Pin It

Modelul deciziei raţionale şi comprehensive, deşi susţine intuiţiile noastre că o decizie corectă ar trebui să arate într-un anume fel, pare totuşi îndepărtat de ceea ce se petrece efectiv; de felul în care efectiv se comportă decidenţii, fie ei individuali sau colectivi. Acest model al omului raţional care se conduce numai după criteriul eficienţei are însă un concurent redutabil în imaginea asupra omului care se iveşte din opera lui S. Freud: un om nicidecum raţional, care este mai degrabă mânat de pasiuni, instinct, anxietăţi, inconştient.

Unii autori, între care H.A. Simon, laureat al premiului Nobel pentru economie datorită contribuţiilor sale la studiul deciziei umane, consideră că fiecare din cele două imagini asupra comportamentului uman spune ceva semnificativ despre noi. După Simon, trebuie balansate atât intelectul cât şi afectul; căci "omul în organizaţii este, dacă nu în întregime raţional, cel puţin într-o bună parte astfel". Într-adevăr, spune el (Simon ),

Comportamentul unui individ singur, izolat este imposibil să atingă vreun grad înalt de raţionalitate. Numărul alternativelor pe care el trebuie să le exploreze este atât de mare, informaţia de care ar avea nevoie e atât de vastă, încât e greu de

conceput chiar şi o aproximare a raţionalităţii obiective. alegerea individuală are loc într-un mediu în care sunt multe lucruri "date" - sunt premise acceptate de subiect ca bază ale alegerii lui; iar comportamentul său este adaptativ numai în limitele trasate de aceste lucruri "date". (Simon, 1945: p. 79) Vom discuta în acest paragraf două critici ale modelului deciziei raţionale: 1) faptul că el nu dă seamă de dificultăţi ale alegerii colective cristalizate în, de pildă, aşa numitele teoreme de imposibilitate; 2) faptul că el admite o singură formă a raţionalităţii umane.

Teorema de imposibilitate a lui Arrow. Această teoremă, demonstrată de K. Arrow, laureat al premiului Nobel, arată că este imposibil ca într-o societate democratică decidenţii să respecte condiţiile teoriei raţional-comprehensive a deciziei. Arrow a arătat că alegerile pe care le fac membrii unei societăţi democratice - şi care presupunem că sunt raţionale, în sensul definit mai sus - nu pot fi agregate astfel încât să construim o decizie colectivă care să fie cea mai bună pentru toţi.

Pentru a vedea cum stau lucrurile, să luăm un exemplu. Presupunem că trei persoane, A, B, C, fac parte dintr-o comisie care trebui să decidă asupra unei politici de combatere a corupţiei. Cel puţin trei căi sunt disponibile: să întărească activitatea poliţiei (a); să înăsprească pedepsele pentru cei care sunt corupţi (b); să crească salariile funcţionarilor publici (c).

Persoanele A, B, C au însă puncte de vedere diferite cu privire la cea mai bună politică de aplicat. Astfel, persoana A consideră că cea mai bună cale este cea a întăririi activităţii poliţiei; urmează înăsprirea pedepselor pentru cei corupţi, iar pe ultimul loc ar fi creşterea salariilor funcţionarilor publici. Pentru B, cele trei politici sunt ierarhizate altfel: pe primul loc este politica b, urmată de c şi apoi de a; pentru persoana C, dimpotrivă, cea mai bună cale de a combate corupţia este c (creşterea salariilor funcţionarilor publici); urmează a (întărirea activităţii poliţiei), iar pe ultimul loc se află politica b: înăsprirea pedepselor pentru cei corupţi. Aşadar, cele trei preferinţe sunt: A: a > b > c B: b > c > a C: c > a > b

S ă observăm mai întâi că preferinţele individuale ale membrilor grupului sunt toate tranzitive. Acum, să încercăm să agregăm cele trei preferinţe, pentru a obţine o preferinţă socială (a grupului). Vom lua următoarea procedură de agregare a preferinţelor: comparăm alternativele două câte două; dacă una e preferată celeilalte de cel puţin doi membri ai comisiei, atunci ea va fi alternativa aleasă de comisie. (În fond, presupunem că în comisie se alege potrivit regulii majorităţii.) Obţinem:

a > b (fiindcă atât A cât şi C preferă pe a lui b)

b > c (fiindcă atât A cât şi B preferă pe b lui c)

c > a (fiindcă atât B cât şi C preferă pe a lui b) Ca urmare, preferinţa grupului va fi următoarea:

a > b > c > a

Aşadar, relaţia > de preferinţă socială nu este tranzitivă, fiindcă deşi a > b şi b > c, nu avem, cum ne-am aştepta potrivit proprietăţii tranzitivităţii, a > c, ci dimpotrivă c > a; mai mult relaţia de preferinţă socială este ciclică. (Să ne aducem aminte de un exemplu anterior, privitor la un oraş în care există un combinat siderurgic, care nu a fost privatizat şi care produce mari pierderi; aplicând aceeaşi procedură de agregare a preferinţelor, ajungeam de asemenea la încălcarea tranzitivităţii preferinţei!)

Consecinţele sunt evidente dacă ne gândim că situaţia în care se află membrii grupului este una de votare. Dacă încercăm să aplicăm regula majorităţii, observăm că orice alternativă am vrea să alegem, există o majoritate de membri ai grupului care preferă o altă alternativă decât aceasta. Dacă vrem să alegem, de pildă, alternativa a, atunci majoritatea compusă din B şi C preferă o altă alternativă - anume c - lui a; şi analog în celelalte cazuri. Obţinem astfel ceea ce se cheamă paradoxul votantului: prin agregarea unor preferinţe tranzitive parvenim la o relaţie intranzitivă de preferinţă socială. Ceea ce este grav cu această relaţie de preferinţă socială e faptul că ea nu ne permite să facem nici o alegere; în acest sens ea exprimă inconsistenţa, ori iraţionalitatea alegerii sociale.

Exemplul nostru sugerează că este posibil ca indivizii să aleagă raţional, dar majoritatea să nu poată să ajungă la o alegere colectivă raţională. Ceea ce dovedeşte teorema lui Arrow este că este imposibil să se aplice proceduri democratice (precum regula majorităţii) pentru a obţine decizii colective care respectă proprietatea tranzitivităţii.

Teorema lui Arrow se bazează pe câteva supoziţii: mai întâi, le admite că grupul care decide are cel puţin doi membri, care trebuie să aleagă între cel puţin trei alternative. În al doilea rând, Arrow formulează patru condiţii pe care el le consideră rezonabile în orice procedură democratică de decizie:

  1. Domeniul nelimitat: membrii grupului pot să aibă orice fel de preferinţe între alternative; nu există nici un fel de restricţii asupra preferinţelor pe care şi le formează persoanele individuale.
  2. Criteriul Pareto: alegerile colective trebuie să reflecte alegerile individuale; dacă cel puţin un membru al grupului este împotriva alegerii unei alternative, atunci aceasta nu poate reprezenta alegerea colectivă.
  3. Independenţa alternativelor irelevante: alegerea colectivă între două alternative depinde de preferinţele individuale între acestea.
  4. Condiţia de nedictatură. Nu există nici un membru al grupului care să determine rezultatul alegerii colective, impunându-şi preferinţele sale asupra celorlalţi.

Condiţia domeniului nelimitat are o interpretare politică evidentă: nu avem dreptul să punem vreo limită asupra felului în care o persoană îşi alege propria relaţie de preferinţă. Astfel, ea apare ca o cerinţă liberală de admitere a oricărui plan de viaţă pe care o persoană individuală doreşte să îl adopte. Criteriul lui Pareto, la rândul lui, exprimă o cerinţă politică democratică: aceea ca alegerile colective să dea seamă de ceea ce doresc cetăţenii. Independenţa alternativelor irelevante este în fond un mod de a formula opţiunea pentru democraţie: orice alegere socială trebuie să se întemeieze pe preferinţele individuale. Condiţia de nedictatură este directă în acelaşi sens: dacă vrem să trăim într-o democraţie, atunci nu putem accepta ca un anumit membru sau anumiţi membri ai societăţii să îşi impună preferinţele asupra acesteia.

Teorema de imposibilitate a lui Arrow. Nu există nici un mod de agregare a

preferinţelor individuale care să satisfacă simultan:

  • condiţia domeniului nelimitat;
  • criteriul Pareto;
  • criteriul de independenţă a alternativelor irelevante;
  • condiţia de nedictatură.

Semnificaţia teoremei este remarcabilă. Căci, pe de o parte, cele patru condiţii par acceptabile şi exprimă valori dezirabile; dar, pe de alt parte, teorema susţine că ele nu pot fi implementate împreună. Mai tare zis, potrivit acestei teoreme democraţia însăşi nu este implementabilă, în măsura în care noi considerăm că practica politică efectivă vizează acest obiectiv.

Dacă deci dorim să evităm această concluzie, atunci trebuie să respingem cel puţin una dintre cele patru condiţii. De pildă, am putea renunţa la condiţia de non-dictatură; am putea, de exemplu, să delegăm decizia câtorva persoane (experţi?). Dar va fi acceptabilă o astfel de procedură? Sau am putea să introducem alte alternative (de exemplu, obligativitatea studierii de către funcţionarii publici a eticii profesionale); dar această procedură va încălca a treia condiţie etc.