O tendinţă ce se remarcă în procesul de reformă legislativă şi instituţională din România este aceea a influienţei pe care o are în conturarea unor concepte, legislaţia altor ţări, dar mai ales documentele internaţionale adoptate de structurile comunitare. Astfel apare drept necesară o apropiere a conceptelor aparţinând dreptului intern de cele conturate de convenţiile europene, în contextul în care România a ratificat unele din aceste convenţii şi doreşte să se integreze în structurile rgionale şi transfrontaliere.
Carta Europeană Privind Autonomia Regională, adoptată de Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa la 5 iulie 1996 conţine o serie de principii ce au stat la baza elaborării ei :
- Îndeplinirea scopului Consiliului Europei în ceea ce priveşte unirea eforturilor statelor membre în vederea promovării idealurilor comune.
- Dimensiunea administrativă, economică şi culturală a regiunilor Europei permite cultivarea tradiţiilor istorice şi a diversităţii.
- Rolul regiunii ca element caracteristic pentru fundamentarea unor regimuri politice democratice.
- Participarea cetăţenilor la gestiunea activităţilor publice face parte din principiile democratice comune întregii Europe.
- Regiunea reprezintă un nivel de putere adecvat pentru favorizarea exerciţiului drepturilor democratice.
- Existenţa unor regiuni gestionate de către responsabili aleşi prin sufragiu universal şi investiţi cu responsabilităţi efective permite organizarea unei administraţii eficace şi apropiate de cetăţean.
- Ideea de regionalism nu este contară celei de autonomie locală, ci dimpotrivă, ea acompaniază măsurile privind autonomia locală şi contribuie la respectarea Cartei Europene a Autonomiei Locale. Administrarea treburilor publice trebuie apropiată cât mai mult de structurile administrative de bază – comune, oraşe, municipii – doar când interesele comune intervin sau mijloacele locale sunt insuficiente sau inadecvate cu interesul regional, va fi atrasă competenţa autorităţilor regionale. Regiunile nu se pot substitui competenţei autorităţilor locale, iar orice conflict de competenţă are la bază aplicarea principiilor autonomiei locale şi a subsidiarităţii care presupun de plano prioritatea competenţei autorităţilor locale. Regiunile pot delega autorităţilor locale exerciţiul competenţei lor, cu respectarea dreptului intern şi pot exercita unele competenţe privind coordonarea autorităţilor financiare a colectivităţilor locale care se află pe teritoriul lor.
- Cooperarea interregională dintre state constituie un aport preţios şi indispensabil pentru construcţia Europei.
- Regiunea devine şi un mijloc de participare la deciziile politice europene prin intermediul reprezentării ei în Congresul Puterilor Locale şi Regionale.
- Recunoaşterea în fapt a regiunilor nu este de natură să aducă atingere suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor.
- Existenţa regiunilor şi a regionalismului deschide calea unei solidarităţi la nivelul acestor structuri teritoriale şi a promovării unei dezvoltări echilibrate.
În perioada febuarie 1996-31 ianuarie 1998 Guvernul României şi-a propus să stabilească în cadrul unui Program pentru Politica de Dezvoltare Regională pregătirea unui set de principii fundamentale pentru dezvoltarea unei politici regionale în România, prezentat în Carta Verde. De fapt, Carta Verde reprezintă un document de sinteză care doreşte să pună bazele unor principii de dezvoltare regională a României în vederea realizării integrării la Uniunea Europeană.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională propuse în acest document sunt :
- pregătirea pentru integrarea în structurile europene şi asigurarea eligibilităţii României pentru a accede la fondurile structurale de dezvoltare ale Uniunii Europene.
- reducerea disparităţilor existente între diferite regiuni ale României
- integrarea activităţilor din sectorul public într-un concept mai larg de dezvoltare regională.
Studiul încearcă să evidenţieze ideea că actuala structură administrativ-teritorială a ţării ( caracterizată prin existenţa a 42 de judeţe ) nu poate asigura o bază eficientă pentru dezvoltarea regională. Astfel, pe baza experienţei unor ţări ale Uniunii Europene se propune să se utilizeze un număr mai redus de macroregiuni de dezvoltare obţinute prin asocierea mai multor judeţe determinate ca făcând parte din aceste structuri pe baza unor evaluări a indicatorilor de dezvoltare şi a elementelor lor comune sau complementare. Regiunile în număr de 8 sunt structurate astfel :
Regiunea 1 : judeţele Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Bacău, Vaslui
Regiunea 2 : judeţele Vrancea, Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea, Constanţa
Regiunea 3 : judeţele Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman
Regiunea 4: judeţele Vâlcea, Gorj, Mehedinţi, Dolj, Olt
Regiunea 5 :judeţele Arad, Timiş, Hunedoara, Caraş-Severin
Regiunea 6 : judeţele Bihor, Sălaj, Cluj, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa Năsăud
Regiunea 7 : judeţele Alba, Sibiu, Braşov, Mureş, Harghita, Covasna
Regiunea 8 : municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
Se propune crearea unui fond de dezvoltare a macroregiunilor care să fie alimentat din resurse diverse şi administrat de un organism specializat şi larg reprezentativ – Guvern, autorităţi locale, asociaţii ale agenţilor economici, agenţi privaţi.
Studiul are un element inedit şi o valoare teoretică apreciabilă, el însă rezolvă mai puţin raporturile între structurile administrativ - teritoriale şi macro-regiunile de dezvoltare economică constituite prin agregarea unor judeţe. Dezavantajul unor astfel de macroregiuni este că acestea nu pot fi eficiente decât prin cooperarea voluntară a regiunilor administrative din care sunt formate. O altă problemă pe care o va ridica aplicarea unui asemenea proiect este aceea a raporturilor dintre politicile de dezvoltare regională ( stimulate de Guvern ) şi interesul concentrat în politica locală de dezvoltare a comunităţilor respective.
Carta Verde nu conţine modificări în ceea ce priveşte structura administrativ-teritorială a statului, deoarece macroregiunile sunt structuri de dezvoltare economică şi nu administrative. Se pune însă problema dacă aplicarea pe scară largă a acestui sistem nu va conduce treptat la estomparea rolului unităţilor administrativ-teritoriale a judeţelor în conceperea şi realizarea unor politici de dezvoltare.
Experienţa dezvoltării regionale din România a făcut ca unele judeţe care sunt acum agregate în aceleaşi macroregiuni de dezvoltare, să aibă grade diferite de dezvoltare faţă de judeţele care la data respectivă au reprezentat centre regionale şi care au concentrat fondurile regiunii respective pentru propria lor dezvoltare.
Bibliografie
Popa , Eugen - “Autonomia locală”,Editura “All Back”, Bucureşti, 1999
*** - “Organizarea administrativă a teritoriului României”, Ediţie actualizată , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000