Administrație publică

Metodele de cercetare au drept scop elaborarea generalizărilor, recomandărilor de importanţă teoretică şi valoare practică pentru administraţia publică.

Cele mai răspândite metode sunt:

• Metoda statistică - studierea cantităţii şi tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor;
• Metoda sociologică – obţinerea informaţiilor prin anchete, sondaje, cercetări de focus-grup şi pe eşantion, etc.;
• Metoda istorică – studiază evoluţia sistemului administraţiei publice pe parcursul timpului.
• Deosebit de importantă este şi metoda comparativă – care studiază asemănările şi deosebirile între diverse sisteme ale administraţiei publice şi care generalizează şi experienţa internaţională pentru a asigura perfecţionarea sistemului existent. De asemenea pot fi utilizate şi
• Metoda observaţiei nemijlocite – studierea “pe viu” a situaţiei din administraţie şi
• Metoda cercetării documentare – analiza informaţiilor stocate în arhivele organelor administraţiei publice.

Profesorul Atamanciuk evidenţiază metodele obiective şi subiective de cercetare. 1) Obiective – procesul administrativ e analizat de persoane din afara organului administraţiei publice şi 2) Subiective – de persoane din interior.

În ceea ce priveşte metodele de analiză în administraţia publică, profesorul Ioan Alexandru evidenţiază:

1. Analiza organizaţională
2. Analiza funcţională şi
3. Analiza sistemică.

25. ANALIZA ORGANIZAŢIONALĂ.

Potrivit prof. Ioan Alexandru (lucrarea “Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective”), analiza organizaţională e fondată pe ideea că succesul marilor organizaţii e cea mai importantă caracteristică a societăţilor moderne. Respectiva analiză se bazează pe ideile lui Crozier şi Fieldberg. Conceptele de bază cu care operează analiza dată sunt:

• Autonomia organizaţiei – porneşte de la ideea că o organizaţie nu poate fi total reglată şi controlată, ea dispunând de o anumită marjă de libertate, pe care o poate utiliza strategic în interacţiunea cu ceilalţi. Mai mult decât atât, există anumite zone de “incertitudine organizaţională”, pe care unii indivizi vor încerca să le controleze, creând, astfel, relaţii de putere. După aceeaşi autori (Crozier şi Fieldberg) “Nici chiar teroarea cea mei dură nu interzice în întregime dezvoltarea raporturilor umane autonome”.
• “Porozitatea” frontierelor organizaţiei – nu există o frontieră clară între organizaţie şi mediu. Între ea şi mediu apar numaidecât relaţii, ea nu se poate închide ermetic de mediu. Mediul este o sursă de instabilitate, de incertitudine pentru organizaţie, e necesar deci ca ea să aibă un serviciu special de relaţii cu mediul. Mai mult decât atât, unii actori din mediu au relaţii atât de strânse cu organizaţia, încât nu se deosebesc cu nimic de membrii ei formali.
• Segmentarea organizaţiei – o organizaţie nu trebuie privită ca o maşină unitară. Organizaţia (şi administraţia la fel) este deci segmentată, compartimentizată, etc. Deşi administraţia este ierarhizată, ea nu trebuie nicidecum privită ca un bloc monolit.

 ANALIZA FUNCŢIONALĂ

Potrivit prof. Ioan Alexandru (lucrarea “Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective”), analiza funcţională e fondată pe ideea că studiind funcţiile unei instituţii putem să încercăm să îi determinăm rolul social şi contribuirea la susţinerea continuităţii structurilor sociale. Modelul de analiză funcţională a fost elaborat de Merton şi operează cu 2 concepte de bază:

• Diferenţierea – concept apropiat după sens cu conceptul de segmentare al analizei organizaţionale a lui Crozier şi Fieldberg. Ideea de bază a lui Merton este că “un singur element poate avea mai multe funcţiuni, o singură funcţiune poate fi îndeplinită de elemente interşanjabile” (“echivalente” sau “substitute”). Concluzia este că pentru a îndeplini funcţiuni identice putem recurge la diferite structuri. Potrivit specialistului Bertalanffy, “progresul nu este posibil decât dacă se trece de la o totalitate nediferenţiată la o diferenţiere a părţilor”. Dar, pentru că diferenţa ar reda administraţiei imaginea simplă, ierarhizată şi centralizată, Merton propune cel de al doilea concept şi anume
• Disfuncţia – care constă în ideea că o activitate separată poate avea efecte negative asupra ansamblului întreg. Merton studiază şi raportul “funcţie-difuncţie”, afirmând în acest sens: “Funcţia contribuie la adaptarea şi ajustarea unui sistem, iar disfuncţia este cea care jenează adaptarea sau ajustarea sistemului”. Deci, funcţiile birocraţiei lui Weber produc disfuncţiile lui Merton. Altfel spus, respectarea regulilor (+) generează formalism (-), iar hiperconformismul (-) este o consecinţă a disciplinei (+).

 ANALIZA SISTEMICĂ.

Potrivit prof. Ioan Alexandru (lucrarea “Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective”), analiza sistemică e propusă de David Easton, care a studiat organizaţia în sistem cu mediul său. Această analiză are la bază 4 principii:

1. Interacţiunile din interiorul unei societăţi constituie un sistem de comportament.
2. Nu putem interpreta sensul acestui comportament dacă socotim că sistemul există în vid (el trebuie situat în mediu).
3. Sistemul dat este deschis (deci poate fi influenţat de alte sisteme în care este el inserat în realitate).
4. Pentru că sistemul rezistă la şocurile mediului înseamnă că el trebuie să aibă capacitatea de a reacţiona la mediu şi de a se adapta

Astfel, esenţa analizei sistemice o constă analiza tranzacţiilor între sistem şi mediul său. Avem în acest sens 2 concepte:

1. Interacţiunile sistemului cu mediul. Avem în acest sens mediu intrasocietal (care e de acelaşi tip cu administraţia – cum ar fi mediul social-global) şi mediu extrasocietal – cel care cuprinde sistemele nelegate de sistemul nostru.
2. Persistenţa sistemului administrativ în mediul său. Variabilele unui sistem pot fi supuse unor perturbări care provoacă tensiuni în sistem (atunci când aceste variabile depăşesc zona critică). Deci, spunem că un sistem persistă atunci când îşi păstrează variabilele esenţiale în zona critică.