechi, pentru satul chinez era tipică mărginirea sa spre exterior prin ziduri înalte ale curţilor, străzile fiind înfundate în formă de deget de mănuşă; în alte cazuri satul era înconjurat de un zid dreptunghiular. Satul compact şi apărat de ziduri este caracteristic mai ales pentru partea de nord a Chinei şi a apărut atât datorită puternicelor legături de neam din cadrul aşezării cât şi din necesitatea de apărare împotriva numeroaselor năvăliri nomade.
Aşezările aglomerate au o arie mare de răspândire, fiind frecvente în depresiuni, în zonele de contact ale câmpiei cu muntele, în regiunile de câmpie cu irigaţii.
În India satul este o categorie cu adevărat istorică. Este vorba de tipuri de sate formate prin fuziunea arienilor imigranţi cu mahomedanii, fapt ce a dus la organizarea de caste bine conturate. După fizionomia lor satele indiene se disting prin trăsăturile lor de stare compactă, semicompactă şi împrăştiată. Construcţiile rurale indiene din nord sunt făcute în genere din piatră, lemn şi lut, în sud distingându-se diferite tipuri de: case din piatră (regiunile de dealuri); case din lemn (Malabar); case din paie (Godavari); case din cărămidă (tip Madras).
Satul indian mare are, în general, un aspect polinuclear, fiind format din mai multe cătune.
Satele mici au o mare răspândire în partea de sud-vest, unde populaţia se ocupă cu creşterea vitelor. Acest tip de sat mic se întâlneşte şi în Podişul Dekan, aici aşezările având o structură risipită (case pe coline).
Cauzele răsfirării sunt multiple: în unele cazuri pădurile (de exemplu, cele din bazinul râului San), în alte cazuri modul de folosinţă al solului (solurile semiaride din regiunile Bombay, Madras) sau apropierea oraşelor (de exemplu, zonele periurbane ale oraşelor).
Satele mici din zona prehimalaiană sunt foarte dense, 15-25 de case, formând o arie continuă, specifice mai ales în valea fluviului Brahmaputra. În regiunea montană, satele dispersate urcă cu culturile la peste 2.000 m altitudine.
În India se sud şi în Bangladesh sunt frecvent prezente tipurile de sat liniar caracteristic zonelor culturii orezului sau în lungul văilor şi de sat dispersat prezent în plantaţiile de cocotieri.
Aceste două tipuri sunt, de asemenea, caracteristice Republicii Sri Lanka.
În Japonia, aşezarea rurală predominantă este de tip aglomerat. Aceasta aste rezultatul marii densităţi a populaţiei (270 locuitoti/km2) şi a concentrării populaţiei agricole pe terenurile arabile de pe câmpiile aluviale, unde locuieşte aproximativ 45% din populaţia ţării. Pe coline şi munte unde se concentrează 1/3 din populaţia rurală, aglomerarea ia forme variate, predominând tipul liniar cu 2-6 linii paralele de case sau rareori case izolate.
Aşezările dispersate sunt minoritare, ele apărând mai frecvent pe terenurile înalte din regiunile mai împădurite din insula Hokaido, sub formă de cătune, sau de câmpii aluviale, între satele vechi.
Sunt cunoscute în genere aşezările de tip matti, mura şi buraku. Matti se deosebeşte de mura prin faptul că are dimensiuni corespunzătoare unei unităţi administrative bine delimitate. Mura este o unitate administrativă rurală recunoscută, cu conducere administrativă, şcolară etc. Buraku este o aşezare rurală mai mică, de tip funcţional-sat, condus de un nusidori, ales de câte un reprezentant al gospodăriilor. Si este unitate administrativă urbană cu un număr de peste 25-30000 locuitori.
Satele care în genere se deosebesc puţin prin fizionomia lor de oraşele mici, au structuri regulate, uneori evident geometrizate.