Prin stil înţelegem modul obişnuit de comportament al conducătorului faţă de salariaţi, în vederea influenţării lor spre atingerea obiectivelor organizaţionale. Există trei teorii privind stilul de conducere:

1. Stiluri de conducere: teoria lui Lippit, Lewin şi White.

Potrivit acestei teorii, avem trei tipuri de conducători:

• democrat;
• autocrat;
• liberal (permisiv, laisser-faire)

Principalul criteriu la delimitarea acestor stiluri este modul de luare a deciziilor.

Conducătorul autocrat

Are suficientă putere pentru a-i constrânge pe subalterni să-i realizeze dorinţa. Conducătorul autocrat centralizează luarea deciziilor, blochează comunicarea de jos în sus, pentru realizarea scopurilor sale poate utiliza presiunea psihologică (adică poate ameninţa). Dacă un autocrat utilizează nu pedeapsa, ci şi recompensele, el devine un autocrat binevoitor, adică cel care are grijă şi de bunăstarea subalternilor.

Conducătorul democrat.

Astfel, conducătorul democrat descentralizează luarea deciziilor, implică activ subalternii în procesul decizional, e sigur că oamenii au nevoie de independenţă în activitate. Motivaţia lui e exclusive pozitivă, favorizează comunicarea de jos în sus. Şeful democrat va aştepta ca lucrul să se termine înainte de a-l controla. Spre deosebire de autocrat, care îşi motivează subalternii numai ţinând cont de necesităţile fiziologice, democratul încearcă să satisfacă şi necesităţile de nivel superior ale subalternilor. Cu alte cuvinte, încearcă să creeze acea situaţie, în care subalternii să se automotiveze.

Conducătorul liberal

Subalternii se bucură de libertate aproape absolută în ceea ce priveşte determinarea propriilor obiective şi controlul asupra propriei activităţi. Deci, participarea conducătorului e redusă la minimum. Conducătorul e un soi de mediator, "veriga de legătură" între colectivul propriu şi alte colective sau managerii de top. Şi acest stil poate fi destul de bun, condiţionat, însă, fiind de faptul că subalternii sunt maturi şi organizaţi.

2. Stiluri de conducere: teoria lui Likert.

În 1967 Rensis Likert a clasificat stilurile de-a lungul unui continuum ce merge de la stilurile cele mai autoritare spre cele mai participative. Modelul său, întitulat cele patru sisteme de conducere evidenţiază următorii conducători:

• Autoritar-exploatator. Puterea, controlul şi deciziile sunt concentrate la vârful ierarhiei organizaţionale. Sistemul de comunicare e foarte slab structurat, mai ales în ceea ce priveşte circularea informaţiei de jos in sus. Comunicarea laterală este aproape inexistentă. Strategia de motivare se bazează pe ameninţări şi pedepse, rareori pe recompense. Într-o astfel de organizaţie se dezvolta mult grupurile informale, productivitatea este scăzută;

• Autoritar-benevol. Poate practica consultarea subalternilor, sau, mai bine zis, ascultarea lor. Deciziile importante se iau la vârful ierarhiei, dar unele dintre le pot fi luate şi la nivelul inferior. Comunicarea de jos în sus este distorsionată şi filtrată, iar cea laterală - aproape inexistentă. Pedeapsa e aplicată mult mai rar decât recompensele. Productivitatea este acceptabilă, dar cu un grad înalt de absenteism si fluctuaţie.
• Consultativ - acordă o anumită consideraţie opiniilor şi ideilor subalternilor. Interactiunea şef - subordonaţi e bazată pe încredere şi respect. Deciziile strategice se iau la nivelul top, iar cele tactice - la nivelurile inferioare. Comunicarea - pe linie ascendentă şi descendentă. Motivaţia negativă este rară. Conducătorul are încredere mare, dar nu deplină în salariaţi. Productivitatea e bună.
• Participativ - conducătorul îşi tratează subalternii cu respect şi interes, e sensibil la necesităţile şi sentimentele lor. Deciziile sunt luate la toate nivelurile organizaţiei. Informaţia circulă liber în toate direcţiile: vertical, orizontal şi lateral. Strategia de motivare - exclusiv pozitivă.

3. Stiluri de conducere: teoria lui Blake si Mouton.

În 1945 un grup de savanţi a descoperit că în unele organizaţii productivitatea era mai mare decât în altele, deşi ambii conducători erau democraţi. Cercetările ulterioare au demonstrat că primii erau centraţi pe sarcină (producţie), iar ultimii - pe oameni.

Totuşi, în 1964, Robert Blake şi Jane Mouton au demonstrat prin grila lor managerială, că cele două orientări nu sunt reciproc exclusibile, că un conducător poate fi centrat şi pe sarcina, şi pe oameni, dar în proporţii diferite. Axa orizontală a grilei reprezintă preocuparea pentru producţie, iar cea verticală - pentru oameni. (Vezi Anexa1). Avem cinci stiluri de conducere:

* conducător de tip 1.1

* conducător de tip 1.9

* conducător de tip 9.1

* conducător de tip 9.9

* conducător de tip 5.5

* 1.1 Conducător “secătuit”, conducere “sărăcita”. Interes minim şi pentru producţie şi pentru oameni. Liderul foloseşte oamenii drept companioni pe un drum a cărui destinaţie n-o cunoaşte nici el. Nu se implică în realizarea nici unui fel de obiective majore. Depune doar un efort minimal pentru a obţine acea calitate minimală a lucrului, care să-i permită să evite concedierea.

* 1.9 Conducătorul de tip populist, conducere tip “casă de odihnă”. Interes minim pentru producţie şi maxim pentru oameni. E concentrat pe menţinerea unor relaţii bune, calde, armonioase, prieteneşti interumane, dar se interesează puţin de eficacitatea îndeplinirii sarcinilor.

* 9.1 Conducător de tip "Genghis Han" - centrat pe sarcină, conducere tip "autoritate-supunere". Interes maxim pentru producţie şi minim pentru oameni. Tinde să considere oamenii simple unelte. Dacă apar conflicte, le reglează pe cale disciplinară. E de părere că dacă oamenii nu-şi realizează eficient sarcinile pentru care sunt plătiţi, ei trebuie înlocuiţi.

* 5.5 Conducător "moderat-oscilant", conducere organizată. Stil echilibrat, stilul compromisului. Vrea atât sa obţină unele performante adecvate, cât şi să menţină un moral satisfăcător al salariaţilor.

* 9.9 Conducător centrat pe grup, conducere de tip "echipă" - managerul viitorului, managerul ideal. Atenţie sporită faţă de salariaţi şi eficacitate, managerul cuplează eficient salariaţii spre atingerea obiectivelor organizaţionale, ceea ce asigură o dezvoltare morală înaltă şi o înaltă productivitate.

Remarcă:

1. Aceste cinci stiluri sunt "pure", pot fi găsite greu în situaţii obişnuite. De regulă, conducătorii se manifestă prin combinaţii de genul 4.6, 3.7, 8.2, etc.
2. Există un stil dominant, pe care conducătorul îl foloseşte frecvent, dar în caz că el nu poate fi aplicat, conducătorul va trece la altul.