Administraţia, ca orice instituţie publică, prin scopul şi funcţiunile sale îndeplinite reprezintă un sistem integrat de autorităţi administrative, subordonate instituţiilor politice. „Puterea politică reprezintă capul iar administraţia este braţul”[1]. Funcţiile administraţiei, prin conţinutul şi natura lor, pot explica influenţa administraţiei asupra autorităţilor publice, mai cu seamă asupra guvernelor. Funcţiile administraţiei publice se desprind pe de o parte de la caracteristica sa esenţială de ’’corp intermediar’’ între autorităţile publice şi cetăţeni, sau de ’’instrument de realizare a alegerii politice’’, iar pe de altă parte, de la criteriul sarcinilor sale.
Poziţia de intermediar pe care pe care administraţia publică o ocupă între planul conducerii politice şi planul concret unde se realizează valorile politice, îi conferă calitatea unui veritabil „mecanism intermediar de execuţie”[2] şi pune în lumină principala sa misiune în cadrul statului.
Administraţia publică îndeplineşte două mari categorii de sarcini: unele de executare, iar altele de elaborare. Executarea implică organizarea executării legii, iar elaborarea comportă pregătirea de către administraţie a proiectelor de acte normative, a proiectelor de legi, de hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului.
Uzual, administraţiei i se recunosc ca funcţiuni de bază: informarea, previziunea, pregătirea şi execuţia, funcţia principală fiind aceea de organizare şi de asigurare a execuţiei.
Alături de principala funcţie, de natură executivă, administraţia publică exercită şi funcţia de informare, care are drept scop informarea sistematică, ritmică şi completă a puterii politice asupra stării sistemului în ansamblul său. Această funcţie se constituie într-un instrument important de culegere, de prelucrare şi de difuzare a informaţiilor de la nivelul societăţii. În acest sens, administraţia publică reţine informaţiile rezultate din relaţiile cu administraţii privitoare la nevoile actuale sau la cele viitoare ale acestora pentru a cunoaşte cât mai bine realităţile sociale. În acelaşi timp, administraţia publică are obligaţia să prezinte informaţiile cerute de Parlament[3], care, pe baza lor, ia decizii şi optează pentru diferite soluţii sau proiecte legislative.
De asemenea, informaţiile pe care le deţine administraţia publică sunt puse la dispoziţia societăţii[4], cunoscându-se faptul că în România fiecare cetăţean are dreptul de „ a avea acces la orice informaţie de interes public”, de a cunoaşte modul de derulare a procesului de organizare a executării şi de executare în concret a deciziilor autorităţilor publice.
Altă funcţie a administraţiei publice este de pregătire, de elaborare a deciziilor politice, a proiectelor de acte normative şi a proiectelor de acte administrative, precum şi colaborarea la adoptarea sau emiterea lor.
Pregătirea deciziilor constă în posibilitatea de a cere puterii politice să ţină seama de nevoile exprimate de administraţie. De aceea, tendinţa permanentă a administraţiei publice este de a determina o poziţie politică prin procedeul de a se oferi o singură variantă de soluţionare, prezentată drept optimă şi adoptată în forma actului normativ sau a celui administrativ.
Administraţia publică are funcţie de prevedere sau de prognozare pe termen scurt, mediu şi lung, la nivelul întregii societăţi, inclusiv la nivelul colectivităţilor locale. În acest context administraţiei publice îi revine rolul de a prezenta Parlamentului sau autorităţilor publice locale variantele posibile ale acestor opţiuni pentru viitorul colectivităţii[5].
Previziunea şi programarea, reprezintă atributul administraţiei ce derivă din necesitatea de a depăşi cotidianul, acesteia revenindu-i un rol esenţial în procesul planificării, dat fiind faptul că permanenţa unui corp social, presupune aplicarea principiului continuităţii.
Organizarea, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, constituie una dintre cele mai importante laturi prin care administraţia îşi realizează funcţiile în sistemul social.
Comanda se regăseşte în activitatea administraţiei mai întâi pe un plan al colaborării la adoptarea deciziilor politice, prin pregătirea acestora, iar pe celălalt plan, adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în vederea implementării deciziilor politice.
Coordonarea ca atribut al conducerii în cadrul administraţiei publice se regăseşte la toate nivelurile structurilor administraţiei publice şi constă în armonizarea şi sincronizarea acţiunilor desfăşurate în vederea organizării executării în concret a deciziilor politice.
Controlul are de asemenea o pondere importantă în conţinutul procesului de conducere a administraţiei publice, având menirea de a măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a reprograma activităţile, operând corecţiile necesare.
[1] Vivien – Etudes Administratives, Ed. Cujas, 1974, reeditarea celei de a 3 ediţii din 1845
[2] Ioan Alexandru – Structuri, mecanisme şi instituţii administrative – Note de curs, vol. 1, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 45
[3] Constituţia României, art. 111
[4] Constituţia României art. 31
[5] Constituţia României, art. 78 şi 108, alin. 4