Odată ce o problemă sau un set de probleme, se află pe agenda politică, este necesar un proces de elaborare detaliată şi de analiză în vederea dezvoltării unor propuneri sistematice de politici publice. În mod convenţional, stadiul formulării este văzut ca fiind crucial în procesul politic, formularea cuprinzând nu doar traducerea unor propuneri suficient de vagi în recomandări precise şi detaliate, ci şi în filtrarea unor propuneri şi chiar în reconsiderarea unor probleme avute în vedere. În analiza pe care o fac ciclului unei politici, Hogwood şi Gunn (1984) identifică un număr de stadii în procesul formulării; primul constă în decizia despre cum trebuie decis, adică o decizie despre mecanisme sau proceduri şi despre ce actori politici trebuie implicaţi în analiza şi elaborarea politicii. Ar trebui ca o anumită politică să fie formulată de către funcţionarii publici sau de către miniştrii? Ar trebui ca procesul de formulare să urmeze o formă deja stabilită sau ar trebui să fie consultate grupurile de interes şi cele de specialişti şi dacă da, care dintre ele? Aceaste decizii sunt vitale prin aceea că determină simpatiile şi interesele ce vor fi luate în considerare atunci cănd se discută politica.
A doua etapă constă în definirea problemei. Cu acest stadiu pot fi posibile reinterpretări importante, mai ales atunci când cei care formulează politica văd problema în mod foarte diferit de cei de la care a pornit problema. A treia etapă constă în stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor. Deşi opinia publică, mass-media, partidele politice şi grupurile de interes sunt capabile să influenţeze stabilirea acestor obiective, nimic nu garantează că priorităţile identificate de către aceştia vor fi aceleaşi cu cele ale iniţiatorilor politicii.
Ultima etapă constă în analiza şi trecerea în revistă a opţiunilor politice şi alegerea variantei preferate, adică luarea unei decizii de autoritate. Diferiţi factori pot fi luaţi în considerare în acest stadiu al formulării politicii: implicaţiile politice şi electorale ale unei anumite opţiuni, consideraţii legate de eficienţa administrativă şi de eficacitatea acţiunii. Trebuie notat că decizia finală, care încheie procesul formulării, poate fi mai mult decât o simplă formalitate, putând să aibă loc dezbateri ca şi în etapele anterioare.
Formularea are caracteristici diferite în sisteme politice diferite, fiind constatate “stiluri naţionale contrastante de politici publice”(Richardson, 1984). Există două dimensiuni importante: dacă formularea politicii se bazează pe consultare sau pe impunere şi dacă guvernele sunt angajate într-o planificare pe termen lung sau reacţionează la evenimente mai mult sau mai puţin zilnice. Din această perpectivă, Suedia şi Japonia pot fi clasificate în rândul statelor cu un stil de politici publice ce favorizează atât consultarea cât şi planificarea pe termen lung. În ambele ţări există un sistem elaborat şi formalizat de grupuri ce sunt consultate şi cărora li se cere acordul în privinţa obiectivelor şi priorităţilor politice. Pe de altă parte, în SUA, deşi forma federală de guvernământ solicită un înalt nivel de consens, stilul de politică publică este mult mai reactiv.
O trăsătură fundamentală a formulării, indiferent de diferenţele care există între stilurile naţionale de politici publice, constă în faptul că această etapă reduce în mod substanţial numărul actorilor implicaţi în proces. În timp ce în procesul de iniţiere pot fi implicate o mare varietate de interese, grupuri şi mişcări, formularea politicii este o sarcină a unor “interni” (oficiali guvernamentali, consilieri, politicieni), adică a acelora care sunt parte a mecanismului guvernamental sau au acces instituţional la acesta. Acest fapt lasă deschis procesul de formulare la un număr de critici. Una dintre acestea provine din puternica influenţă pe care se presupune că o au funcţionarii publici, în virtutea rolului lor de consilieri în probleme de politici publice. Politicienii, în cel mai bun caz, stabilesc nişte priorităţi politice largi şi lasă obiectivele specifice şi stabilirea opţiunilor posibile pe seama funcţionarilor guvernamentali. Teoreticienii alegerii publice argumentează de aceea, că politicile tind să reflecte mai curând interesele de carieră a funcţionarilor publici, în timp ce marxiştii subliniază că alternativele de politici radicale tind să fie sabotate datorită originii sociale şi a educaţiei înalţilor funcţionari publici.
Altă critică este legată de creşterea numărului grupurilor şi actorilor implicaţi în formularea politicii. Teorieticienii noii drepte argumentează că mişcarea spre corporatism permite nu publicului în general ci unor puternice grupuri secţionale să determine politicile publice (Olson, 1982).
Un alt set de critici se bazează pe “deficitul democratic” existent în formularea politicilor. În sistemele democratice, deşi politicienii aleşi supervizează procesul politicilor publice şi iau decizia finală, procesul în sine face ca aportul lor să fie doar marginal. Pentru că procesul formulării necesită exactitate şi este consumator de timp, el necesită profesionalism, cunoştinţe de specialitate şi preocupare pentru detaliu, calităţi pe care politicienii, democratici sau nu, le posedă rareori din abundenţă.