Originile ideilor de dezvoltare comunitară(DC), participare, acţiune comunitară sunt oarecum neclare şi cu greu se poate identifica un moment anume în timp, care să marcheze cu precizie începuturile programelor de dezvoltare comunitară.
Forme de întrajutorare umană menite să rezolve probleme la nivelul diferitelor comunităţi şi care să implice efortul comun al membrilor respectivelor comunităţi au existat din cele mai vechi timpuri. Comunităţile tradiţionale creau mecanisme prin care puteau ţine sub control şi rezolva eventualele crize. În România, în mod tradiţional, problemele legate de familie erau rezolvate în familia extinsă. Rudele erau cele care preluau copiii orfani, îngrijeau copiii ai căror părinţi se aflau într-o incapacitate temporară de a-i îngriji etc. Industrializarea, urbanizarea, creşterea complexităţii comunităţilor au fost procese care au făcut imposibilă rezolvarea de tip tradiţional a problemelor. Instituţiile statului au fost cele care au preluat funcţiile comunităţilor, însă rezolvarea impersonală de acest tip a dat naştere situaţiei în care copiii nu au primit îngrijirea care să le asigure o dezvoltare adecvată, integrarea în societate, asigurarea unui statut egal cu cel al copiilor îngrijiţi în familii.
Noţiunea de „dezvoltare comunitară” vizează promovarea iniţiativelor locale, a creativităţii individuale şi de grup, a cooperării, drept principiu diriguitor al vieţii, întru valorificarea eficientă a potenţialului uman şi multiplicarea acestuia.
Punctele de reper ale procesului dezvoltării comunitare rezidă în implicarea cetăţenilor în identificarea problemelor stringente ale comunităţii căreia îi aparţin; în participarea la luarea deciziilor; asumarea responsabilităţilor; eficientizarea aportului personal la soluţionarea problemelor emergente; cooperarea eforturilor; utilizarea judicioasă a resurselor locale; crearea parteneriatelor; fortificarea societăţii civile; participarea la diferite tipuri de instruire; antrenarea în elaborarea, realizarea şi asigurarea viabilităţii proiectelor şi programelor implementate.
Astfel, în condiţiile în care noţiunea de “proiect” devine o chintesenţă a acţiunii social-politice, fie la
nivel naţional, fie la nivel local, populaţia comunităţii devine, prin lansarea şi antrenarea în diferite proiecte, sensibilizată la oportunitatea iniţierii în procesele decizionale, îşi asumă examinarea problemelor stringente apărute în viaţa cotidiană a comunităţii, obţine acces la stabilirea priorităţilor, se obişnuieşte să argumenteze şi să ierarhizeze necesităţile, săşi planifice activităţile, să-şi coopereze eforturile, să utilizeze raţional resursele locale, să găsească finanţatori externi, să gestioneze proiectele respective. Există deja rezultate reale şi exemple concrete ale desfăşurării reuşite a acţiunilor, menite să contribuie la reuşita procesului de „dezvoltare comunitară”în cadrul localităţilor rurale din republică.
Fenomenul „dezvoltării comunitare”, dezvoltîndu-se în albia tradiţiilor deja încetăţenite în Occident, apare marcat de un sens profund al acelei valori fundamentale pe care o reprezintă în viaţa societăţii democraţia. Am putea afirma că dezvoltarea comunitară, aşa cum este ea interpretată la noi, dar nu numai la noi, poartă în sine un germene necesar al democraţiei.Este evident că afirmarea lăstarilor democratici nu este simplă. Iată de ce ni se pare firesc a evidenţia, în contextul evoluţiei democratice, orice manifestare a spiritului participativ, care este esenţial pentru dezvoltarea comunitară, pentru dezvoltarea societăţii.
Tocmai spiritul participativ este cel care marchează conştientizarea de către individ a condiţiei sale sociale
şi contribuie la depăşirea stereotipiei comportamentale, la depăşirea psihologiei dependenţei, a aspiraţiilor paternaliste, promovate, prin tradiţie şi inerţie, în raport cu statul.
Democraţia, se ştie, nu poate fi importată, de parcă ar fi o marfă oarecare, ea poate doar să se autopropulseze, dar cu condiţia să existe contextul favorabil. Prezenţa spiritului participativ reprezintă, indiscutabil, un astfel de context. Spiritul participativ este antonimul apatiei sociale şi, în definitiv, al apatiei politice, al acelei apatii care determină lipsa de interes a omului faţă de chestiunile care-l privesc în modul cel mai nemijlocit. În acest sens, antrenarea cetăţenilor în viaţa societăţii, atît la nivel local, cît şi la nivel naţional este, aşadar, esenţială pentru afirmarea principiilor democratice.
Corect înţeleasă, participarea semnifică, în viziunea unui clasic al ştiinţei politice, Giovanni Sartori,“a lua parte personal într-un mod voit” la o acţiune.
În fond, participarea trebuie considerată un element inerent al oricărei societăţi care pretinde să se definească drept democratică, de rînd cu alte valori universal recunoscute. Desigur, această participare, la care ne referim, nu presupune incidenţă direct şi imediată asupra proceselor decizionale publice, în lipsa prerogativei de traducere directă în acte de ordin juridic, importanţa ei rezidă însă în influenţa care se produce asupra proceselor de luare a deciziilor, venind „de jos” şi asigirînd o mai mare eficienţă acţiunii autorităţilor.
Democ particip. apare,astfel, nu atît ca o alternativă a democraţiei representative,ci,mai degrabă,o completare a acesteia, o sursă importantă, capabilă să-i imprime mai multă substanţă. Prin democraţie participativă, răspunzînd exigenţelor democratice, se produce antrenarea societăţii civile în desfăşurarea politicilor publice.
În această ordine de idei, una din actualele misiuni ale mass media se dovedeşte a fi, astfel, reflectarea proceselor de participare, ilustrate de fenomenul dezvoltării comunitare, implicit, mobilizarea resurselor umane în scopul soluţionării problemelor stringente din diferite localităţi rurale din republică.Acest lucru vizează,în primul rînd,consemnarea şi evidenţierea practicilor participative,a momentelor pozitive în desfăşurarea iniţiativelor locale.