- Legitimarea programelor
Prin legitimare se oferă forţa legală unui program, se autorizează programul, astfel că acesta reprezintă un element central în cadrul unui stat politic, implicând autoritate, aprobare, obligaţie, sprijin. Legitimarea se poate măsura prin analizarea sprijinului disponibil pentru guvern si pentru ce face acesta. Exista o distincţie importantă între două tipuri de sprijin: focusat si difuz. Sprijinul focusat vine dinspre atitudinile favorabile din predispoziţiile stimulate de rezultate care sunt percepute de membrii ca împlinind cererile lor pe masură ce apar sau chiar anticipându-le. Aşadar, acesta este asociat cu ceea ce am identificat ca aprobare şi va fi tratată în consecinţă. Sprijinul difuz se referă la ‘’rezerva de atitudini favorabile sau la bunăvoinţa care îi ajută pe membrii să accepte sau să tolereze rezultatele la care ei se opun sau la efectele pe care ei le văd ca fiind dăunatoare dorinţelor lor. Astfel, este o rezervă de sprijin care va oferi sprijin guvernului în codiţii atât favorabile cât si nefavorabile, în baza considerentului unei încrederi într-un anumit guvern.[1] Între legitimitatea unui sistem şi aprobarea programelor se poate vorbi despre o relaţie dinamică. În cadrul acestei etape a elaborării de politici publice intervin în principal acea categorie de ‘’factori de luare a deciziei’’- ce pot fi alcătuiţi din Parlament, Preşedinte, instituţiile guvernamentale, grupuri de interes. Realizarea de politici publice poate fi vazută ca şi un proces de negociere, competiţie, sau compromis între grupuri de interes şi oficiali guvernamentali în opinia celor mai mulţi dintre autori.
- Decizia
Deciziile fac parte din viaţa de zi cu zi a unui manager. A lua o decizie presupune un proces complet prin care se asumă angajarea faţă de un anumit curs de acţiune referitor la o problemă anume ce poate exista într-o organizaţie. În plus orice hotărâre finală trebuie justificată în funcţie de anumite criterii de tipul: eficienţă, eficacitate, constrângeri legale, imagine publică, etc. În timp ce managementul situat la înălţime se concentrează pe utilizarea în scop strategic a acestor informaţii, nivelele intermediare de conducere se concentrează pe utilizrea lor operaţională.
Cum se iau deciziile în sectorul public? Acestea se iau strict pe criterii juridice. Deciziile reprezintă o componentă de bază a activităţii zilnice, a managerilor din zilele noastre atât în domeniul public cât şi în cel privat. O mare parte a activităţii managerilor din administraţia publică constă în elaborareea şi luarea deciziilor astfel că adoptarea acestora constă în a alege între diferite alternative şi mijloace de îndeplinire ale acestora care se consideră că ar trebui urmate de o organizaţie.
O condiţie esenţială pentru modelul managerial de luare a deciziei este dată de competenţa tehnică a factorilor de decizie, de a lua decizii raţionale.
Se consideră că următoarele etape sunt caracteristice pentru modelul raţional comprehensiv:
- stabilirea obiectivelor de rezolvare a unei anumite probleme;
- prevederea tuturor consecinţelor semnificative ale fiecărei strategii alternative şi estimarea probabilităţiilor acestor consecinţe;
- explorarea şi listarea tuturor strategiilor alternative de rezolvare a problemei;
- alegerea strategiei care rezolvă problema cu costul cel mai redus sau rezolvă problema aproape în totalitate.
La baza acestui model raţional stau teoriile raţionaliste care îşi au originea în raţionalismul iluminist şi în pozitivism, curente ce promovau modalităţi de cunoaştere obiectivă dar şi neutră a societăţii umane. La baza acestora stă ideea conform căreia problemele societăţii umane trebuie şi pot fi rezolvate într-o manieră raţională şi ştiinţifică prin colectarea întregii cantităţi de informaţie ce se găseşte în problema respectivă, urmând apoi prelucrarea ei, şi obţinerea, urmată de aplicarea celei mai eficiente soluţii din punctul de vedere al costurilor.[2]
Se consideră totodată că acest model raţional de luare a deciziei în administraţia publică, a adus îmbunătăţiri importante pentru funcţionarea structurilor administrative.
Totuşi există prezumţia că acest model să nu fie întotdeauna respectat în practică, prin faptul că eficienţa, eficacitatea şi economia nu sunt neapărat valori predominante în sectorul public. Aşadar există şi valori precum protejarea interesului public. Dat fiind faptul că obiectivele politicilor guvernamentale nu sunt întotdeuna clare se poate observa faptul că se impun şi o serie de piedici prin însuşi funcţionarea instituţiilor publice.
De cele mai multe ori, tind sa cred că este dificilă identificarea unei singure soluţii, nicidecum a soluţiilor posibile pentru rezolvarea unei anumite probleme.
Dificultatea evaluării costurilor totale poate fi o altă piedică, dat fiind faptul că întotdeauna vor exista costuri indirecte care să fie apoi transferate asupra altor domenii sau programe şi care uneori ar apăsa greu la calcularea costurilor finale sau pur şi simplu ar fi foarte greu de estimat.
Ca urmare a acestor chestiuni modelul raţional de luare a decizilor, bazându-se într-o măsură foarte mare pe teorie şi expertiză abstractă poate duce la decizii care nu pot fi aplicate în practică sau chiar dacă se aplică pot duce la posibile aberaţii.
Un alt model de luare a deciziilor şi anume cel incremental se bazează pe un set de strategii care se susţin reciproc urmărind simplificarea şi concentrarea problemelor şi care poate fi organizat conform următoarelor etape:
- limitarea analizei la câteva alternative oarecum similare;
- o împletire a analizei obiectivelor urmărite şi a altor valori cu aspecte empirice ale problemei (nu există cerinţa stabilirii în prealabil a avalorilor urmând ca apoi să fie găsite mijloacele necesare pentru promovarea lor);
- o preocupare analitică orientată spre revederea problemelor existente care urmăreşte căutarea îndeplinirii obiectivelor pozitive;
- o analiză care explorează doar câteva dintre consecinţele importante şi posibile ale unei alternative luată în considerare;
- fragmentarea muncii de analiză între mulţi participanţi în procesul de elaborare a politicilor publice (fiecare parte se ocupă de partea ce-i revine din cadrul ansamblului).
Metodele prin care se iau aici deciziile tind să fie standardizate şi stabilite în avans îngreunând astfel creativitatea şi inovaţia în găsirea alternativelor familiare.
Se poate observa deci că avantajele majore ale modelului incremental constă în reprezentativitatea pe care o asigură diferitelor interese şi în răspunsul prompt pe care îl poate asigura nevoilor cetăţeanului. Instituţiile publice trebuie să reacţioneze în felul acesta datorită nevoii de suport public. Totuşi există şi aici o serie de dezavantaje cel puţin la fel de mari care rezultă la aplicarea acestui model.
În cadrul acesteia obiectivul urmărit este minimizarea pierderii suportului politic prin evitarea cât mai posibilă a a schimbărilor radicale din diferite programe pentru a nu aduce nemulţumiri diferitelor grupuri electorale. Acestea din urmă urmărindu-şi propriile interese vor încerca să-şi obţină propriul purtător de cuvânt. Ceea ce rezultă de aici este faptul că se crează tot mai multe agenţii interministeriale, astfel că nevoia de coordonare între acestea creşte direct proporţional cu misiunile care trebuie îndeplinite. Evitarea şi rezolvarea conflictelor vor fi puternic accentuate iar bătălia cea mare se va da pe definirea domeniilor jurisdicţionale. Rezultă de aici faptul că decizia se poate concentra ân mâna câtorva din persoanele cu funcţii înalte, pierzându-se tocmai o caracteristică importantă a acestui model, şi anume asigurarea reprezentativităţii părţilor interesate.
Din cauza urmăririi de obiective pe termen scurt se pierd din vedere obiectivele finale, şi astfel, greşeli trecute pot fi repetate fără a se observa, pierzându-se astfel perspectiva de ansamblu asupra problemelor.
Însă problema majoră este că modelul incremental nu se poate aplica pentru deciziile de schimbare majoră pe plan social, fiind mai potrivit deci modelul raţional de luare a deciziei atunci când schimbărilor care trebuie coordonate pe plan social sunt majore.
Știind că activitatea instituţiilor publice se desfăşoară sub influenţa mediului exterior, managerii nu doar că nu pot avea control absolut asupra factorilor de mediu, dar nici respectarea unui reper anume, luarea deciziilor nu poate garanta succesul în atingerea obiectivului urmărit.
Problemele cu care se confruntă instituţiile publice sunt foarte diverse, putând fi statice sau dinamice, structurate sau nestructurate, manifeste sau latente. Ca şi primă condiţie pentru rezolvarea lor se impune existenţa unui set de informaţii suficiente, pentru ca apoi să fie necesară pregătirea managementului pentru utilizarea eficientă şi eficace a acestor informaţii.
Procesul strategic de luare a deciziei se structurează pe direcţia unui ciclu continuu format din următoarele etape: Diagnoză – Propunere – Implementare. Etapa diagnozei constă în identificarea stării de fapt în vederea înţelegerii necesităţii schimbării. Etapa propunerii constă în crearea unei recomandări, a unei soluţii, pentru a răspunde necesităţii de schimbare identificată în etapa precedentă. În final etapa implementării se ocupă de aplicarea măsurilor necesare pentru a face posibilă schimbarea. Acest proces strategic de luare a deciziei se desfăşoară în mod continuu şi are loc la toate nivelele organizaţiei.
Cum ne putem da seama dacă o decizie luată este cea corectă?
Nu există o relaţie univocă între decizia luată şi consecinţele ei; o decizie luată la un moment dat v-a suferi întotdeauna transformări la aplicarea ei în practică. În consecinţă, evaluarea unui proces de decizie în funcţie de consecinţele sale este o abordare greşită, tocmai datorită faptului că se neglijează impactul factorilor de mediu asupra întregului proces.
Ceea ce nu s-a luat în considerare de către majoritatea abordărilor a fost influenţa factorului uman asupra diferitelor procese. Atât informaţia cât şi computerele sunt de fapt factorii exogeni; deciziile sunt luate de către manageri aceştia fiind supuşi influenţelor subiective, diverselor valori pe care le acordă lucrurilor din jurul lor sau preferinţelor pentru soluţiile propuse. De aceea putem vorbi de o necesitate în care să se acorde o atenţie sporită felului în care gândim atunci când luăm deciziile, precum şi asupra felului în care cei din jur gândesc atunci când iau deciziile.
Modul în care adoptăm deciziile poate fi analizat, discutat, testat şi înţeles reprezentând o etapă crucială pentru îmbunătăţirea luării deciziilor, mai ales în contextul instituţiilor publice româneşti, sector care interesează în mod deosebit acum.
Însa o problemă destul de mare aparentă în cazul costului incremental se referă la faptul ca nu se poate aplica pentru deciziile de schimbare majoră pe plan social. În ciuda limitărilor sale, modelul raţional comprehensiv de luare a deciziei este mai potrivit atunci cand schimbările care trebuie coordonate pe plan social sunt majore. Incrementalismul presupune un nivel ridicat de subtilitate a societăţii, de cultură a negocierii şi de maturitate a nivelului clasei politice şi a cetăţenilor.[3]
[1] David Easton, Luarea deciziilor, Politici Publice, Suport de curs, 2008
[2] Veronica Junjan, Decizia in Administratia publica, editura Accent, Cluj-Napoca, 2001, p.24
[3] Politici Publice, Suport de curs, 2008