Implementarea politicii publice este, de multe ori, văzută ca un punct de blocaj al politicii ca sistem. Un număr de 57 de funcţionari publici de rang superior au fost întrebaţi dacă: “Implementarea politicii sectoriale a creat probleme înăuntrul sau în afara domeniului lor de activitate?”. 68% dintre aceştia au răspuns afirmativ. Principalele obstacole menţionate au fost birocraţia (42%), presiunea timpului (33%), lipsa de cooperare a funcţionarilor publici (25%), probleme de coordonare (23%) şi probleme informaţionale (17%).
Implementarea este un proces interactiv, în care sunt implicate nu numai autorităţile publice, dar şi reprezentanţii grupurilor aparţinînd spaţiului ţintă al politicii şi ai altor grupuri interesate. Personajele care participă la acest proces au motivaţii şi resurse proprii care, aparte de măsurile politice directe, sunt influenţate de mulţi alţi factori circumstanţiali. O problemă limită o constituie faptul că cele mai multe studii asupra implementării sunt axate pe găsirea explicaţiilor succesului sau ale eşecului politicii. Ca urmare, cercetările prezentate în literatura de specialitate, sunt, în special, focalizate pe principiul “de sus în jos”.
Printre factorii care determină eşecul unei politici publice pot fi enumeraţi: rezistenţa locală la liniile directoare centrale, condiţiile financiar-economice, situaţia defavorabilă a pieţei pe termen scurt, obiective clare ale politicii respective şi lipsa de coordonare dintre diferitele politici publice.
Implementarea politiciilor publice este un proces dinamic care are ca punct central o multitudine de actori, fiecare având propriile scopuri, informaţii şi mijloace de exercitare a puterii (Maarse, 1983; Bressers, 1983).
Din perspectiva implementării ca mijloc de comunicare, Maarse a ajuns la concluzia că grupurile care au lansat proiecte de politici nu au dispus de informaţiile necesare referitoare la procesul de luare a deciziilor şi, în consecinţă, au privit acest proiect ca pe un hazard. În plus, factorii de decizie primesc în mod frecvent, prea puţine informaţii pentru a putea aprecia în mod obiectiv calitatea proiectelor elaborate.
Din perspectiva implementării ca proces uman, în care toate personajele se străduiesc să-şi atingă propriile obiective, s-a ajuns la concluzia că obiectivele membrilor unităţii centrale de implementare au un rol principal. Este interesant faptul că lecţiile practice învăţate pe parcursul implementării au făcut ca părţile implicate să nu ţină cont de liniile directoare centrale, elaborate special pentru a promova realizarea obiectivelor politicii. Aceste devieri reprezintă tentative de promovare cu eficacitate sporită a valorile de bază ale politicii şi nu de eludare a acestora, fenomen care s-a evidenţiat şi în cercetările referitoare la libertatea de acţiune.
Datorită limitărilor introduse de abordarea procesului de implementare unilateral, doar de sus în jos sau de jos în sus, în prezent se manifestă tot mai pronunţat tendinţa apropierii între cele două tipuri de abordare.
În pofida diferenţelor ce se menţin între cele două tipuri de abordări aceste nu sunt în măsură să afecteaze percepţia fundamentală a realităţii, ci mai degrabă contribuie la evidenţierea acelor situaţii ce merită mai multă atenţie.
Pe baza convergenţei între abordările de sus în jos şi de jos în sus se poate realiza o asociere între aspectele organizaţionale ale implementării politicii (stabilirea, distribuţia şi coordonarea sarcinilor) şi caracteristicile fiecărui actor implicat în procesul de implementare.
Informaţiile empirice, furnizate de aceste studii şi de altele similare, au servit la îmbunătăţirea înţelegerii procesului de implementare a unei politicii publice.
Transformarea observaţiilor constatate în recomandări practice este, încă, problematică din diverse motive şi, prin urmare, atenţia este, în continuare, concentrată asupra dezvoltării instrumentelor care să facă posibilă utilizarea noilor viziuni atât în procesul de implementare al politicilor publice, cât şi în alte domenii.
În acest context, se pot distinge două linii de dezvoltare: (1) întocmirea unei liste de verificare a punctelor de interes, pentru stabilirea procesului de implementare şi (2) dezvoltarea teoriilor explicative ale procesului de implementare.
Pentru surmontarea dificultăţilor axate de omnipotenţa reglementărilor emise la nivel central, îmbunătăţirea implementării politicilor publice şi prevenirea transformării acestora în litera moartă, s-a apelat la rezultatele studiilor prezentate anterior. Aprecierea acestora a dus la tentative de formulare a programelor de implementare, încă de la începutul procesului de elaborare a politicilor.
Între alte consecinţe, s-a reţinut necesitatea concentrării atenţiei asupra determinării impactului administrativ. Prin acest instrument sunt evaluate consecinţele anumitor scopuri ale politicilor publice, formulate de guvern asupra funcţionării administraţiilor descentralizate. Răspunsurile la întrebări de tipul Este fezabilă implementarea măsurii în cauză?, Care sunt eforturile solicitate administraţiilor locale? vor spori sensibilitatea factorilor de decizie de la nivelul central faţă de problemele administraţiilor inferioare ierarhic.
În plus, se poate îmbunătăţi percepţia asupra măsurii în care eforturile administrative conduc spre atingerea obiectivelor propuse.
Proiectarea acestor instrumente este variabilă. Cea mai simplă metodă este reperezentată de întocmirea unor liste de verificare ce conţin întrebări referitoare la punerea în practică a măsurilor politice de către administraţiile locale. Răspunsurile la aceste întrebări vor fi luate în consideraţie în procesul de formulare a deciziilor politicii publice. Această metodă de proiectare este similară cu practica din Statele Unite ale Americii, unde Senatul a impus declaraţia de impact a reglementării, declaraţie referitoare la măsurile politice avute în vedere.
O metodă de proiectare mai elaborată se referă la determinarea gradului în care administraţiile locale pot pune în practică politica, înainte ca decizia cu privire la măsura în cauză să fie luată.
Practica a dovedit deci că implementarea ca etapă esenţială în reuşita politicii publice estemult mai dificilă şi mai costisitoare decât presupun marea majoritate a politicienilor . În situaţia în care implementarea este responsabilitatea organismelor guvernamentale, a organizaţiilor ne-guvernamentale şi a celor private, costurile acestui proces trebuie să se reflecte atât asupra guvernului cât şi asupra organizaţiilor şi societăţilor comerciale.