Administrație publică

 GUVERNAREA EUROPEANĂ – NIVELURILE TERITORIALE

Transformarea în 1993 a Comunităţii Europene în Uniunea Europeană a necesitat demararea unui proces de reînnoire a instituţiilor democratice şi a procedurilor de decizie administrativă în vederea remodelării sistemului de guvernare europeană.

În acest sens, pentru a asigura manifestarea democratică şi cali­tatea dezbaterii publice privind guvernarea europeană, a fost nece­sară luarea în considerare a expresiei cetăţenilor şi a grupurilor sociale situate pe diferite trepte decizionale.

Guvernele locale în statele europene au devenit elemente cen­trale în politica concretă a sistemelor europene, datorită refor­melor instituţionale a căror intenţie a fost amplificarea pute­rii autonomiilor periferice.

Guver­nele locale au căpătat astăzi o poziţie centrală care are la bază motive multiple.

Primul ar putea fi finalul politicilor ideologice, eşecul marilor idei şi al finalită­ţilor lor. Astăzi sunt luate în seamă mai mult politicile con­crete care afectează direct cetă­ţeanul, necesităţile sale urgente şi cotidiene — care de obicei sunt în competenţa guvernelor locale.

Statul bunăstării Al doilea motiv ar putea fi găsit în persis­tenţa şi expansiunea "statului bunăstării" cu intervenţiile sale de a oferi resurse, servicii şi aju­tor. Entităţile locale sunt de cele mai multe ori izvoarele sau ca­nalele de distribuţie a beneficii­lor "statului bunăstării".

Grupuri de interese. Pen­tru al treilea motiv poate fi avută în vedere lărgirea necesităţilor populaţiei, odată cu dezvoltarea mişcărilor colective ale diverse­lor grupuri de interese sau ale grupurilor monotematice (grupă­ri ecologiste, feministe, grupuri de tineri, adunări de cartier etc.)-Pentru toţi aceştia scena naturală de acţiune şi conflicte este siste­mul politic local.

În anii '70-'80, statele europene occidentale au cunoscut reforme instituţio­nale pentru a descentraliza şi re­structura organizarea substatală şi locală. Intenţiile reformelor erau - în unele cazuri - de a ra­ţionaliza structurile politico-administrative pentru a le adapta schimbărilor economice şi socia­le; ele aveau ca obiectiv amplifi­carea puterii la niveluri mai joase.

Autorităţile locale şi regionale - părţi integrante ale sistemului de guvernare al Uniunii Europene

Mutaţiile la care a fost supus sistemul european al autorităţilor publice au implicat o nouă concepţie în ceea ce priveşte princi­piile de organizare a competen­ţelor teritoriale, procesul de coadministrare dintre Stat şi colectivităţi şi, nu în ultimul rând, diferenţierea instituţională şi teritorială.

Autorităţile locale şi regiona­le sunt autorităţi publice, create prin vot universal, responsabile în mod democratic în faţa cetăţe­nilor de deciziile lor politice şi de actele lor.

Consiliul Comunelor şi Re­giunilor Europei (CCRE), prin contribuţia sa la Cartea albă arată că: "guvernarea europeană pri­veşte Uniunea Europeană, dar nu se reduce la relaţia dintre Uniune şi actorii guvernamentali şi negu­vernamentali. Ea se aplică între­gii reţele de relaţii dintre sferele de guvernare, în interiorul state­lor membre şi între acestea".

Termenul de guvernare este însă oarecum imprecis. Pentru di­ferite autorităţi, de stat sau nu, el implică un cadru global de rela­ţii şi roluri bazate pe reguli pre­cise care nu conduc în nici un caz la conturarea de proceduri democratice legitime.

Este necesar ca întregul sis­tem instituţional al autorităţilor publice care urmăresc o mai bună realizare a acţiunii lor, în ideea de eficienţă şi transparen­ţă, să se bazeze pe alternative de folosire a modurilor de guverna­re democratice Este esenţială identificarea partenerilor potenţiali la procesul de guvernare pentru fiecare com­petenţă. De la un stat la altul, competenţele colectivităţilor lo­cale şi regionale diferă; cu toate acestea, se poate determina gra­dul lor "normal" de implicare.

Nevoia de a identifica parte­nerii de guvernare nu este atât de legată de stadiul de elaborare formală a deciziei. Pentru aceas­ta, trebuie să se asigure respecta­rea principiilor de consultare şi de participare la elaborarea poli­ticilor, iar colectivităţile locale şi regionale să fie recunoscute ca parteneri pentru implementarea acestor principii.

Dimensiunea regională şi locală în sistemul european

Nu trebuie să uităm faptul că edificiul european este şi trebuie să rămână o uniune de state în cadrul căruia, pe de o parte, Co­misia europeană trebuie să conti­nue să-şi îndeplinească rolul de impulsionare şi de îndeplinire a obiectivelor, iar pe de altă parte, Parlamentul european va tinde către funcţiile de legislaţie şi de control care, împreună, într-un fel sau altul, dezavantajează Parlamentele statelor membre.

În acest context trebuie să fie analizate infrastructurile de stat, în special cele ale regiunilor, în condiţiile respectării prevederi­lor constituţionale ale fiecărui stat membru.

De asemenea, s-a constatat că procesele de descentralizare an­gajate în majoritatea statelor membre, introducerea principiu­lui subsidiarităţii la nivelul Uniunii şi influenţa politicilor re­gionale europene cu parteneriat ca metode de decizie şi de gesti­une reprezintă evoluţii care răspund unei cereri tot mai mari de politici publice atât din partea autorităţilor publice de stat, cât şi din partea reprezentanţilor societăţii civile.

Pe măsura creşterii nevoii de dezvoltare transnaţională şi in­terregională şi a cooperării europene, o mare parte dintre dificul­tăţile practice întâlnite provin din diverse sisteme administrati­ve, din diferenţe de competenţe pe niveluri regionale şi din lipsa de claritate a rolului regiunilor şi a colectivităţilor locale în imple­mentarea politicilor europene care au impact asupra dezvoltării teritoriilor. Dacă nu se face ni­mic, aceste blocaje şi confuzii nu se vor atenua o dată cu integra­rea Uniunii şi a politicilor sale.

În Belgia, Italia şi Spania, regionalizarea sau federalizarea s-a efectuat prin juxtapunerea vechiului model administrativ cen­tralizat (de tip napoleonian) şi compatibilitatea acestui model cu regimul autonomiilor regio­nale. Aceasta a fost regula care s-a aplicat până în prezent. Dacă exceptăm Belgia, în fiecare stat, legislativul şi judecătorul consti­tuţional au căutat să realizeze compromisuri instituţionale şi politice în locul unei rupturi radicale. Belgia este singurul stat în care, sub presiunea comunită­ţii flamande, vechiul sistem administrativ a fost bulversat în favoarea federalismului.

În celelalte state, a fost util un compromis în care echilibrele variază în funcţie de istorie, de situaţiile geopolitica şi de nevoi­le proprii fiecărei ţări. în Italia, vechiul cadru teritorial a fost in­tegral menţinut (îndeosebi re­ţeaua provincială şi comunală care a rezistat tuturor tentative­lor de reorganizare). Prin crearea regiunilor nu s-a reuşit instaura­rea unei tutele regionale asupra colectivităţilor locale datorită menţinerii rolului statului în materie de legislaţie şi financiar şi datorită unei puternice rezis­tenţe comunale: reforma din 1993 care a introdus alegerea di rectă a primarilor şi a preşedinţi­lor jde provincie.

În Spania, statul autonom se caracterizează printr-un nou sis­tem de repartiţie a competenţe­lor, reducând drastic domeniul statului central în favoarea co­munităţilor autonome regionale, în paralel, regimul colectivităţi­lor locale (1985) a avut ca scop evitarea punerii sub tutelă a acestora de către comunităţile au­tonome. Tentativele anumitor comunităţi autonome de a domi­na provinciile şi comunele (în­deosebi Catalonia) au fost bloca­te de judecătorul constituţional. Nu a putut fi împiedicată însă dis­pariţia principiului uniformităţii: cele 7 Comunităţi provinciale în care a dispărut eşalonul provinci­al sau colectivităţile locale nou create la iniţiativa comunităţilor autonome (cum este cazul, co-marcasului catalan).

Evoluţia raporturilor dintre stat şi colectivităţile teritoriale în marile democraţii europene este încă incertă. Totuşi, rupture care a pus capăt vechiului model administrativ şi a creat un sis­tem hibrid, valabil în funcţie de stat, pare a fi ireversibilă datori­tă crizei statului, europenizării cadrului de referinţă — instituţio­nal, normativ, economic şi financiar - şi recunoaşterii prin­cipiului subsidiarităţii. De la Germania la Belgia, de la Italia la Spania, iar în viitor vom vorbi şi despre Marea Britanic, acest proces a condus marile demo­craţii europene la a-şi organiza fie sisteme federale, fie sisteme puternic regionalizate. Oricare ar fi adaptările naţionale la aces­te sisteme, ele se opun modelu­lui francez - unitar, de stat şi parţial descentralizat.

FRANŢA

Franţa, cu o suprafaţă de 544.000 kmp şi 58.027.000 locu­itori, este republică parlamentară, cu un Parlament bica­meral şi este stat unitar descentralizat Ea are 26 de regiuni, 100 de departamente şi 36.763 comune. Descentralizarea adminis­traţiei publice a demarat în urmă cu 20 de ani. în martie 1982, legile prezentate de către Gaston Deferre, Ministrul de Interne şi al Descentralizării, la vremea respectivă, au marcat o adevărată "rupere" a organizării politice şi administrative franceze.

Regiunile şi departamentele care "s-au născut" datorită acestor legi au propria lor entitate socială şi politică. De altfel, în moti­vaţia ce însoţea legile, Deferre spunea că ele urmăresc să facă din "comune, departamente şi regiuni instituţii majore, adică libere şi responsabile". Totodată, legile respective au modificat relaţiile între stat şi colectivităţile locale şi au modernizat "arhitectura" instituţiilor locale ale Franţei.

Structurile statului

In Franţa, statul nu este decât unul dintre depozitarii puterii publice, alături de el găsindu-se colectivităţile locale (comune, departamente, regiuni, structuri intere om unale, stabilimente pu­blice locale, spitale, etc) şi stabi­limentele publice ale statului. Toate acestea au datoria să res­pecte interesele generale şi să pună politicile publice în servi­ciul cetăţenilor,

"Puterile" statului sunt:

 - Puterea executivă - repre­zentată de Preşedintele Repu­blicii, Guvernul, ministerele. Ea propune, adeseori decide şi pune în aplicare orientările politicii publice şi regulile ce trebuie res­pectate de către cetăţeni,

-Puterea legislativă - repre­zentată de Adunarea Naţională şi Senatul, care studiază propuneri­ le executivului şi le adoptă. Ea controlează    totodată   puterea executivă.

- Puterea jurisdicţională — formată din tribunalele judiciare, jurisdicţiile administrative şi fi­nanciare sau cele asimilate-au-torităţile administrative inde­pendente. Ele supraveghează buna aplicare a regulilor, tran­şează litigiile şi decid ce repara­ţii se acordă.

La nivelul puterii executive distingem:

- Preşedintele Repu­blicii desemnează pe Primul Ministru şi membrii cabinetului şi este garantul bunei funcţionării a in­stituţiilor, este comandantul su­prem al forţelor armate şi nu­meşte persoanele în funcţiile înalte în stat,

-Guvernul, care determină şi conduce politica Naţiunii şi răs­ punde în faţa Adunării Naţionale. El este condus de primul ministru care dispune de admini­straţia centrală - ministerele. Acestea au în structura lor mi­niştrii, miniştrii delegaţi şi   se­cretari de stat care coordonează un număr de servicii corespun­zătoare atribuţiilor lor. Numărul actual al direcţiilor administraţi­ei centrale (inclusiv cele asimila­te) este de 209, iar efectivul totalal direcţiilor centrale şi al servi­ciilor naţionale este de circa75.000 de persoane.

-Administraţiile centrale sunt compuse din direcţii generale şi direcţii, alte  servicii care pot purta diferite nume - delegaţii, servicii, misiuni, etc. Ele asigură misiuni precum: evaluare (a evo­luţiilor  nevoilor   societăţii,   amisiunilor statului), în domeniullegislaţiei şi reglementărilor (e-mite norme naţionale sau pregă­teşte proiecte de legi), coordona­re a serviciilor descentralizate ale statului (fixează obiectivele, rezultatele aşteptate şi stabileşte alocarea fondurilor financiare, materiale şi a personalului), con­trol şi tutelă.

-Serviciile de competenţă naţională asigură, în diferite mi­nistere, la nivel naţional, activi­tăţi de producere de bunuri şi prestări servicii, de gestiune sau de studiere, precum şi diverse
alte misiuni cu caracter operaţio­nal. Ele pot dispune de o anumi­ tă autonomie financiară.

-Serviciile descentralizate ale statului - aflate în subordinea prefecţilor, care sunt reprezen tanţii guvernului în teritoriu, grupează circa 95 la sută din efectivele funcţiilor publice ale statului. Ele au ca sarcină să pu­nă în aplicare, la nivelul unei cir­cumscripţii teritoriale bine deter­minate, politicile naţionale, să a-plice diverse reglementări. Ser­viciile descentralizate ale princi­palelor administraţii civile ale statului şi ale jandarmeriei sunt, în cea mai mare parte, organiza­te la nivel departamental (100 departamente) şi regional (26 de regiuni). In plus, statul este reprezentat la nivel interdeparta­mental prin subprefecturi (240 subprefecturi de arondisment), subdivizii /1.339/, trezorerii şi percepţii (3.849), circumscripţii de poliţie şi brigăzi de jandarme­rie (6.185).

-Stabilimentele publice ale statului sunt clasificate în diferite categorii: stabilimente publice cu caracter administrativ, cu carac­ter industrial şi comercial, cu ca­racter ştiinţific şi tehnologic sau cu caracter ştiinţific, cultural şi profesional. Ele intervin în diver­se domenii precum: formare -şcoli naţionale, universităţi, şcoli de formare a funcţionarilor; cer­cetare şi inovare - institute de cercetare din diferite domenii; cultură - muzee, biblioteci, case­le naţionale ale monumentelor istorice, teatre, centrul naţional de cinematografie; protecţie so­cială şi solidaritate, muncă şi să­nătate, construcţii şi amenajarea teritorială, transporturi, parcuri naţionale, etc.

Fiecare dintre cele 26 de regi­uni (22 metropolitane şi 4 "peste mări" - d'outre-mer - Guyane, Guadeloupe, Martinique şi la Reunion) sunt administrate de un consiliu regional, prezidat de un preşedinte - executivul regiu­nii - împreună cu 4 până la 15 vice-preşedinţi. Consiliul este a sistat de un comitet economic şi social, format din reprezentanţi ai sindicatelor, patronatelor şi independenţi.

Cele 100 de departamente, în­tre care şi cel care cuprinde Pa­risul, plus cele din afara Franţei, sunt administrate de un consiliu general, ales pe o perioadă de 6 ani, prin sufragiu universal, iar jumătate din consilieri pot fi rea-leşi pe o perioadă de trei ani.

În ceea ce priveşte comunele ele sunt în număr de peste 36.000, circa 90 la sută au sub 2.000 de locuitori, Franţa fiind singura ţară a uniunii care nu a unit aceste comune în structuri mai mari. Cooperarea interco-munală este încurajată prin acte normative, (legile din 1992 şi 1999) şi există 756 comunităţi ale comunelor, 4 ale oraşelor, 9 comunităţi urbane şi 17.896 sin­dicate intercomunale diverse.

Oraşele Paris, Lyon şi Marsilia au un statut aparte, ele având un consiliu format din 163 de membri, 73 şi respectiv 101 con­silieri.

Consiliile municipale trebuie să se reunească de cel puţin patru ori pe an

Conform Constituţiei, repre­zentarea intereselor colectivităţi­lor teritoriale este realizată, la nivel naţional, de către Senat, ai cărui membrii sunt aleşi de către reprezentanţii comunelor, regiu­nilor şi departamentelor.

Atribuţiile şi finanţarea colectivităţilor teritoriale

Autorităţile locale din comu­ne au ca atribuţii administrarea comunelor şi amenajarea terito­rială la nivelul respectivei comu­nităţi, sunt responsabile de siste­mul de distribuţie al apei, gaze­lor şi electricităţii, de construcţia şi întreţinerea clădirilor şcolilor primare şi a grădiniţelor şi sunt din ce în ce mai implicate în pro­blemele de tratarea deşeurilor şi calitatea apei potabile.

Departamentele exercită di­verse competenţe în materie de dezvoltare rurală, sunt responsa­bile de construcţia şi întreţinerea clădirilor colegiilor şi de prote­jarea siturilor arheologice. Cele mai importante sarcini ale de­partamentelor sunt însă acorda­rea ajutoarelor sociale, serviciile de gardă pentru copii, cele desti­nate persoanelor în vârstă sau cu handicap, precum şi serviciile medicale şi de ajutor pentru re­integrare.

Sarcina organizării transpor­tului public regional şi local este împărţită între regiuni - există convenţii încheiate cu Societatea Naţională de Căi Ferate (SCNF), şi departamente şi comune.

Cele trei entităţi ale admini­straţiei publice din Franţa pot să ia măsuri în favoarea dezvoltării economice, una dintre acestea fiind crearea de societăţi comer­ciale mixte, iar regiunile pot să participe la investiţii.

La capitolul educaţie, liceele intră în atribuţiile regiunilor, ele fiind răspunzătoare şi de forma­rea profesională a tinerilor între 16 şi 26 de ani. Universităţile sunt în atribuţia statului, precum şi programele şcolare şi gestio­narea personalului din învăţă mânt. În ceea ce priveşte pro­tecţia mediului, ea este una din­tre competenţele statului, regiu­nile gestionând parcurile natura­le regionale

Finanţarea

Comunele, departamentele şi regiunile încasează, fiecare pen­tru propriile venituri, diferite impozite locale. De exemplu, regiunile încasează taxele pentru permisul de conducere sau cele pentru certificatele de înmatricu­ lare a autovehiculelor, taxa pen­tru orice fel de autovehicul (vigneta) fiind încasată de către departamente.

Actuala organizare administrativ-teritorială din Franţa (co­mune, departamente, regiuni) s-a cristalizat treptat după cel de-al doilea război mondial, ca un răs­puns la necesitatea structurării cadrului geografic pe unităţi ale căror dimensiuni să permită punerea în practică a unei reale planificări şi politici de amenaja­re a teritoriului şi de dezvoltare economică.

Conturarea cu adevărat a spa­ţiilor regionale a început cu Legea din 5 iulie 1972, pe baza căreia au luat fiinţă regiunile, ca instituţii publice. S-au constituit astfel 22 de regiuni în Franţa metropolitană, fiecare cuprinzând între 2 şi 8 departamente, şi 4 regiuni în teritoriile de peste mări. Zece ani mai târziu, prin adoptarea Legii descentralizării din 2 martie 1982, regiunile au devenit colectivităţi teritoriale în plin exerciţiu, cu aceeaşi forţă în plan juridic ca şi departamentele şi comunele.

Din punct de vedere organi­zatoric regiunea este singura colectivitate teritorială compusă din două adunări: o adunare deli­berativă, consiliul regional, şi, consiliul economic şi social al regiunii. Consilierii regionali sunt aleşi prin sufragiu universal direct, durata mandatului lor fiind de şase ani, în timp ce membrii consiliului economic şi social sunt desemnaţi de către organizaţiile profesionale cele mai reprezentative din regiune (tot pe o perioadă de şase ani).

Consiliul regional este condus de un preşedinte, ales de adunarea generala a consiliului. Această adunare se convoacă de cel puţin patru ori pe un an pen­tru a lua principalele decizii pri­vind viitorul regiunii, în special în plan financiar (votează buge­tul şi modificările acestuia în timpul anului, reportează credi­tele neutilizate, afectează noi resurse, aprobă contractele cu statul şi cu Uniunea Europeană).

Adunarea generală desem­nează comisia permanentă, pre­zidată de preşedintele consiliului regional. Comisia permanentă este compusă din reprezentanţi ai tuturor tendinţelor politice şi deliberează în chestiunile legate de înfăptuirea deciziilor consili­ului regional.

- Consiliul economic şi so­cial îşi desfăşoară activitatea în cadrul comisiilor consultative, organizate în funcţie de princi­palele domenii de intervenţie a regiunii (finanţe, agricultură, industrie, amenajarea teritoriu­lui, energie, sectorul social şi cultural etc.). Ele au sarcina de a aviza dosarele instrumentate de serviciile specializate ale admi­nistraţiei regionale. Dosarele sunt transmise comisiei perma­nente sau adunării reunite în şedinţă plenară, pentru a decide asupra fiecărui dosar în parte.

Administraţia regională este condusă de preşedintele consiliului regional, fiind struc­turată pe direcţii (ex.: amenaja­rea teritoriului, dezvoltare dura­bilă şi turism, industrie, cerceta­re şi transfer tehnologic ş.a.), iar acestea pe servicii (de exemplu, direcţia de amenajarea teritoriu­lui, dezvoltare durabilă şi turism este compusă din serviciul de politici teritoriale, serviciul de economia turismului, serviciul solidaritate - habitat şi cadru de viaţă, serviciul de mediu şi ener­gie, centrul de resurse teritoriale, serviciul de gestiune financiară).

Contracte de dezvoltare teritorială

Administraţia regională pre­găteşte, instrumentează dosarele pentru proiectele propuse şi asi­gură aplicarea în practică a măsurilor preconizate. O bună parte din proiecte se derulează sub forma contractelor de dez­voltare teritorială (aşa-numitele "contrate de terroir"), stabilite între regiune - departament(e) -comune participante pe de o parte şi stat (administraţia centrală) pe de altă parte. In cazul în care ele se bazează şi pe fonduri comuni­tare este necesar şi avizul Uniu­nii Europene, în acest cadru, consiliul regional conlucrează în regim de parteneriat şi comple­mentaritate cu colectivităţi pre cum comunele, structurile intercomunale, departamentele, orga­nizaţiile profesionale, diversele asociaţii etc. Proiectele promo­vate prin contractele de dezvol­tare teritorială se concentrează pe câte un domeniu-cheie pentru teritoriu respectiv ("terroir"), teritoriu caracaterizat ca un spa­ţiu cu o coeziune puternică dată de potenţialul natural, uman şi economic, cultura şi identitatea locală. Astfel, conceperea proiectelor se bazează pe o viziune transversală (globală), cu o axă (domeniu) dominantă însoţită de aşa-numitele "măsuri de acom­paniament", care asigură difuzi­unea efectelor din domeniul ales în sectoarele de care acesta este legat direct şi indirect.

Agenţiile, Fundamentarea şi implementarea proiectelor de dezvoltare regională se bazează şi pe serviciile agenţiilor de dez­voltare regională. Acestea sunt reprezentantele DATAR (Delegation de l'Amenagement du Territoire et I'Action Regionale) în teritoriu, activitatea lor fiind coordonată de consiliile regiona­le. Agenţiile de dezvoltare regio­nală au în componenţa lor aleşi locali, industriaşi, reprezentanţi ai sectorului f in ane iar-banc ar ş.a., obiectivul principal urmărit fiind susţinerea dezvoltării endo­gene prin încurajarea creării de noi întreprinderi, sprijinirea pro­iectelor de dezvoltare a întreprin­derilor mici şi mijlocii, favoriza­rea cooperării între întreprinderi în vederea consolidării polilor de creştere ai regiunii şi întăririi competitivităţii lor pe piaţa inter­naţională.

GERMANIA

Germania, fosta RFG, a fost mult timp singurul veritabil stat federal al Comunităţii Europene, îm­părţirea fostei RFG în unsprezece landuri datează din 23 mai 1949, dată la care s-a promulgat Legea Fundamentală (Grundgestetz).

In fosta RDG, cele cinci landuri au fost abolite în 1952. După unificarea din 3 octombrie 1990, ele au fost restabilite şi integrate în RFG şi în Comunitatea Europea­nă.

Cele trei niveluri de autorităţi constituţionale sunt:

• guvernul fe­deral, landurile (Lander),
• statele regionale, comunele (gemeiden),
• arondismentele (kreise) ca au­torităţi locale.

La l ianuarie 1980, Germania număra 8.501 comune.

În Germania, sub îndrumarea Guvernului Central, landurile care dispuneau de ample puteri în ceea ce priveşte organizarea teritorială au redus, fiecare prin mijloace distincte şi conform propriilor criterii, numărul de diviziuni de tip Gemeinde şi Kreise. în anii '70, comunele au fost reduse ca număr - de la 27386 la doar 8426 (şi continuă tendinţa de reducere) - iar pro­vinciile din 425 au rămas 237. Kreisfreistadte (oraşe de mărime medie şi mare, fără teritoriu pro­vincial) au rămas Ia nivel de 88 din 135.

Landul    Renania    &    Nord-Westfalia, guvernat de social democraţi, a redus numărul co­munelor sale de la 2311 la 373. Alipirea unor comune şi provincii deja prea mici a facilitat activită­ţile   autorităţilor   locale,   care puteau astfel crea infrastructuri mai  eficace, puteau  armoniza resurse şi eforturi pentru a realiza o planificare teritorială raţională. în afară de acestea, comunele pot fuziona libere, se pot asocia sau pot încerca alte forme de colabo­rare pentru a soluţiona probleme concrete şi specifice. Nu toate aceste noi experien­ţe au dat rezultate bune, astfel că astăzi apar lamentări şi critici din partea experţilor şi a cetăţe­nilor. Entităţi mai mari implică anonimatul instituţional şi o dis­tanţă crescută între guvernanţi şi guvernaţi. Descentralizarea  nu s-a realizat în forma şi cu rezul­tatele aşteptate. Nu s-a reuşit nici o reducere sau o mai bună selec­ţie a personalului.

Dacă Germania este un stat federal - de la naşterea sa cu consecinţe corespunzătoare în ceea ce priveşte structura şi funcţionarea guvernului local timp de 40 de ani - nu poate fi ilustrată situaţia guvernului local în Italia, Franţa şi Spania, fără a se aminti crearea instituţiilor au­tonome de nivel intermediar care a avut loc în aceste sisteme în ultimii douăzeci de ani.

Legea Fundamentală a RFG garantează autonomia comunelor. Organizarea colectivităţilor locale ţine de legislaţia Landurilor, ceea ce explică marea diversitate a structurilor locale. Totuşi, Landu­rile trebuie să ţină seama de artico­lul 28.2 al Legii Fundamentale, care "garantează comunelor drep­tul de a soluţiona, sub propria res­ponsabilitate şi în cadrul legilor, toate problemele comunităţii loca­le". Kreise (aglomerările) şi Ge­meiden (comunele) dispun de nu­meroase puteri, care nu le aparţin decât lor, şi care sunt consacrate prin textele constituţionale ale Landurilor, sub controlul Curţii Constituţionale Federale. Comu­nele pot să intervină în momentul elaborării textelor susceptibile de a le schimba statutul, în special în materie financiară.

Legea fundamentală garantea­ză un loc important sistemului fe­deral şi îşi sustrage principiul de la orice revizuire constituţională.

Articolul 79 alineat 3: orice re­vizuire a prezentei Legi Funda­mentale, care ar atinge organizarea Federaţiei în Land, sau principiul participării Landurilor la legislaţie "este interzisă", în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, această ga­ranţie se limitează totuşi la păstra­rea de către Landuri ("State lipsite de prerogative proprii") a unui nu­cleu de misiuni proprii.

Acest "nucleu tare" comportă li­bertatea de a-şi organiza structurile şi dreptul de a lua o parte echitabilă din produsul fiscal al Federaţiei.

Comunele şi arondismentele îşi exercită competenţa sub propria autoritate. Landurile exercită tute­la asupra comunelor şi grupărilor acestora, precum si asupra aglome­rărilor zonale, în condiţiile defini­te prin legislaţia fiecărui Land.

Controlul legalităţii actelor co­munei, numit "control statal gene­ral", poate conduce la anularea unei decizii sau chiar la dizolvarea organului ales.

Specificităţile organizării terito­riale germane: Bundesrat-ul este organul de reprezentare a Landu­rilor la nivel federal. Art. 50 al Legii Fundamentale: "Landurile participă la legislaţia şi adminis­traţia Federaţiei prin intermediul Bundesratului". Instituţie originală, această a doua Cameră este com­pusă din membrii guvernului Lan­durilor, care sunt legaţi prin man­dat imperativ şi exprimă astfel în mod direct voinţa executivului landului pe care-I reprezintă. Nu e-xistă ierarhie între comune şi arondismente.

Guvernele locale sunt constituite după legea fiecărui Land, dar regă­sim numeroase puncte comune.

Organul ales al Comunei este Consiliul municipal (Gemeiderat sau Staadtrat). Compunere: legată de importanţa numerică a populaţiei, ea variază de la 5 la 59 de membri.

Germania oferă un mozaic de soluţii diferite privind forma exe­cutivului pe plan comunal:

• primarul (Burgermeister Ver- fassung) predomină în Rhenania- Palatinat, în districtele rurale din Hesse Schleswig-Holstein  şi  în Baden-Wurtemberg;
• un executiv sistem colegiu (Ma­ gistrat-Vesrfassung), în oraşele din Schleswig-Holstein şi din Hesse;
• adunare prezidată de primar, încredinţează administrarea  unui director municipal, asistat de o co­ misie municipală: în Rhenania de Nord, Westfalia şi Saxonia Infe­rioară;
• primarul poate fi ales direct de către populaţie (în  Bavaria,  Ba-den-Wurtemberg) sau să fie func­ţionar cu  titlu  benevol  (Saxonia Inferioară). El poate avea un vot în deliberările din cadrul Consiliului sau să-1 prezideze pe acesta, fără drept de vot (Saxonia).

Misiunile, puterile diverselor instituţii comunale, precum şi diversele funcţii care le sunt acor­date de către stat, fac obiectul unei reglementări detaliate în diverse Landuri.

Kreise (aglomerările urbane) şi Gemeiden (comunele) dispun de numeroase puteri care nu le apar­ţin decât lor şi care sunt consfinţi­te de textele constituţionale ale Landurilor. Ele îndeplinesc, de a-semenea, funcţiuni delegate de Stat. Comunele se bucură de depli­nătatea competenţelor, ele se pot ocupa de toate problemele colecti­vităţii locale, de îndată ce legea nu sustrage autonomiei locale anumi­te domenii. Constituţia nu atribuie o competenţă la fel de generală Kreis-ului, ale cărui sarcini trebuie mai întâi să fie definite de legiuitor, în principiu legiuitorul Landului.

Este important să facem distinc­ţie între serviciile obligatorii şi cele neobligatorii. Toate activităţi­le trebuie să asigure serviciile obli­gatorii şi se bucură de o indepen­denţă considerabilă în ceea ce pri­veşte modul de a o face. Ele sunt libere în planul executării sarcini­lor, în Germania se aplică princi­piul autonomiei locale şi cel al autonomiei de organizare, garantat prin Constituţia federală şi cea a statelor federale.

Landurile şi-au definit organe de cooperare de forma şi putere variabilă, în funcţie de legislaţia fiecărui Land.

Aceste regrupări ale administra­ţiei intercomunale, ce reunesc co­mune vecine, în general de mică importanţă, posedă o autonomie administrativă. Comunele le trans­feră o parte din competenţele lor. în afara acestor regrupări, comu­nele au libertatea să creeze "sindi­cate cu vocaţie specială", având calitatea de persoane morale de drept public şi dotate cu autono­mie administrativă.

"Kreise" este conceput ca un cadru de cooperare intercomunală; el are un triplu rol în privinţa comunelor pe care le regrupează: con­trolează misiunile încredinţate comunelor pentru executarea legi­lor Landului, constituie adunări în care se ţes legăturile politice şi personale între aleşi, exercită sar­cinile ce depăşesc teritoriul sau capacităţile fiecărei comune, cum ar fi transporturile în comun, aju­torul social. Finanţarea lor este asigurată în parte de contribuţiile comunelor membre. Kreise exerci­tă, de asemenea, competenţe trans­mise de către Stat. Este vorba de servicii interesând mai multe co­mune, ca; spitalele, pompierii, po­liţia, ajutorul de urgenţă şi salva­rea, instituţiile de învăţământ su­perioare eşalonului local.

Federalismul german se bazează pe colaborare şi solidaritate. Pro­centajul cheltuielilor locale repre­zintă 22% din ansamblul cheltuie­lilor publice. Produsul principale­lor impozite este împărţit între diferitele nivele de guvernare, în cadrul autonomiei lor bugetare, co­munele sunt singurele responsabile de punerea la dispoziţie şi de folo­sirea acestor mijloace financiare. Singurul control căruia sunt supu­se, vizează să verifice dacă ele nu se îndatorează în mod îngrijorător.

Autonomia financiară locală

Fiscalitatea proprie a comunei: dintre încasările fiscale, 50% pro­vin din impozite reale, anume taxa funciară şi taxa profesională, al căror procent poate fi fixat într-o oarecare măsură de către comune. Impozitele locale sunt: impozitul funciar (proprietăţi construite sau neconstruite) şi impozitul pe între­prinderile industriale şi comercia­le, a căror sumă de percepere este fixată de comune. Există, de ase­menea, un impozit asupra mutări­lor funciare, dar mărimea acestuia este fixată de Stat (deci nu este vorba de un adevărat impozit local). Comunele dispun de pro­priile lor servicii fiscale. Acest serviciu fiscal fixează impozitele în parte pe baza valorilor prealabil stabilite de administraţia financia­ră şi le percepe, în această perspectivă, comuna dispune de drept suveran de a urmări plătirea lui prin măsuri de constrângere. Co­munele dispun de propria lor tre­zorerie. Ea este girată în mod se­parat şi cu toată responsabilitatea de către casier, sub tutela trezo­rierului municipal.

Subvenţiile: comunele benefici­ază de o parte a impozitului asupra venitului vărsat de Landuri la pro-rata impozitului asupra venitului plătit de locuitorii săi. Aproximativ 23% din venitul comunelor provi­ne din subvenţii globale (redistri­buirea produsului impozitului pe venit: 15%) şi din subvenţii specifi­ce vărsate pentru scopuri speciale.

Împrumuturile: comunele sunt autorizate să recurgă la împrumut strict încadrate de o lege federală. Ele se refinanţează liber pe piaţa financiară. Ele subscriu la împru­muturi, a căror dobândă este infe­rioară cu un punct dobânzii credi­telor imobiliare. Pentru această operaţiune ele sunt libere să-şi alea­gă partenerii.

În 1986, volumul câştigurilor realizate de comune şi kreis-uri era de ordinul a 170 miliarde DM. în medie, 32% provin din câştiguri fiscale, 23% din taxe şi beneficii, 27% din transferuri financiare efectuate de Landuri şi de Bund.

Gestiunea: Landurile fixează reglementările relative la bugetul şi la contabilitatea comunelor, pre­cum şi planificarea şi administra­rea finanţelor locale. Anumite domenii, cum ar fi căile urbane şi drumurile locale, sunt girate direct de colectivităţile locale, în aglome­rările mari şi mijlocii, întreprinde­rile municipale numite "Stadt-werk" (putând să îmbrace forma unei societăţi anonime, ale cărei acţiuni aparţin municipalităţii, cu posibilitatea unor părţi de partici­pare a societăţilor private), îşi asumă servicii ca: distribuirea gazului şi a electricităţii, a încălzirii urbane, a apei, transporturilor publice.