1. Politica regională a UE. Conţinut şi evoluţii

Conceptul de politică regională este definit în Uniunea Europeană ca fiind ansamblul de politici structurale menite să asigure reducerea şi eliminarea, în perspectivă, a disparităţilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. Obiectivul esenţial al Politicii Regionale îl constituie realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene.

În lume, ca şi în Europa, există diferite tipuri de regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni aglomerate, regiuni subdezvoltate, regiuni geografice, regiuni în declin, regiuni de planificare etc. În cazul nostru, conceptul de regionalizare consideră regiunea ca fiind esenţială în procesele de planificare şi dezvoltare.

În Europa, obiectivul dezvoltării regionale  s-a manifestat, de-a lungul timpului, în principal, la două niveluri:

• Al fiecărui stat european;
• Al Uniunii Europene.

În Europa occidentală, politica naţională de dezvoltare regională are o tradiţie mai veche decât cea comunitară. Prima politică regională a fost elaborată în Marea Britanie cu mai bine de 70 de ani în urmă, respectiv în anii 1934 şi 1937, odată cu legile pentru Zonele Speciale. Aceste legi urmăreau să asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de şomajul ridicat. Dar, cele mai multe politici naţionale de dezvoltare regională au fost promovate după ultimul război mondial, când s-a urmărit – prin intervenţia guvernelor centrale – dezvoltarea mai accentuată a „regiunilor problemă” odată cu sprijinirea investiţiilor în infrastructură. Începând cu anii ’70, intervenţia statului s-a redus treptat, fiind înlocuită prin politici de liberalizare economică,  de reglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit cu forme indirecte de asistenţă: reduceri ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesională, consultanţă, servicii.

În prezent, politicile naţionale de dezvoltare regională, promovate în ţările Uniunii Europene beneficiază de:

• Granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale;
• Încurajarea iniţiativelor tehnologice;
• Creşterea mobilităţii forţei de muncă;
• Sprijin acordat IMM-urilor, în scopul adaptării acestora la mediul economic, în condiţiile globalizării;
• Încurajarea dezvoltării reţelelor de cooperare.

La nivel european, politica regională s-a dezvoltat în jurul conceptului de coeziune economică şi socială, care constituie – alături de uniunea economică , monetară şi politică – unul din obiectivele majore ale Uniunii. Coeziunea este definită şi  se referă la reducerea decalajelor în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a regiunilor şi sprijinirea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de regiunile dezvoltate ale Uniunii Europene.

Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regională îl constituie Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt rezultatul contribuţiei financiare a statelor membre, proporţional cu nivelul lor de dezvoltare economică, exprimată în valoarea PIB-ului, redistribuite apoi către acele ţări şi regiuni ale UE, rămase în urmă din punct de vedere economic şi social.

Încă prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene îşi propuneau „să refacă unitatea economiilor lor şi să garanteze o dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea decalajelor dintre diferite regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate”. Pentru atingerea acestui obiectiv, prin Tratatul de la Roma, a fost creat primul fond structural şi anume Fondul Social European (FSE). Prin acest fond, au fost co-finanţate acţiuni pentru:

• Crearea de noi locuri de muncă;
• Integrarea şomerilor de lungă durată şi a categoriilor sociale expuse excluderii de pe piaţa muncii;
• Promovarea şanselor egale de acces la muncă;
• Reconversia şi îmbunătăţirea pregătirii educaţionale şi profesionale.

Aşadar, Fondul Social European a urmărit, în principal, diminuarea consecinţelor sociale ale restructurării economice prin sprijinirea ocupării forţei de muncă.

Punerea în aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special, instituit în 1964, întitulat Fondul European pentru Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) cu scopul de a susţine acţiunile în favoarea fermierilor. FEOGA are două secţiuni:

1. Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al PAC;
2. Cea de orientare, care este un fond structural şi este destinat:

• Sprijinirii acţiunilor din zonele defavorizate, în special montane;
• Susţinerii tinerilor fermieri;
• Organizării de asociaţii rurale şi agricole;
• Reparcelării fermelor şi pădurilor;
• Dezvoltării infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii şi silviculturii;
• Îmbunătăţirii calităţii păşunilor, irigaţii, restaurării potenţialului agricol afectat de dezastre naturale (inundaţii, incendii, alunecări de teren etc.);
• Încurajării agro-turismului şi a meşteşugurilor la sate;
• Protecţia valorilor rurale.

Abia începând cu 1970, Uniunea Europeană şi-a elaborat şi implementat o politică regională comună. Promovarea unei asemenea politici a devenit mai acută odată cu creşterea disparităţilor dintre regiuni ca urmare a primei lărgiri, din 1972, a Uniunii, prin admiterea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. În aceste condiţii, în anul 1975, a fost creat cel de-al treilea fond structural, denumit Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER). Se consideră că instituirea F.S. a reprezentat o măsură compensatorie pentru Marea Britanie, în calitate de cel mai important contributor la bugetul Uniunii. Obiectivul Fondului îl reprezenta corectarea „dezechilibrelor regionale din cadrul Comunităţii, rezultate, în particular, din preponderenţa agriculturii, schimburile industriale şi şomajul structural” prin „finanţarea unor investiţii în activităţi industriale, meşteşugăreşti şi servicii, care să asigure crearea unor noi locuri de muncă sau protejarea celor existente”.

Crearea FEDER a avut în vedere susţinerea investiţiilor productive şi în infrastructură (pentru transporturi, telecomunicaţii, energie, ocuparea forţei de muncă), pentru dezvoltarea locală şi sprijinirea IMM-urilor.

Când Grecia, Portugalia şi Spania au intrat în Comunitatea Europeană, dezechilibrele inter-regionale din cadrul acesteia au crescut dramatic şi au condus la dublarea populaţiei din zonele cele mai defavorizate. Statele membre au văzut în creşterea dezechilibrelor regionale un pericol pentru realizarea, în perspectivă, a Pieţei Unice (Single Market). De aceea, în 1988, s-a realizat o reformă a Fondurilor Structurale în scopul creşterii eficienţei acestora şi asigurării coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în conformitate cu prevederile Actului Unic European (1986). Această reformă s-a realizat într-o perioadă de 5 ani, între 1989 şi 1993. Prin această reformă, rolul statelor membre în utilizarea fondurilor alocate s-a diminuat în favoarea Comisiei Europene, care şi-a propus promovarea unei autentice Politici Regionale Europene Comune.

În plus, în 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural, respectiv, Instrumentul Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP). Prin crearea acestui fond s-a urmărit:

• Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii şi al industriei de prelucrare a produselor marine;
• Restructurarea şi modernizarea flotei de pescuit;
• Dezvoltarea pescăriilor şi protecţia anumitor zone maritime;
• Identificarea de noi pieţe pentru produsele piscicole.

Prin crearea acestui Instrument se avea în vedere realizarea unui echilibru între resurse şi exploatarea acestora, întărirea competitivităţii şi îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu peşte.     

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a făcut din coeziunea economică şi socială unul din pilonii de bază ai construcţiei europene, alături de Piaţa Internă/Unică şi de Uniunea Economică şi Monetară, care a condus la introducerea  Euro.

Articolul 130 A al Tratatului prevede următoarele : “Pentru a-şi promova dezvoltarea globală armonioasă, Comunitatea va dezvolta acţiunile sale conducând către întărirea coeziunii sale economice şi sociale. În particular, Comunitatea va avea ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai puţin favorizate, incluzând zonele rurale”.

Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizării de proiecte în domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi.

Fondul a fost creat în 1993, a intrat în vigoare în 1994 şi a fost destinat celor 4 ţări mai puţin dezvoltate din acea perioadă: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Acest fond trebuie să ajute statele beneficiare să atingă criteriile de convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi necesare pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară

“Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”, lansată în iulie 1997 de Comisia Europeană, subliniază limpede că promovarea coeziunii economice şi sociale trebuie să reprezinte, pe mai departe, o prioritate politică majoră a Uniunii. Perspectiva lărgirii cu noi membri din Europa Centrală şi de Est al căror nivel de dezvoltare este foarte inegal, face să crească această necesitate. “Solidaritatea europeană va fi cerută mai mult ca oricând pentru a realiza obiectivul major de reducere a decalajelor de dezvoltare, aşa cum este prevăzut prin art.130 A”. Aceasta va reprezenta o contribuţie importantă la stabilitatea Uniunii şi la promovarea unui nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Acţiunea Fondurilor Structurale trebuie să favorizeze pretutindeni în Uniunea Europeană o dezvoltare competitivă, o creştere durabilă şi creatoare de noi locuri de muncă, precum şi promovarea unei mâini de lucru calificate şi adaptabile.

2.         Cine beneficiază de Fondurile Structurale ?

De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al căror PIB/locuitor se situează, în ultimii trei ani, sub 75% din media PIB-ului Uniunii Europene. În momentul instituirii lor, au beneficiat de aceste fonduri ţări întregi, precum Irlanda, dar şi regiuni din Italia, Germania (Berlinul de Răsărit şi cele 5 landuri din fosta RDG), Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.

În ceea ce priveşte Fondul de Coeziune,  acesta era destinat ţărilor membre al căror PIB/locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitară (Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia). Îndată ce ţara beneficiară depăşeşte media europeană de 90%, aceasta pierde dreptul de a beneficia de susţinerea Fondului pentru noi proiecte.

Fondul de coeziune finanţează 80 – 85% din costul proiectelor realizate în domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene în materie de infrastructură a transporturilor. Restul de 15 – 20% este asigurat de ţările beneficiare.

În perioada 1993 – 2006, resursele fondului au fost utilizate după cum urmează:

• Spania (52-58 procente)
• Grecia şi Portugalia (16-20 procente)
• Irlanda (7-10 procente)

Vocaţia naţională a Fondului de coeziune permite o acţiune comunitară la nivelul întregului teritoriu al ţărilor membre mai puţin prospere în domeniile protecţiei mediului şi dezvoltării transportului. Cu titlu de exemplu, este interesant de văzut cum au folosit două din cele patru ţări beneficiare, în 1996, resursele provenind din Fondul de Coeziune.

• Jumătate din asistenţa acordată Spaniei a fost folosită pentru 40 de proiecte vizând aprovizionarea cu apă şi tratarea apelor uzate în regiunea Madrid, insulele Baleare şi insulele Canare, precum şi pentru îmbunătăţirea mediului urban şi împădurirea unor zone afectate de eroziunea solului şi deşertificare. În domeniul transporturilor, asistenţa s-a îndreptat spre finanţarea autostrăzii care leagă Galiţia de sistemul spaniol de autostrăzi, precum şi de Franţa.
• Două treimi din asistenţa pentru proiecte de mediu în Grecia au fost alocate tratamentului apelor uzate. Celelalte proiecte au vizat aducţiuni de apă potabilă. În domeniul transporturilor, sumele alocate s-au îndreptat spre reţeaua de drumuri, în special pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-Evzoni, precum şi spre modernizarea unor aeroporturi.

Cele 4 fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune reprezintă instrumentele structurale pentru promovarea de către UE a Politicii sale Regionale.

Importanţa acordată de Uniunea Europeană promovării unei politici regionale coerente decurge şi din volumul fondurilor alocate: în perioada 1993 – 1999 au fost prevăzute 200 miliarde ECU, ceea ce reprezintă aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea şi-a prevăzut în buget 210 miliarde Euro pentru acţiuni structurale. Aceasta înseamnă că Fondurile Structurale şi de Coeziune  reprezintă al doilea mare consumator al Bugetului Uniunii (cu 31,9 %), după Politica Agricolă Comună, care consumă 49,5% din buget.

3. Alocarea fondurilor. Principii şi obiective.

Punerea în aplicare a politicii regionale a UE se bazează, începând cu 1988,  pe un număr de principii, între care menţionăm:

• statele membre trebuie să prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele prioritare pentru o perioadă de 3 sau 5 ani şi să explice cum vor fi utilizate resursele comunitare;
• programele se realizează pe bază de parteneriat, prin strânse consultări între Comisia Europeană, autorităţile naţionale, regionale şi locale precum şi partenerii economici şi sociali;
• adiţionalitatea măsurilor comunitare, ceea ce presupune că guvernele naţionale trebuie să contribuie cu cheltuieli proprii şi că fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut pentru fonduri provenind din surse naţionale, regionale sau locale. Pentru asigurarea acestui principiu al adiţionalităţii, fiecare stat trebuie să menţină fondurile sale publice destinate acţiunilor structurate cel puţin la acelaşi nivel ca în perioada premergătoare programării;
• concentrarea resurselor asupra regiunilor mai puţin dezvoltate şi care se confruntă cu cele mai mari dificultăţi, prin asigurarea co-finanţării de către UE şi autorităţile naţionale;
• ţinând cont de criticile adresate de unele ţări privind lipsa de transparenţă în procesul de alocare a fondurilor, Comisia este obligată să asigure o transparenţă totală asupra proiectelor ce beneficiază de asistenţă comunitară;
• asigurarea unei coordonări adecvate între toate tipurile de finanţări care converg spre dezvoltarea regională.

Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni care să fie ajutate şi anume :

               - regiuni rămase în urmă (înapoiate) din punct de vedere al dezvoltării;

               - regiuni industriale în declin;

               - zone rurale.

Toate aceste tipuri de regiuni cunoşteau un şomaj ridicat şi o emigraţie în creştere.

Iniţial, fondurile structurale se stabileau în funcţie de următoarele obiective:

Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-înapoiate.

Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultăţi în materie de venituri, locuri de muncă, sistem productiv şi infrastructură. De regulă, nivelul de şomaj era cu 60% superior mediei comunitare. Pentru unele regiuni, şomajul se ridica la un sfert din populaţia activă.

Pentru includerea în acest obiectiv, principalul criteriu trebuie să fie un PIB/locuitor, în ultimii 3 ani, mai mic de 75% faţă de media comunitară.

Acest obiectiv a acoperit  26,6% din populaţia comunitară : întreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari părţi din Spania şi Italia, Irlanda de Nord, Corsica şi Departamentele franceze de peste mări. Pentru a recupera întârzierile în dezvoltare, aceste regiuni trebuiau să se doteze cu infrastructuri moderne (transport, comunicaţii, energie), să-şi îmbunătăţească formarea profesională şi să-şi creeze întreprinderi competitive.

Obiectivul 2 privea reconversia economică şi socială a regiunilor aflate în declin industrial. Este vorba de zone aflate în mutaţie economică (industrie şi servicii), de zone rurale în declin sau de zone în criză dependente de pescuit sau de cartiere orăşeneşti în dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu probleme structurale care se traduc prin dificultăţi de reconversie economică, un şomaj important sau prin depopularea spaţiului rural. În aceste zone trăiau peste 50 milioane persoane.

Scopul acestor programe era diversificarea şi modernizarea bazei industriale tradiţionale a respectivelor regiuni, odată cu promovarea de investiţii în domeniul educaţiei şi al formării profesionale.

Obiectivul 3 se referă la dezvoltarea resurselor umane şi facilitarea integrării în piaţa muncii.

Conform orientării imprimate de Comisia Europeană, acest obiectiv acorda prioritate accesului la muncă, educaţiei permanente şi promovării iniţiativelor locale în favoarea muncii. Scopul urmărit, de a sprijini statele membre să-şi adapteze şi modernizeze sistemele lor de educaţie, de formare şi de muncă.

Obiectivul 4 era consacrat combaterii şomajului, şi în special a efectelor negative de pe piaţa muncii ca urmare a creşterii competitivităţii ce decurge din restructurare. Avea în vedere facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările industriale, asigurând o pregătire profesională adecvată, recalificare, consultare şi orientare pe piaţa muncii, inclusiv pentru slujbe alternative.

Obiectivele 5 (a) şi (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui piscicol, precum şi dezvoltarea zonelor rurale, în care se remarca un procent ridicat al şomajului, venituri agricole reduse, depopularea şi scăderea nivelului de dezvoltare social-economică.

Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, aparţinând unor ţări ale UE, cu o foarte slabă densitate a populaţiei : departamentele franceze de peste mări, insulele spaniole şi portugheze din Atlantic.

Una din problemele dificile întâmpinate de ţările membre mai sărace în utilizarea Fondurilor Structurale a fost asigurarea co-finanţării. Potrivit reglementărilor, rata asistenţei comunitare nu trebuia să depăşească 75% din costul total al măsurilor prevăzute pentru Obiectivul 1 – Regiuni şi 50% în alte cazuri. Totuşi “în cazuri excepţionale şi bine justificate”, contribuţia UE putea merge până la 80% dacă este vorba de ţări beneficiare ale Fondului de coeziune (Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia) sau chiar la 85% pentru regiuni care se aflau sub handicapul distanţei.

“Agenda 2000”, lansată în  a prevăzut o reformă a Fondurilor Structurale, care a intrat în vigoare la începutul anului 2000.

Ideea forţă a acestei reforme o reprezintă concentrarea resurselor asupra regiunilor cele mai defavorizate, ceea ce va conduce la reducerea, de la 6 la 3, a numărului de obiective, dintre care două regionale şi unul orizontal:

• Obiectivul 1 cuprinde regiunile slab dezvoltate al căror PIB/locuitor (măsurat în puterea de cumpărare) este mai mic de 75% faţă de media comunitară. Circa 20% din populaţia UE urma să beneficieze de aceste fonduri. Toate cele 5 landuri din fosta Germanie de Răsărit au fost incluse. De altfel, trebuie menţionat că Landul Brandeburg, cu un PIB/locuitor de 57% din media comunitară, se numără printre regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. În schimb, o serie de regiuni, precum Lisabona (Portugalia), Valencia (Spania), Corsica şi regiunea Valencienne (Franţa), Sardinia (Italia), Hainant (Belgia), Flevoland (Olanda), întreaga Irlandă, precum şi Irlanda de Nord şi Scoţia nu vor mai fi eligibile pentru acest obiectiv.
• Obiectivul 2 cuprinde zone industriale (10% din populaţie), rurale (5%), urbane (2%) sau dependente de pescuit (1%) aflate în reconversie economică şi socială. Aceasta înseamnă că, circa 18% din populaţia Uniunii va beneficia de acest obiectiv. Principalul critic al noilor criterii prevăzute pentru includerea unor zone în acest obiectiv este Marea Britanie, care cere alocarea fondurilor în funcţie de nivelul naţional al PIB-ului şi nu pe regiuni (Marea Britanie se consideră a fi cea de a patra ţară cea mai săracă a Uniunii Europene şi riscă să piardă, dacă accentul va fi pus pe rata şomajului).
• Obiectivul 3 se axează pe dezvoltarea resurselor umane. Comisia Europeană consideră aşadar, că pentru creşterea eficacităţii politicii sale regionale, sunt necesare o concentrare a eforturilor asupra unui număr mai mic de regiuni şi un procent mai redus al populaţiei care beneficiază de aceste resurse (de la 51% în prezent, la 35-40%). În plus, gestiunea Fondurilor Structurale va fi descentralizată şi simplificată, prin promovarea unui parteneriat între Comisie şi autorităţile regionale şi locale.

O altă măsură prevăzută de “Agenda 2000” vizând reforma fondurilor structurale o reprezintă reducerea “Iniţiativelor comunitare”, care sunt de competenţa Bruxelles-ului.

Cele 13 “iniţiative”, care cuprind circa 400 de programe (cam tot atâtea cât toate celelalte acţiuni structurale reunite) au fost reduse la 3 domenii:

1. cooperarea trans-frontalieră, trans-naţională şi inter-regională, vizând o armonizare echilibrată a teritoriului;
2. dezvoltarea rurală;
3. resursele umane în contextul egalităţii şanselor.

Iniţiativele comunitare reprezintă 5% din Fondurile Structurale.

4. Împărţirea regiunilor în Uniunea Europeană

Unităţile teritoriale utilizate pentru calculul disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni, se bazează pe aşa – numitul Nomenclator al Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi a fost stabilit de către Oficiul pentru Statistică al Comunităţilor Europene. Nomenclatorul împarte fiecare stat membru într-un număr de NUTS 1, care la rândul lor se divizează într-un număr de NUTS 2  şi care în sfârşit se divizează într-un număr de NUTS 3.

Nivelul NUTS 2 reprezintă nivelul la care se aplică Planul de Dezvoltare Regională în ţările UE. Dimensiunea medie a regiunii NUTS 2 este de 2 milioane persoane şi 13.000 km².

Uniunea Europeană, cu 15 membri, cuprindea, de exemplu, 71 NUTS 1, 183 NUTS 2 şi 1044     NUTS 3.

Câteva exemple:

Belgia cuprinde : 3 NUTS 1 (regiuni), 9 NUTS 2 (provincii) şi 43 NUTS 3 (arondismente).

Grecia cuprinde ; 4 NUTS 1 (grupuri de dezvoltare regională), 13 NUTS 2 (regiuni de dezvoltare) şi 51 NUTS 3.

Spania cuprinde: 7 NUTS 1 (grupuri de comunităţi autonome), 18 NUTS 2 (comunităţi autonome) şi 52 NUTS 3 (provincii).

Franţa cuprinde : 9 NUTS 1, 26 NUTS 2 (regiuni) şi 96 NUTS 3 (departamente).

Irlanda cuprinde : 1 NUTS 1, 1 NUTS 2 şi 9 NUTS 3 (regiuni de planificare).

Germania , cea mai mare ţară din UE cu 82 milioane locuitori, are 42 MUTS 2.

5. Teama faţă de noii candidaţi la aderare

Cine a beneficiat, până acum, de Fondurile Structurale şi de Coeziune ? Din prezentarea anterioară rezultă că, într-o măsură sau alta, au beneficiat toate statele membre ale Uniunii.

Desigur, cele mai multe fonduri – urmare nivelului scăzut de dezvoltare economică -  au primit Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia.

Irlanda, de exemplu, este considerată ca fiind o singură regiune din punctul de vedere al Fondurilor Structurale, iar asistenţa primită reprezintă între 3 şi 4 procente din PIB.

Marea Britanie a primit, între 1989 – 1993, peste 6 miliarde ECU ca fonduri structurale, pentru Irlanda de Nord (Obiectivul 1 – regiune), Scoţia (Vestul Scoţiei şi Estul Scoţiei – Obiectivul 2) şi Ţara Galilor (cu 2 regiuni).

Sume însemnate a primit şi Italia pentru regiunile sale din Sud, mai ales până la introducerea unui control mai riguros asupra folosirii fondurilor acordate de Uniunea Europeană.

Aceasta constituie, de altfel, una din cauzele pentru care din partea acestor ţări nu s-a manifestat un prea mare entuziasm faţă de lărgirea Uniunii Europene. În condiţiile în care media PIB/locuitor reprezintă abia 25% din media PIB/locuitor din Uniunea Europeană, toate cele 10 state din Europa Centrală şi de Est sunt eligibile, ca entităţi, pentru “Obiectivul 1 – regiuni” al Fondurilor structurale. De aici, teama actualilor membri, pentru o eventuală diminuare a fondurilor, pe seama transferării lor spre noile ţări candidate la aderare.

În realitate, Uniunea şi-a propus să menţină, nivelul Fondurilor Structurale la nivelele actuale, în termeni reali, ceea ce este de natură să elimine temerile ţărilor respective.

La rândul lor, ţările bogate precum Germania, care singură contribuie cu 30 % din bugetul Uniunii, au arătat limpede că nu sunt dispuse să-şi mărească contribuţia, dând de înţeles chiar că intenţionează să şi-o reducă. Dar, nici această din urmă eventualitate nu va afecta nivelul Fondurilor Structurale.

Comisia Europeană a prevăzut, prin “Agenda 2000”, pentru perioada 2002-2006 o sumă de 45 miliarde Euro ca Fonduri Structurale şi de Coeziune pentru aceste ţări. Din această sumă, 1 miliard Euro/an se află la dispoziţia acestor ţări sub forma unui ajutor pre-aderare. De acest ajutor beneficiau la început toate ţările candidate, după care el a fost la dispoziţia ţărilor mai întârziate, respectiv a Bulgariei şi României. Acest ajutor este destinat, în principal, apropierii ţărilor candidate de normele comunitare în materie de infrastructură, mediu şi transporturi – proiecte similare celor care sunt finanţate din Fondurile de coeziune. Totodată, el permite familiarizarea ţărilor candidate cu modalităţile de punere în aplicare a acţiunilor structurale.

6. Oportunităţi pentru România

Actuala structură administrativă din România este în vigoare din 1968 şi se bazează pe judeţe, oraşe şi comune. Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă existenţa unor diferenţe semnificative în privinţa nivelurilor de dezvoltare economică şi socială între judeţe, precum şi în cadrul judeţelor.

Evidenţa dezechilibrelor regionale în România constituie o moştenire a perioadei interbelice, când activitatea industrială a fost concentrată în doar câteva zone, dependente de accesul la resursele minerale şi energetice, precum şi la reţelele de transport (Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Reşiţa, Brăila, Valea Jiului, Constanţa şi Galaţi).

Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată, având ca scop echilibrarea dezvoltării teritoriale printr-un proces de industrializare şi urbanizare forţată. Această politică a avut ca rezultat dezvoltarea mai rapidă a unor zone importante din nord-estul şi sud-estul ţării. După 1989 tocmai aceste zone au avut cel mai mult de suferit, ca urmare a procesului de restructurare economică. În consecinţă, decalajele economice regionale s-au accentuat, îndeosebi în privinţa producţiei industriale şi a ocupării forţei de muncă, precum şi al veniturilor populaţiei şi resurselor financiare ale gospodăriilor. De aceea, după 45 de ani de dezvoltare centralizată din perioada comunistă, cele mai slab dezvoltate zone ale ţării au rămas Moldova şi Sud-Estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate român Bucureşti, Constanţa, Centrul şi Vestul ţării.

În 1998, în baza Legii nr. 151 privind politica de dezvoltare regională, au fost create 8 regiuni de dezvoltare social-economică, care reprezintă nivelul statistic NUTS 2 şi care grupează judeţe şi zone cu niveluri diferite de dezvoltare. Din acest motiv se poate considera că nivelul disparităţilor în România nu este prea ridicat şi că întreaga ţară ar putea fi considerată subdezvoltată în comparaţie cu nivelul de dezvoltare al UE.

Datele referitoare la PIB indică o tendinţă de creştere a decalajelor dintre regiunile cele mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Zonele mai puţin dezvoltate manifestă o puternică dependenţă de o singură industrie, slaba atractivitate a localităţilor, utilităţi insuficiente şi infrastructură slab dezvoltată.

Disparităţile regionale în România au crescut în condiţiile politicii de investiţii a ultimilor ani, întrucât nivelul investiţiilor a fost mai favorabil regiunilor dezvoltate. În 1999, regiunea Bucureşti Ilfov, având doar 10,2% din populaţia ţării, a atras 25% din totalul investiţiilor, în timp ce regiunile Nord-Est şi Sud cu 17% şi 15,5% din populaţie, au beneficiat de 10,2 şi 9,1% din totalul investiţiilor.

Toate datele indică faptul că o regiune sau un judeţ sunt cu atât mai sărace, cu cât respectivele zone sunt mai rurale. În plus, zonele rurale sunt puternic dependente de agricultură şi înregistrează o lipsă acută de populaţie tânără şi educată, urmare migrării acestora spre zonele urbane sau emigrării spre ţări din Uniunea Europeană.

De aceea, problema rurală şi îndeosebi a sărăciei din zonele rurale constituie o mare provocare pentru politica de dezvoltare regională. Sărăcia din aceste zone se manifestă şi la nivelul educaţiei, îngrijirilor medicale şi serviciilor publice locale.

În România a avut loc, abia în ultimii ani, o dezbatere de fond, în legătură cu politica regională a Uniunii Europene. Uneori s-a acreditat temerea că prin promovarea de către România a unei asemenea politici, ar exista pericolul desprinderii din trupul ţării a unor provincii istorice.

Evident, că o asemenea abordare nu corespunde nici pe departe realităţii, dar nu este mai puţin adevărat că politica regională a Uniunii invită guvernele la creşterea descentralizării şi la sporirea rolului şi atribuţiilor organelor administrative teritoriale şi locale. De altfel şi acum se manifestă o serie de tensiuni între ţările membre şi Comisia Europeană în legătură cu rolul guvernelor naţionale şi a structurilor consacrate acestui scop. Dar, cu toate că au primit însemnate fonduri de la Uniunea Europeană, Sardinia a rămas parte componentă a Italiei, după cum Ţara Galilor sau Scoţia au rămas regiuni componente ale Marii Britanii.

Alteori s-a făcut, probabil din necunoaştere, o mare confuzie între politica Uniunii Europene de dezvoltare regională, inclusiv prin proiecte de cooperare trans-frontalieră (cross-border co-operation), pe de o parte, şi politica Consiliului Europei de creare a “Euro-regiunilor” , pe de altă parte. În timp ce euro-regiunile urmăresc mai degrabă colaborarea politico-culturală prin atenuarea unor eventuale tensiuni, inclusiv de natură inter-etnică, în zonele de frontieră, politica regională a Uniunii Europene are ca obiectiv esenţial eliminarea disparităţilor între nivelele de dezvoltare economico-socială ale diverselor regiuni din state suverane ale Uniunii.

Chiar proiectele de tip “cooperare trans-frontalieră” dintre ţările membre şi ţările candidate la aderare au un profund caracter economic, fiind destinate cu precădere domeniilor infrastructurii, protecţiei mediului şi amenajării teritoriului. Din această cauză, anumite rezerve existente într-o anumită perioadă în legătură cu Euro-regiunile şi mai ales cu modalităţile de constituire, de organizare şi funcţionare ineficientă a acestora s-au răsfrânt, în mod nejustificat şi asupra politicii Uniunii Europene în acest domeniu.

 Este important de subliniat că, în România, Constituţia din 1991, ca şi Legea privind administraţia publică locală modificată în 1996 atribuie competenţe largi consiliilor judeţene şi Consiliului municipal Bucureşti, definesc conceptul de amenajare a teritoriului si de dezvoltare economică. România posedă un cadru juridic, administrativ şi operaţional pentru amenajarea teritoriului.

Dezvoltarea regională se înscrie printre obiectivele principale ale planului de amenajare a teritoriului, care vizează cu prioritate reducerea disparităţilor regionale prin combaterea întârzierilor în dezvoltarea economico-socială a unor regiuni şi punerea în aplicare a programelor de amenajare a teritoriului. Aceste competenţe au fost consolidate, în 2003, prin amendamentele aprobate la Constituţia din 1991.

Trebuie, de asemenea, subliniat că, în 1995- în contextul elaborării Strategiei naţionale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană – au fost adoptate strategii de dezvoltare regională, la nivelul judeţelor. Acestea se referă atât la dezvoltarea economică regională, cât şi amenajarea teritoriului.

Începând cu anul 1996, Guvernul României a beneficiat de un program PHARE privind dezvoltarea regională, program care – printre alte obiective – îşi propunea să realizeze şi identificarea disparităţilor de dezvoltare dintre judeţele ţării. A fost întocmit un prim raport asupra disparităţilor regionale, care prin cumularea matematică a disparităţilor economice, demografice, în infrastructură şi în standardul de viaţă a calculat un indice global al dezvoltării regionale. Pe baza acestui indice, judeţele au fost grupate în 6 categorii în funcţie de gradul de dezvoltare : foarte scăzut, scăzut, relativ scăzut, relativ ridicat, ridicat şi foarte ridicat.

Se poate aprecia că, în România, politica de dezvoltare regională există din anul 1998, odată cu elaborarea primelor rapoarte anuale ale Comisiei Europene.

În 1999 Parlamentul a adoptat “Legea privind dezvoltarea regională în România”, care a oferit cadrul legislativ necesar pentru crearea, la nivel naţional şi teritorial, a organismelor în măsură să asigure implementarea politicii regionale a Uniunii Europene, inclusiv gestionarea fondurilor structurale şi de coeziune.

Fără îndoială că România va deveni, pe deplin, beneficiară a acestor fonduri numai după ce aceasta va adera la Uniunea Europeană.

Este cert că, dezvoltarea regională ar putea constitui o pârghie importantă în demersurile României pentru aderare, iar crearea cadrului instituţional adecvat o face capabilă să preia, din timp, gestionarea asistenţei pe care aceasta o va primi prin fondurile structurale şi de coeziune. Elaborarea de politici şi proiecte privind dezvoltarea regională, îi va spori, cu siguranţă, accesul la noile surse de finanţare europeană.

În ultimii ani, în România, s-a desfăşurat o dezbatere controversată în legătură cu regiunile. În fapt, a fost confundată împărţirea administrativ-teritorială a ţării cu politica regională a Uniunii Europene. Cert este că UE nu se interesează de primul aspect, ci doar de crearea mecanismelor şi a instituţiilor care să permită absorbţia fondurilor ce decurg din politica regională a Uniunii.

România a închis, în anul 2003, negocierile la capitolul 21 privind politica regională.