Aşezările rurale actuale din continentul american sunt rezultatul îmbinării elementelor vechi autohtone cu cele aduse de populaţia imigrată, în decursul unui proces social-economic ce a durat câteva secole. Aşezările autohtone au cedat, treptat, în faţa presiunii demografice exercitate din direcţii laterale (dinspre Pacific şi Atlantic) asupra continentului, retrăgându-se pe axa muntoasă sau în pădurile Amazoniei. Prin procesul de colonizare, unele tipuri de aşezări rurale au dispărut în Patagonia, altele s-au păstrat în zona Munţilor Stâncoşi, în Peru, Bolivia, Brazilia centrală.
Emigrarea europeană în America Centrală produce modificări în satul vechi. Indienii aveau sate concentrate pe clanuri, familii, forme ale culturii.
Din secolul al XVI-lea a apărut domeniul feudal cu aşezări în mijlocul proprietăţii. Dispar comunităţile libere şi apar sate de 200-500 locuitori.
Introducerea unor monoculturi de trestie de zahăr, de cafea, de bumbac, a condiţionat apariţia de mari proprietăţi - fazenda - care au putut să-şi desfăşoare activitatea numai cu forţă de muncă adusă în continent. Şi în acest caz, pe terenurile slab populate de autohtoni s-au format aşezări mici, cătune. În secolul al XIX-lea prin desfiinţarea sclavajului, aşezările au luat o nouă evoluţie, cu tipuri mai apropiate de cele ale europenilor.
Populaţia autohtonă care s-a retras în interiorul continentului a continuat să locuiască fie în sate mici, concentrate, fie în aşezări de itinerar organizate pe axele de migraţie.
În această perioadă, patagonezii au folosit, în scop de securitate, aşezări de tip concentrat. Numai după formarea statelor (1776), aşezările rurale s-au construit în raport de cerinţele economiei regiunii şi specificul naţional al emigraţiilor.
Statele europene, Spania şi Portugalia, Anglia, Franţa şi Olanda, încă din secolul al XV-lea, îşi disputau pretenţiile asupra Lumii Noi; timp de trei secole fiecare a ocupat succesiv teritorii şi a introdus tipuri de aşezări europene.
Influenţele emigraţiilor se manifestă în apariţia aşezărilor de tip spaniol, aşezărilor de tip anglo-saxon-scandinav, în partea de sud-est a Canadei şi în nord-estul SUA, aşezărilor de tip german şi olandez, "liniare", în nord-estul SUA, aşezărilor de tip francez "Pang" în regiunea Quebec (Canada) şi Louisiana (SUA). La acestea se adaugă aşezările negrilor din partea de sud-est a regiunii agricole a SUA şi de tip chinezesc şi japonez din California.
În această regiune a lumii, din vechile populaţii se mai menţin eschimoşii, care sunt răspândiţi în partea de nord a Canadei, locuind în aşezări dispersate, cu cel mult 10-15 familii. Locuinţa mobilă este cortul, iar cea stabilă iglu-ul, făcută din zăpadă sau gheaţă.
Tot în aşezări dispersate, din case de lemn, locuiesc tlighiţii pe coasta de nord-vest a Americii de Nord. Irokezii şi algonkinii locuiesc dispersat, în păduri; se ocupă şi cu agricultura în loturi mici.
O grupare de indieni trăieşte în sud-vestul SUA , în statele New Mexico şi Arizona. Locuiesc în aşezări mici şi migrează pentru munci.
În America de Sud indienii mai locuiesc în Amazonia, unde se ocupă cu extragerea cauciucului seringueiras, iar în Anzi locuiesc vechi incaşi, cu activităţi tradiţionale primitive.
Satele araucane formate din colibe în formă conică, din paie şi lut, se întâlnesc şi azi, în principal în Chile. În bazinul fluviului Rio sau Francisca se întâlnesc aşezări din grupe de colibe nelocuite, populaţia dormind în hamace suprapuse.
Din studiile geografilor americani rezultă că în America de Nord există două tipuri fundamentale de aşezări rurale: aşezări concentrate şi aşezări dispersate.
În America Latină, aşezările au o repartiţie geografică strâns legată de etapele de emigrare, ele fiind mai numeroase în lungul ţărmurilor oceanice şi pătrunzând în interiorul continentului pe văile principalelor fluvii. Impopularea a fost influenţată şi de extinderea monoculturilor şi a creşterii animalelor în pampas. Este cunoscut faptul că în Brazilia şi Argentina ciclurile de monoculturi s-au extins zonal, în lungul litoralului Atlantic.
Aşezările concentrate se întind în lungul unor fâşii laterale vestice (Oceanul Pacific) şi estice (Oceanul Atlantic). Vetrele sunt construite pe forme de relief propice pentru aşezări ce au ca specializare pescuitul şi agricultura.
Astfel, în Brazilia aşezările concentrate corespund zonei de culturi mixte: cereale cu plante tehnice (Statele Bahia, Minas Gerais). Satele au forme neregulate în regiunile despădurite pentru culturi, luând forme liniare pe terasele râurilor şi în lungul drumurilor.
În Chile satele mici s-au grupat la limitele latifundiilor. Ca structură, construcţiile se înşiră pe două rânduri în lungul drumurilor. Casele sunt mici şi înconjurate de grădini.
Acest tip are o mare extindere în regiunile de munte (Mexic, statele andine), unde se întâlnesc şi formele de aşezare ale autohtonilor. Aici, profilul funcţional se schimbă în multe cazuri, creşterea animalelor completându-se cu meşteşugurile şi industria extractivă. Construcţiile în mare parte sunt din piatră şi iau formă concentrată.
Dispersia are o explicaţie social-politică dar şi economică. Dispersia s-a întins în zona pampusului, unde se practică o creştere extensivă a animalelor şi în pădurile Amazoniei. Caracterul extensiv al creşterii animalelor nu necesită multe braţe de muncă.