Procesul politicilor publice a fost analizat în special dintr-o perspectivă managerială. Cum ajunge o problemă să devină publică? Cum sunt luate deciziile? Care sunt etapele în procesul politicilor publice? Cât de eficace şi de eficient este procesul politicilor publice? Totuşi, o serie de valori politice mai profunde însoţesc aceste întrebări. Acestea nu sunt legate de ceea ce guvernul face cât de ceea ce guvernul ar trebui să facă. Iar această viziune normativă este legată de cum ar trebui să arate o „societate bună”, de înţelegerea unor chestiuni cum ar fi dreptatea socială sau echilibrul dintre libertate şi autoritate. Deoarece perspectivele asupra unor astfel de probleme diferă fundamental, standardele după care ar putea fi apreciat un guvern sau un sistem politic diferă şi ele. Totuşi pot fi identificate patru criterii foarte largi, fiecare dintre ele subliniind anumite performanţe ale sistemului politic: stabilitatea şi ordinea, prosperitatea materială, performanţa cetăţenească şi performanţa democratică.
Stabilitatea şi ordinea
Se poate afirma în mod rezonabil că menţinerea stabilităţii şi a ordinii reprezintă una dintre funcţiile de bază ale guvernării. Cu excepţia anarhiştilor, care cred că ordinea socială poate să apară spontan din acţiunile indivizilor, toţi ceilalţi gânditori politici consideră că guvernarea reprezintă singurul mijloc prin care haosul şi instabilitatea pot fi menţinute la un nivel minim. Din această perspectivă, scopul principal al guvernării este să asigure stabilitatea prin intermediul autorităţii, ceea ce necesită perpetuarea guvernării şi supravieţuirea sistemului politic. Din această perspectivă, performanţa sistemului politic poate fi apreciată după longevitatea sa, supravieţuirea unui regim arătând abilitatea sa de a rezolva conflictele din societate. Totuşi există păreri diferite în ceea ce priveşte modul în care acest obiectiv ar putea fi atins.
Prima dintre acestea provine din gândirea librală şi consideră că o guvernare stabilă trebuie să se bazeze pe consimţământ şi consens. Din acest punct de vedere, ceea ce asigură o existenţă pe termen lung a unui regim este receptivitatea sa la cererile şi la presiunile venite din partea populaţiei. În limbaj sistemist, acest lucru ar putea fi tradus prin corespondenţa dintre „intrările” şi „ieşerile” din sistemul de guvernare. Această trăsăstură este considerată ca unul dintre punctele tari ale democraţiilor occidentale. Susţinătorii democraţiei liberale subliniază faptul că, bazându-se pe consens şi construind mecanisme care să asigure receptivitatea, un regim democratic garantează astfel un grad ridicat de echilibru sistemic. Puterea guvernamentală este câştigată prin luptă electorală şi poate fi pierdută atunci când suportul popular scade. O societate civilă puternică permite cetăţenilor să îşi exercite influenţa prin intermediul diverselor grupuri şi asociaţii.
Abilitatea democraţiei liberale de a genera stabilitate explică, într-o anumită măsură, încercările multor ţări care au avut regimuri nedemocratice de dezvolta practici democratice. Cu toate acestea, democraţia de tip liberal are şi slăbiciuni. Poate cea mai importantă dintre ele este că receptivitatea poate genera instabilitate, prin faptul că sporeşte aşteptările electoratului faţă de guvern şi întăreşte iluzia că sistemul politic poate rezolva toate cererile venite dinspre societate. Din această perspectivă, principala dilemă a unei guvernări stabile este echilibrul care trebuie creeat între receptivitate şi eficacitate. Guvernarea trebuie să fie sensibilă la presiunile exterioare, însă trebuie să-şi impună voinţa asupra societăţii atunci când diversele presiuni ameninţă să degenereze în conflicte ireconciliabile.
Această posibilitate pune în lumină celălalt punct de vedere cu privire la stabilitate şi ordine. Gânditorii conservatori au legat stabilitatea şi ordinea nu de receptivitate, de sensibilitate la problemele cetăţenilor, ci de autoritate. Conservatorii au fost preocupaţi în mod deosebit de sublinierea faptului că autoritatea este totuşi susţinută de o cultură comună şi de împărtăşirea aceloraşi valori. Din acest punct de vedere, stabilitatea şi ordinea sunt mai ales un rezultat al coeziunii culturale şi şi sociale, al capacităţii societăţii de a genera respect pentru autoritate şi de a susţine instituţiile existente.
Această poziţie este puternic reflectată în temerile neoconservatorilor cu privire la permisivitatea, la relativismul moral şi cultural, de aici rezultând şi apelurile la restaurarea valorilor familiei, valorilor tradiţionale şi creştine. Din această perspectivă se poate considera că statele est-asiatice ca şi cele islamice ar pute avea o capacitate mai mare decât democraţiile de tip occidental în a menţine stabilitatea politică. Slăbiciune acestui punct de vedere asupra constă în faptul că, bazându-se pe autoritatea exercitată de sus, nu există limitări eficace ale puterii guvernamentale. Dacă stabilitatea este văzută ca un scop în sine, separată de principii ca legitimitatea democratică, dreptatea sau respectul drepturilor omului, rezultatul poate fi doar tirania şi opresiunea.
Performanţa materială
Ideea că un sistem politic poate fi judecat după performanţa sa materială este un lucru comun. De exemplu, campaniile electorale sunt dominate de discuţiile purtate în jurul problemelor economice. Guvernele sunt în general realese în perioade de creştere economică şi prosperitate, dar sunt învinse în perioadele de recesiune şi criză economică. Nu poate fi pus la îndoială faptul că succesul unui sistem politic este legat de capacitatea sa de a asigura o serie de bunuri pentru cetăţenii săi. În ţările în curs de dezvoltare, extinderea sărăciei şi ratele scăzute ale creşterii economice sunt asociate cu adâncirea tensiunilor sociale şi etnice, alimentează corupţia şi subminează încercările de a stabili o guvernare constituţională şi reprezentativă. Prăbuşirea regimurilor comuniste poate fi şi ea legată de eşecul planificării centralizate şi de incapacitatea acestuia de a oferi o prosperitate materială asemănătoare celei din democraţiile occidentale. Mai mult, nu este o coincidenţă faptul că ţările industrializate se bucură atât de cea mai mare stabilitate politică cât şi de cele mai ridicate standarde de viaţă.
Au avut loc dezbateri intense în privinţa celor mai bune mijloace de generare a bunăstării şi de atingere a prosperităţii materiale. Într-o anumită măsură, aceste dezbateri au reflectat diviziunea ideologică dintre capitalism şi socialism, primul punând accent pe piaţa liberă şi pe competiţie, în timp ce al doilea accentua pe naţionalizarea mijloacelor de producţie şi pe planificare. Revoluţiile care au avut loc în Europa centrală şi de răsărit îcepând cu 1989 au schimbat termenii acestei dezbateri. Acum chiar şi socialiştii occidentali acceptă faptul că piaţa, sau măcar o anumită formă de competiţie de piaţă, este singurul mecanism care poate genera prosperitate. Dezbaterea „capitalism sau socialism?” s-a transformat în „ce fel de capitalism?”. Iar această problemă nu se referă atât la cum poate fi generată bunăstarea, cât mai ales la cum ar trebui ea să fie distribuită: care ar trebui să fie echilibrul dintre piaţa liberă şi intervenţia statului şi în ce măsură guvernul ar trebui să intervină pe piaţă prin intermediul unui sistem de redistribuţie a bunăstării.
Principala dilemă care apare din utilizarea prosperităţii materiale ca indicator al performanţei guvernamentale constă în opţiunea dintre creşterea economică şi distribuirea „corectă” a bunăstării. În privinţa acestei probeleme pot fi identificate două puncte de vedere contrastante. Perspectiva liberalismului doctrinar, propusă de teoreticieni ca Hayek şi Friedman, susţine că prosperitea poate fi atinsă cel mai bine printr-un sistem capitalist neregularizat de stat. Din această perspectivă, creşterea economică este promovată cel mai bine de stimulente materiale care încurajează iniţiativa şi sancţionează pasivitatea. Statul ar trebui doar să asigure o „plasă de siguranţă” care să protejeze indivizii de o sărăcie absolută, de lipsa mijloacelor fundamentale de trai. Deşi astfel pare să sporească inegalitatea socială, teoria susţine că deşi unii vor primi mai mult decât alţii, în final fiecare va primi o „porţie” dintr-o bogăţie mai mare la nivel naţional, deci fiecre o va duce mai bine.
Perspectiva rivală, social-democrată, subliniază beneficiile morale şi economice ale egalităţii. Competiţia nereglementată pe piaţa liberă este văzută ca ceva care promovează lăcomia şi conflictul, mai mult, ea ar fi ineficientă şi neproductivă. Meritul justiţiei sociale ar fi acela că îndepărtând distribuţia bunăstării de capriciile pieţei, se asigură faptul că fiecare cetăţean va fi interesat de bunăstarea societăţii şi va fi stimulat să contribuie la acesta. Prin tolerarea inegalităţii sociale, politicile de piaţă liberă ar creşte riscul excluziunii sociale, ceea ce ar duce la creşterea tulburărilor sociale şi a criminalităţii. O prosperitate pe termen lung ar necesita, din acest punct de vedere, ca stimulentele materiale să opereze în interiorul unui cadru mai larg de redistribuţie şi de protecţie socială.
Performanţa cetăţenească
Ideea că cetăţenia este un scop al bunei guvernări poate fi găsită încă din Grecia antică. Un cetăţean este un membru al unei comunităţi politice, care are o serie de drepturi şi de îndatoriri. Cetăţenia este de aceea faţeta pubică a existenţei individuale. Oamenii sunt capabili să participe la viaţa comunităţilor lor în măsura în care posedă drepturi şi responsabilităţi. Participarea cetăţenească este, la rândul său, legată de extinderea guvernărilor constituţionale, ca reflectare a extinderii drepturilor politice şi a libertăţilor civice.
Se poate face distincţia dintre trei tipuri de drepturi: drepturi civile, drepturi politice şi drepturi sociale. Drepturile civile pot fi definite ca acele drepturi necesare pentru a asigura libertatea individuală. Acestea include libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de mişcare, libertatea conştiinţei, dreptul la egalitate în faţa legii şi dreptul la proprietate. Astfel, drepturile civile sunt acele drepturi care se exercită în cadrul societăţii civile şi sunt drepturi “negative”, în sensul că ele limiteză exercitarea puterii guvernamentale. Drepturile politice asigură individului posibilitatea de a participa la viaţa politică. Principalele drepturi politice sunt dreptul la vot, dreptul de a candida în alegeri şi dreptul de a deţine o funcţie publică. Asigurarea drepturilor politice necesită existenţa sufragiului universal, a egalităţii politice şi a guvernării democratice. Cele mai controversate drepturi sunt cele sociale, care ar garanta indivizilor, în viziunea unor autori, un status social minim, care la rândul său ar constitui baza exercitării atât a drepturilor civile cât şi a celor politice. Aceste drepturi sociale care pot fi numite şi “pozitive”, ar putea fi definite ca dreptul de a trăi o viaţă civilizată, în concordanţă cu standardele existente în societate.
Conceptul de cetăţenie este văzut ca o creaţie occidentală şi, de aceea, nu este surprinzător că democraţiile occidentale au o performanţă deosebită în această privinţă. Drepturile civile şi cele politice implică o guvernare constituţională şi reprezentativă, care poate fi găsită în occident de o bună perioadă. Ideea drepturilor sociale, însă, a iscat dezbateri importante, deoarece ea presupune un anumit nivel al statului bunăstării şi o politică de redistribuţie suuficient de accentuată pentru a determina criticile liberalilor clasici şi a Noii Drepte, care consideră acest lucru nejustificabil şi dăunător din punct de vedere economic. Marxiştii şi feminiştii au criticat şi ei ideea de cetăţenie, deoarece aceasta ar ignora inegalitatea de clasă, respectiv opresiunea patriarhală.
Cei care folosesc cetăţenia ca şi criteriu de apreciere a performanţei guvernamentale se află totuşi în faţa unei dileme majore: nevoia de echilibru între drepturi şi îndatoriri, de distribuţie echitabilă a responsabilităţilor între individ şi comunitate. Începând cu anii ’80 s-a declanşat o dezbatere în această privinţă între liberalism şi comunitarianism. Acesta din urmă susţine că investind doar indivizii cu drepturi nu se obţine decât o sporire a atomizării societăţii şi a alienării, slăbind legăturile care menţin unitatea socială. Din această perspectivă, societăţile neoccidentale, care nu par a avea o performanţă prea bună în privinţa crieriului cetăţeniei ar putea avea totuşi mai mult suscces în creearea unui sens mai puternic al comunităţii şi al apartenenţei sociale.
Performanţa democratică
În timp ce stabilitatea, prosperitatea şi cetăţenia sunt rezultate ale guvernării, democraţia este preocupată în mod esenţial de procesul guvernării, de cum sunt luate deciziile mai curând decât ce decizii sunt luate. În mare vorbind, democraţia înseamnă dispersia puterii politice şi a influenţei în societate. Din perspectivă democratică, scopul politicii este întărirea rolui individului şi lărgirea sferei de autonomie personală a acestuia. Autonomia a fost văzută atât ca un scop în sine, cât şi ca un mijloc de atingere a altor scopuri. Teoreticienii clasici ai democraţiei, ca J. J. Rousseau sau J. S. Mill, văd participarea politică ca o sursă a dezvoltării personale şi a autorealizării. Democraţia reprezintă astfel o condiţie a libertăţii.
Împingând argumentul până la extrem, ideea autoguvernării populare implică abolirea distincţiei dintre stat şi societatea civilă, prin stabilirea unei forme de democraţie directă. Noţiunea modernă de democraţie s-a îndepărtat de această viziune utopică a democraţiei directe, oferind termenului de democraţie mai curând sensul de mijloc pentru atingerea unui anumit scop. Cel mai obişnuit mecanism al democraţiei reprezentative, care cuprinde sufragiul universal, votul secret şi alegeri competitive, a fost susţinut pe baza argumentului că existenţa drepturilor legate de vot implică un control asupra potenţialelor abuzuri ale guvernului, iar competiţia dintre partide ajută la generarea unui consens social. Posibilitatea alegătorilor de a-i elimina de la putere pe conducători asigură o limitare a puterii guvernamentale şi o formă de responsabilitate a oamenilor politici în faţa electoratului.
Cele mai multe sisteme politice au totuşi performanţe scăzute în ceea ce priveşte autonomia personală şi implicarea populaţiei în procesul de guvernare. Ceea ce se înţelege prin democraţie în lumea modernă tinde să fie doar o formă limitată şi indirectă de democraţie. Aceasta operează, aşa după cum spunea şi Schumpeter, ca un aranjament instituţional pentru luarea deciziilor politice, în care indivizii ajung în poziţii de decizie prin intermediul unei competiţii pentru voturile electoratului. Acest tip de aranjament instituţional a fost criticat de către democraţii radicali pentru că ar reduce participarea populară doar la un fel de ritual: votul la fiecare câţiva ani, prin care se ajunge cel mult la înlocuirea unor politicieni cu alţii. Astfel cetăţenii nu guvernează practic niciodată, iar creşterea distanţei dintre guvernanţi şi guvernaţi este vizibilă în sporirea indiferenţei, apatiei şi în prăbuşirea spiritului comunitar.
Această perspectivă este legată de apelul pentru schimbări politice şi sociale radicale, chiar revoluţionare. Astfel, puterea guvernamentală ar trebui descentralizată pentru a o aduce mai aproape de cetăţeni. Aceasta ar putea duce, în ultimă instatnţă, chiar la dezmembrarea statelor-naţiune, în plus fiind foarte greu de imaginat cum o comunitate de dimensiunile celor actuale ar putea fi guvernată prin participarea directă şi continuă a cetăţenilor. În plus, dacă democraţia este înţeleasă ca posibilitatea de a modela deciziile care afectează viaţa fiecăruia, atunci şi puterea economică ar trebui democratizată, ceea ce ar presupune probabil un mecanism de control din partea angajaţilor asupra patronilor.
În privinţa criteriilor de performanţă democratică apar o serie de dileme. Cea mai importantă dintre aceastea este nevoia de echilibru între scopul guvernării de către oameni şi scopul guvernării pentru oameni, ceea ce pune pune în lumină tensiunea dintre avantajele participării populare şi cele ale conducerii în direcţia interesului public. Obiecţia fundamentală împotriva participării, şi deci împotriva oricărei forme de democraţie directă, este aceea că oamenilor obişnuiţi le lipseşte timpul, maturitatea şi cunoştinţele de specialitate necesare unei conduceri înţelepte. O altă dilemă este aceea dintre puterea acordată individului şi cea acordată comunităţii. Pentru a acorda prioritate autonomiei personale este necesară limitarea autorităţii publice. Însă exaltarea virtuţilor conducerii populare prezintă riscul de a subordona individul voinţei publice, voinţei majorităţii. Tensiunea dintre individ şi societate ridică nu doar dificultăţi de ordin practic, ci subliniză şi o temă de dezbatere prezentă mereu în teoria politică.