Din ceea ce am prezentat până acum se poate concluziona că discuţia despre politicile publice se referă la trei caracteristici ale acţiunilor organizate, caracteristici ce par normale atât participanţilor cât şi observatorilor externi: coerenţa, ierarhia şi instrumentalitatea (H. K. Colebatch, pag. 3).
Coerenţa se referă la presupunerea că toate părţile acţiunii se potrivesc unele cu altele, că ele formează un întreg organizat, un singur sistem, iar politica publică se desfăşoară după modul în care a fost proiectat şi funcţionează acest sistem.
Ierarhia are în vedere faptul că o politică publică reprezintă o impunere a autorităţii în privinţa a ceea ce trebuie făcut într-un anumit domniu. Procesul unei politici se referă la cursul acţiunii care este hotărît în mod oficial. Această hotărâre poate proveni de la “guvern”, de la “autorităţi” (centrale sau locale), însă în oricare caz există un “sistem nervos central” care decide cursul acţiunii şi îl comunică în jos.
Instrumentalitatea: o politică publică poate fi înţeleasă doar ca urmărire a unor anumite scopuri. Din această perspectivă, organizarea publică există pentru a identifica şi a rezolva problemele. Aceste probleme pot fi definite foarte vag (problema şomajului, de exemplu) sau pot fi foarte specifice (problema locurilor de muncă pentru absolvenţii secţiei de Ştiinţe Politice), se pot modifica în funcţie de timp şi de loc, scopurile pot fi mai mult sau mai puţin stabilite, însă o politică trebuie înţeleasă în termeni de probleme şi de soluţii.
Nu doar guvernul este implicat în desfăşurarea unei politici: şi alţi participanţi pot avea un rol semnificativ, în special prin impactul pe care îl pot avea în atragerea atenţiei asupra unei probleme. Însuşi termenul de politică este utilizat pentru a descrie strategii sau acţiuni organizate ale firmelor private.
În mod evident, termenul de politică publică este utilizat cu înţelesuri diferite la niveluri diferite. Poate identificarea unor atribute esenţiale ale acestui termen ar fi mai folositoare decât utilizarea unei definiţii unice. H. K. Colebatch consideră că sunt trei elemente care pot fi regăsite indiferent de definiţia utilizată. Acestea sunt autoritatea, expertiza şi ordinea (H. K. Colebatch, pag. 7).
O politică publică se bazează în primul rând pe autoritate. Pentru ca ceva să poată fi numit politică, trebuie să poarte girul unui decident. Autoritatea este cea care legitimează o politică, iar direcţiile pe care aceasta le va urma provin de la cineva care posedă această autoritate: ministru, primar, manager etc. Chiar dacă aceste personaje pot avea un rol neînsemnat în proiectarea politicii, autoritata lor se transmite în jos prin intermediul ierarhiei.
In al doilea rând, politica implică expertiză. Ea este văzută ca un proces de utilizare a puterii unei organizaţii într-un anumit domeniu. Deci o politică reclamă cunoştinţe despre acesta cât şi despre ceea ce s-ar putea face şi cum s-ar putea acţiona în domeniul respectiv. Astfel, cunoştinţele sunt specifice unei anumite zone: politică economică, politică sanitară, politică socială, etc.
In al treilea rând, politica este preocupată de ordine. Politicile publice reprezintă acţiuni sistematice şi consistente. Deciziile nu sunt arbitrare sau datorate capriciilor conducătorilor, în acest sens, o politică publică punând anumite limite comportamentului oficialilor, “eliberându-i” de povara unor alegeri. O politică încadrează o multitudine de activităţi sub aceeaşi etichetă: nu doar se predă studenţilor, există o politică educaţională în privinţa învăţământului superior.
O sursă majoră de dificultăţi este reprezentată de incongruenţa dintre diferite politici sectoriale: politica în privinţa construirii de noi autostrăzi poate intra în conflict cu cea pentru protecţia mediului în anumite zone sau politica municipală în privinţa extinderii resurselor de apă ar putea să nu se suprapună cu cea centrală în privinţa gospodăririi apelor. Asemenea inconsistenţe sunt văzute ca probleme majore în domeniul politicilor publice, multe lucrări de specialitate având ca preocupare modul în care diferite agenţii guvernamentale gestioneză aceeaşi problemă.
A spune că autoritatea, expertiza şi ordinea sunt atribute ale unei politici, nu înseamnă că ele sunt prezente în proporţie egală în desfăşurarea procesului acesteia. Ele pot opera chiar una împotriva alteia: oamenii politici negociază o anumită politică cu actorii intersaţi (ordine), însă specialiştii consideră că ar trebui efectuat întâi un experiment în direcţia respectivă (expertiză); specialiştii în combaterea criminalităţii ştiu că măsurile dure nu sunt cele mai eficiente (expertiză) însă politicienii consideră că electoratul este favorabil unor astfel de măsuri, votul acestora fiind mai important decât dovezile ştiinţifice (autoritate). Astfel, politicile publice încorporează o continuă tensiune între aceste atribute.