Pin It

 

În ultimele decenii am fost martorii sporirii interesului pentru rezolvarea problemelor comunitare prin acţiune colectivă sau, mai concret spus, prin participarea beneficiarilor la evaluarea nevoilor, planificarea, gestiunea şi implementarea acţiunilor de acoperire a necesităţilor colective.

Dezvoltarea comunitară participativă (DCP) este definită de Banca Mondială ca fiind „procesul prin care actorii interesaţi (stakeholders) influenţează şi împart controlul asupra iniţiativelor de dezvoltare şi asupra deciziilor şi resurselor care le afectează” (Banca Mondială (2006). Capitolul de faţă va demara prin a sublinia funcţionalitatea participării comunitare în programele de dezvoltare, aşa cum reiese din discursul promotorilor DCP, va continua printr-o scurtă incursiune în istoricul recent al DCP, va detalia tehnica DCP dezvăluită de practicienii acesteia şi se va încheia, într-o notă reflexivă, prin enumerarea unora dintre criticile care au fost aduse programelor de DCP.

Punctul de vedere oficial al Băncii Mondiale marchează explicit separaţia dintre strategia de dezvoltare participativă şi cele bazate pe poziţii de expertiză externă sau cele care se limitează la a asculta sau a consulta beneficiarii. Consultarea este doar o precondiţie a participării, aceasta din urmă presupunând şi procese de învăţare socială din partea beneficiarilor, finalitate mult mai greu materializată în cazul abordărilor care folosesc strategia expertizei externe. O activitate de DCP în adevăratul sens al participării produce inovaţie socială, beneficiază de angajament mai puternic din partea actorilor implicaţi şi sporeşte capacitatea celor din comunităţile beneficiare de a reacţiona eficient la alte probleme colective. Experienţa din câteva zeci de proiecte de  dezvoltare rurală participativă le-a permis lui Hagmann şi colab. (1999) să formuleze câteva recomandări privind inovaţia eficace şi implementarea cu succes a programelor de dezvoltare:

  • Cei din afară nu sunt capabili să stabilească „cele mai bune practici” pentru săteni. Diversitatea condiţiilor fiecărui mic fermier precum şi multitudinea de factori sociali şi culturali care determină deciziile beneficiarilor fac soluţiile generale inaplicabile.
  • Consolidarea capacităţilor de gestiune şi de rezolvare de probleme ale beneficiarilor solicită învăţare colectivă prin muncă de teren. Se recomandă tehnici de învăţare prin acţiune (action-learning), privire, descoperire şi experimentare. Însuşindu-şi pe această cale inovaţiile, beneficiari se identifică cu acestea.
  • Extinderea inovaţiilor depinde de interacţiunea dintre beneficiari şi organizarea lor socială. Succesul introducerii unor inovaţii tehnice depinde de acceptarea inovaţiilor sociale care le sunt cel mai adesea asociate şi de leadershipul şi colaborarea dintr-o comunitate.

Rolul agentului de dezvoltare trebuie să se schimbe din cel de profesor în cel de facilitator (vezi termenul Facilitator comunitar). Acesta trebuie să furnizeze metodologia pentru procesul de dezvoltare, să faciliteze comunicarea şi fluxul de informaţii şi să ofere suportul tehnic şi alternative.

 

Istoricul dezvoltării comunitare participative

Din punct de vedere cronologic, pornind de la Baum (2001) şi Mansuri şi Rao (2004) identificăm două valuri ale dezvoltării participative în perioada post-belică:

  • În deceniile ’50 / ’60, inspirată de mişcarea cooperativă, de doctrina gandhiană a auto-administrării şi dezvoltării la scară mică a satelor sau de apelul lui Freire către cei oprimaţi pentru unitate în găsirea de soluţii pentru îmbunătăţirea propriilor destine, s-a manifestat o adevărată modă a dezvoltării participative care a fost implementată în peste 60 de ţări din Lumea a Treia, impulsionată mai ales prin eforturile USAID. În acelaşi timp, participarea cetăţenească în planificarea urbană a fost încurajată de statul american printr-o legislaţie specifică menită să susţină reprezentarea săracilor sau a minorităţilor în procesele decizionale locale. Odată cu epuizarea, temporară, a interesului pentru temă, resursele pentru proiecte de acest gen au dispărut şi ele.
  • Un al doilea val de dezvoltare participativă a fost susţinut de criticii „dezvoltării la scară mare”, derulate prin masive programe guvernamentale, acuzate de ineficienţă şi de lipsă a durabilităţii, începând cu deceniul ‘80. Gânditori şi savanţi semnificativi în ştiinţe sociale au readus, prin lucrările lor, dezvoltarea participativă pe agenda instituţiilor de dezvoltare şi a statelor. Astfel, reluând de la Olson tema eşecului acţiunii colective, Ostrom şi colab. (1990) au arătat că, în practică, există numeroase instituţii sustenabile de gestiune a resurselor comune. Sen (1985), la rândul său, a reuşit să mute accentul dezideratelor dezvoltării de la aspecte materiale la un ideal general de „capacitate” care presupune anumite strategii de „capacitare” a celor săraci. Discursul politicilor sociale s-a suprapus cu cel academic într-o măsură rar întâlnită prin dezbaterile din jurul conceptului de „capital social”, făcut actual de studiile privind dezvoltarea, performanţele instituţionale, încrederea interpersonală şi participarea asociativă din Italia ale lui Putnam şi ale colaboratorilor săi. Ceea ce, la începutul anilor 80 era doar o mişcare, a devenit regulă în strategiile de stimulare ale dezvoltării ale unor mari organizaţii precum Banca Mondială în anii ’90. Raportul dedicat combaterii sărăciei editat de Banca Mondială în 2002 a fixat capacitarea ca principală prioritate a politicilor de dezvoltare (Banca Mondială, 2002). La nivel instituţional, strategia Băncii Mondiale a fost implementată prin înfiinţarea aşa-ziselor Fonduri sociale[1].

 

Activităţi de dezvoltare comunitară participativă şi avantajele acestora

Viziunea Băncii Mondiale despre DCP subliniază consimţământul sponsorilor şi al planificatorilor – actori interni sau externi colectivităţii de beneficiari - de a munci colaborativ cu ceilalţi actori interesaţi în realizarea următoarelor activităţi (Banca Mondială, 2006):

  • evaluarea politicilor existente a serviciilor şi a sistemelor de suport
  • identificarea nevoilor
  • elaborarea strategiilor de acţiune
  • dezvoltă şi supraveghează politicile, specificaţiile, schemele, bugetele şi tehnologiile implicate de derularea proiectului.

 

DCP a fost o strategie populară în ultimele decenii datorită câtorva avantaje promovate ca fiind de la sine-înţelese de către susţinătorii lor (Banca Mondială, 2006):

  • Fondurile coordonate de comunităţi pot canaliza resursele către nevoile urgente, specializate sau complexe.
  • Planificarea participativă în comunitate poate aloca eficient resursele.
  • Gestionarea bazată în comunitate a resurselor şi a investiţiilor poate fi transparentă şi eficientă.
  • Strategiile ghidate de comunitate pot capacita grupurile marginalizate.
  • Controlul comunităţilor asupra proceselor decizionale poate spori capitalul social.
  • Întărirea organizaţiilor comunitare poate atribui un plus de rezonanţă punctelor de vedere ale celor săraci.
  • Contribuţiile comunităţilor asigură faptul că investiţiile sunt determinate de cerere şi intră în „proprietatea” beneficiarilor formali.
  • Legături sporite dintre autorităţile guvernărilor locale şi organizaţiile comunitare pot spori viteza extinderii efectelor de dezvoltare şi sustenabilitatea programelor de dezvoltare.

Dezvoltarea comunitară participativă a devenit o regulă în programele de reabilitare urbană din ţările industrializate la fel ca şi în cadrul programelor de dezvoltare rurală, fiind, in consecinta intens teoretizat (Wandersman si colab. 1987, Chavis si Wandersman, 1990; Davis, 1991, Chambers, 1993, Cleaver, 1999). Banca Mondiala este, pe de altă parte, principala instituţie care susţine dezvoltarea comunitara participativă în ţările în curs de dezvoltare şi care, totodată, a finanţat masiv chiar şi un program de cercetare a capitalului social, resursă considerată  esenţială pentru depăşirea dilemelor colective. În mod remarcabil, participarea a devenit un principiu de acţiune fundamental atât pentru gânditorii de stânga cât şi pentru cei neo-liberali (Mohan si Stokke, 2000).          

 

Procesul dezvoltării comunitare participative

Instituţiile donatoare şi practicienii au elaborat numeroase manuale sau îndreptare pentru dezvoltarea participativă, analiza critică a acestora neintrând în obiectivele acestui capitol. Majoritatea specialiştilor ar fi de acord cu accentele şi etapizarea propuse de Hagmann şi colab. (1999) pentru dezvoltarea rurală:

Faza I: Mobilizarea socială

Motivarea oamenilor pentru acţiune şi învăţare se produce prin identificarea şi abordarea principalelor probleme ale comunităţii. Prin identificarea comună a nevoilor, problemelor şi stabilirea unei viziuni comune pentru dezvoltare, beneficiarii devin angajaţi în procesul de dezvoltare şi atenuează sentimentele de apatie şi de lipsă a controlului. Mobilizarea socială presupune:

  • intrarea în comunitate şi construirea încrederii
  • identificarea şi susţinerea organizaţiilor eficace
  • iniţierea dezvoltării şi responsabilizării liderilor locali
  • extinderea participării şi a reflecţiei asupra problemelor colectivităţii la toţi membri
  • identificarea nevoilor comunităţii, înţelegând că acestea nu sunt neapărat omogene iar cei mai nevoiaşi îşi fac mai greu auzite vocile (vezi capitolul Analiza nevoilor).

Faza II. Planificarea acţiunilor la nivel de comunitate

Prin modalităţi participative se realizează următoarele obiective:

  • prioritizarea problemelor şi nevoilor
  • căutarea soluţiilor, fără ignorarea cunoaşterii locale
  • mandatarea instituţiilor locale pentru punerea în practică a soluţiilor
  • planificarea acţiunilor: în paşi mici, pentru a susţine motivaţia prin succese
  • stabilirea criteriilor de succes – necesare pentru monitorizare

Faza III. Implementare şi experimentare

Adeseori, când este vorba de probleme concrete, soluţiile nu sunt imediat de găsit în anumite reţetare iar identificarea lor solicită adaptarea la condiţiile locale, încercarea sau îmbunătăţirea unor idei inedite. În această etapă membri comunităţilor învaţă prin experimentarea cu noile idei.

Faza IV. Monitorizare şi evaluare

În ultima etapă, beneficiarii îşi îmbunătăţesc capacitatea de rezolvare a problemelor locale prin învăţare comună care presupune împărtăşirea ideilor şi experienţelor şi prin reflecţie asupra succeselor şi eşecurilor activităţilor şi experimentelor. Faza presupune cel puţin două etape:

  • evaluarea pe parcurs: în cazul în care, de exemplu, obiectul proiectului este introducerea unor noi tehnologii, participanţii analizează toate soluţiile şi rezultatele, învăţând din experienţa fiecăruia
  • evaluarea procesului, autoevaluare şi planificarea activităţilor viitoare (vezi capitolul Monitorizare).

Literatura sociologică şi educaţională preocupată de conectarea dezvoltării comunitare cu participarea, activismul si cetăţenia (Antikainen et al. 1996) susţine faptul că strategiile comunitare participative se bazează pe procese de învăţare şi că o pedagogie a societăţii civile (Welton 2002) ar trebui să susţină politicile de educaţie permanentă.

 

În România se desfăşoară mai multe programe de dezvoltare comunitară, în special pentru comunităţile rurale, care pun, cel puţin declarativ, accentul pe implicarea comunităţii în stabilirea priorităţilor, implementarea şi gestiunea programelor. Cel mai mare investitor în dezvoltarea comunitară participativă a fost în ultimii ani Fondul Român de Dezvoltare Socială, program al Băncii Mondiale. Aceasta vizează îmbunătăţirea infrastructurii localităţilor rurale cele mai deprivate, dar şi sporirea capacităţii acestora de a acţiona autonom către soluţionarea problemelor colective.

Critica programelor de dezvoltare participativă

În ultimii ani, programele de susţinere a dezvoltării prin strategii de implicare a beneficiarilor au stimulat critici din mai multe direcţii. Vom detalia două din aceste perspective: cea a poziţionării ideologice şi cea care face apel la evaluarea proiectelor de dezvoltare comunitară. Ambele abordări îndeamnă la reflecţie şi la o însuşire critică a discursului, strategiilor şi practicilor dezvoltării comunitare participative.

Dezvoltarea comunitară participativă: o doctrină suspectă

Unii critici ai dezvoltării participative şi ai mişcării capacitării (empowerment) consideră că principiile care stau la baza acestor curente de gândire şi acţiune au un statut politic dubios. Dincolo de faptul că participarea locală poate promova, cel mai adesea implicit, soluţii eurocentrice la problemele de dezvoltare ale ţărilor mai sărace, planurile de DCP converg, uneori, cu interesele unora dintre actorii politici, minimizând rolul statului sau pe cel al organizaţiilor internaţionale.(Mohan şi Stokke, 2000). Accentul pus pe local depolitizează într-o oarecare măsură  problematica dezvoltării şi poate contribui prin mecanisme neaşteptate la dezangajarea politică convenţională a celor implicaţi în astfel de acţiuni. Este interesant, din acest punct de vedere, faptul că doctrina dezvoltării participative reuşeşte o performanţă ideologică inedită – pune de acord discursul Noii Stângi cu cel al neoliberalilor, care prin argumentaţii diferite ajung la viziuni de politică similare. O astfel de evoluţie scade responsabilitatea, eforturile dar şi autoritatea administraţiei centrale, deziderat scump politicilor neoliberale. Nu este de mirare faptul că ideea „cetăţeniei active” a fost instituţionalizată de sus în jos în Marea Britanie în perioada regimului thatcherist (Marinetto, 2003) deşi conceptul sugerează materializarea unor iniţiative de la baza societăţii. În acelaşi timp, accentul pe comunitate şi pe capacitarea indivizilor prin participare este o temă dragă adepţilor Celei de-a Treia Căi, cea comunitaristă, varianta mai puţin agresivă, adaptată realităţilor capitalismului global, a stângii moderne. Accentele comunitariene din discursul dezvoltării participative tind să ignore, însă, eterogenitatea idealizatelor comunităţi, care reproduc la scară mică conflictele sociale de la scară macro.

Lipsesc evaluările credibile

Mansuri şi Rao realizează, pe mai multe paliere, (2004) o evaluarea critică a programelor de dezvoltare bazate pe participarea comunităţilor implementate de Banca Mondială. Analiza lor arată că focalizarea [targeting] proiectelor către persoanele şi familiile cele mai deprivate nu a fost întotdeauna reuşită, acest eşec afectând mai ales direcţionarea resurselor către cei mai săraci membri ai comunităţilor beneficiare. În plus, preferinţele celor săraci nu sunt, adeseori, luate în considerare în mod adecvat în elaborarea şi implementarea proiectelor, aceasta şi din cauza unor efecte perverse ale criteriilor de performanţă ale proiectelor, care îi constrâng pe cei care realizează activităţi de DCP să evite problemele cele mai dificile. În plus, resursele alocate în cadrul programelor ajung cel mai greu la cei mai nevoiaşi beneficiari în comunităţile inegalitare, mai ales în situaţiile în care puterea este concentrată/ deţinută masiv de elite. Chiar şi în comunităţile mai egalitare, elitele domină implicarea comunităţilor în stabilirea, materializarea şi gestionarea bunurilor publice. Această situaţie, încurajată de costurile de oportunitate mai mici pe care le suportă elisele, riscă să încurajeze forme nocive de acaparare a bunurilor publice, precum furtul sau corupţia, din partea unor categorii mai bine situate ale colectivităţilor de beneficiari. Pe de altă parte, acapararea proiectelor de către elitele locale este încurajată de frecventa rezumare a categoriei “stakeholder”, la nivel local, la liderii comunitari şi la ignorarea conflictelor interne din comunitate, mai ales când acestea se suprapun unor inegalităţi sociale.

Evaluarea rezultatelor programelor de dezvoltare comunitară suferă adeseori de lacune metodologice. Este clar, de exemplu că infrastructura în localităţile beneficiare se îmbunătăţeşte, dar nu este la fel de evident dacă sporul pozitiv este semnificativ mai mare decât în cazul programelor centralizate de tipul celor guvernamentale. Capitalul social, sau mai bine spus, coeziunea socială, este asociată cu succesul proiectelor, dar ipoteza anteriorităţii unei structuri de reţea mai dense şi a capitalului uman mai bun este cel puţin la fel de plauzibilă ca şi concluzia fericită că, în urma proiectelor de dezvoltare comunitară participativă, creşte capacitatea comunităţilor de a soluţiona probleme de acţiune colectivă. „Capacitarea” comunităţilor şi a indivizilor este doar un deziderat sau o impresie, atât timp cât proiectelor le lipseşte monitorizarea şi evaluarea precisă, bazată pe compararea grupurilor beneficiare cu grupuri de control şi pe culegerea de date iniţiale şi a celor de urmărire a efectelor programelor pe termen lung.

 

În loc de concluzie: dezvoltarea comunitară participativă presupune ca toţi cei implicaţi să înveţe permanent

Dacă în mod ideal, proiectele de dezvoltare participativă obiectivează interesele şi preferinţele membrilor comunităţilor, în realitate, o bună parte din succese sau eşecuri se datorează agenţilor externi care intervin în planificare şi implementare (vezi termenul Planificare strategică). Cei care proiectează programe de dezvoltare participativă nu trebuie să ignore că în jurul acestora se mobilizează interese competitive, care au la bază eterogenitatea socială a colectivităţilor vizate. Un ingredient important ale succesului unor asemenea iniţiative de dezvoltare este capacitatea de a armoniza aceste interese, rol care îi revine de obicei facilitatorului comunitar. Acestora le trebuie, mai mult decât entuziasm, experienţă şi răbdare. Întrucât astfel de proiecte sunt în fond şi la urma urmei instanţe de învăţare activă, aplicarea mecanică a unor „bune practici” nu are darul de a stimula participarea, coeziunea socială sau capitalul social. Toate conceptele şi algoritmii din manualele de dezvoltare comunitară participativă trebuiesc detaliate într-o manieră dependentă de context. Pe de altă parte, un mediu instituţional favorabil este, de asemenea, indispensabil pentru reuşita iniţiativelor comunitare: statul şi autorităţile locale trebuie să aibă o politică transparentă, responsabilă şi favorabilă implicării cetăţeneşti iar liderii locali trebuie să fie, de asemenea, răspunzători în faţa celor pe care îi reprezintă, altfel dezvoltarea reflectând doar agenda celor din nivelurile superioare ale ierarhiei sociale sau administrative.

Bibliografie

Antikainen, A., Houtsonen, J., Kauppila, J. and Huotelin, H.,1996, Living in a Learning Society: Life Histories, Identities and Education. London: Falmer.

Banca Mondiala, 2002, ‚World Bank Annual Report. Meeting the Poverty Challenge:The World Bank’s Goals and Strategies’ disponibil la http://www.worldbank.org/html/extpb/2002/chap0100.htm accesată la 1 noiembrie 2006

Banca Mondială, 2006, The World Bank Participation Sourcebook, accesată la http://www.worldbank.org/wbi/sourcebook/sb0100.htm în 29 iunie 2006.

Baum, H. S., 2001, ‘Citizen participation’ în International Encyclopedia of the Social and Behavioral Sciences, Elsevier, pp. 1840 -1846.

Bădescu G., Eric Uslaner, 2004, ‘Civil society development and democratic values in Romania and Moldova’, East European Politics and Societies, 18/2.

Chavis, D; Wandersman, A. 1990, ‚Sense of community in the urban environment: A catalyst for participation and community development’, American Journal of Community Psychology, 18/1, 55-81.

Chambers, R., 1993, Challenging the professions. Frontiers for rural development. London: IT Publications.

Cleaver, F., 1999, ‚Paradoxes of participation: questioning participatory approaches to development’, Journal of International Development, 11/4, 597-612.

Hagmann J, Chuma E, Murwira K & Connolly M. 1999. Putting process into practice: operationalising participatory extension. AgREN Paper 94. London: ODI.

Mansuri, Ghazaala şi Vijayendra Rao, 2004, ‘Community-based and driven development: a critical review’, The World Bank Research Observer, 19:1, pp. 1-40.

Marinetto M., 2003, ‘Who Wants to be an Active Citizen? The Politics and Practice of Community Involvement’, Sociology, 37(1): 102-120.

Mohan, G., Stokke K., 2000, ‚Participatory development and empowerment: the dangers of localism’, Third World Quarterly, 21/2, 247-268.

Ostrom, E. şi Randall Calvert şi Thrainn Eggertsson, 1990, Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action, Cambridge University Press.

Sandu, D., 2005, Dezvoltare comunitara. Cercetare, practica, ideologie, Polirom, Iasi

Sen, Amartya, 1985. ‘Goals, Commitment, and Identity’, Journal of Law, Economics and Organization, Oxford University Press, vol. 1(2), pages 341-55, Fall.

Voicu B., Voicu M., 2003, ‘Volunteering in CEE: one of the missing links?’, presented at the round-table Globalization, Integration, and Social Development in Central and Eastern Europe, University “Lucian Blaga” of Sibiu, 6-8 September 2003.

Wandersman, A.; P.Florin, R. Friedmann, R. Meier, 1987, ‚Who participates, who does not and why?’, Sociological Forum, pp. 534-555.

Welton, M., 2002, ‚Listening, conflict and citizenship: towards a pedagogy of civil society’, International Journal of Lifelong Education, Volume 21, Number 3 / May 01, pp. 197 - 208

 

 

 

Adrian Hatos

 

 

[1] Denumit în România Fondul Român de Dezvoltare Socială