Planificarea politicilor se referă la acele activităţi şi decizii care constituie suportul dezvoltării şi implementării politicilor.
Planificarea trebuie înţeleasă ca un efort orientat spre susţinerea procesului politicii atât cât este posibil şi care conţine cunoştiinţele de bază necesare, opiniile relevante şi instrumentele adecvate.
Relaţiile dintre politicii şi planificare sunt controversate deoarece, aşa după cum susţin o serie de autori, politicile şi planificarea sunt două procese opuse.
Există însă şi opinii potrivit cărora cele două cooperează şi se susţin mutual. Aspectarea legăturii dintre procesul politicii şi planificare presupune repunerea în discuţie a unei chestiuni legate de condiţionarea dintre politică şi cunoştiinţe, dintre abordările empirice şi cele normative. Relaţia dintre politici şi planificare este, în concluzie, obiectul unei dezbateri fundamentale referitoare la planificarea societăţii, în care autori celebrii K. Mannheim, K. Popper s-au implicat într-o măsură considerabilă.
- Mannheim era convins, de exemplu, că pe baza gîndirii interdependente, planificarea pentru libertate poate fi proiectată astfel încât să permită eludarea efectelor negative ale laissez-faire al politicilor şi care să garanteze procesul democratic.
Filozoful K. Popper reacţionează puternic la acest punct de vedere. Conform convingerilor lui Popper, realitatea socială este prea complexă pentru a putea fi inclusă într-un proiect. Cunoştiinţele actuale nu sunt suficiente pentru a pilota realitatea socială.
. Creşterea necesităţii unui suport profesional pentru procesul guvernamental de elaborare a politicilor , ca şi o mai mare coordonare a numărului în creştere a numărului de politici guvernamentale. Relaţiile dintre diferitele tipuri de politici sunt din ce mai greu de gestionat.
Un sistem naţional de planificare ar trebuie să urmărească:
- planificarea sectorială, al cărei aspect este, în principal, tehnic, de exemplu: construirea de locuinţe sau a sistemului de autostrăzi;
- planificarea generală, care traversează sectoarele şi prin care se încearcă integrarea diferitelor politici sectoriale într-o perspectivă unitară. .Planificare politicilor economice reprezintă un exemplu pentru acest tip de planificare;
- planificarea integrată, prin care se încearcă sintezizarea planificările sectoriale şi cele generale. Planificarea integrată se bazează pe o viziune de ansamblu asupra viitoarelor dezvoltări ale societăţii.
3.4.1. Implicarea organizaţiilor publice în planificare politicilor
În primul rând trebuie menţionate ministerele ca unităţi implicate în planificarea sectorială. Acestea sunt focalizate asupra ansamblului de politici sectoriale care revin domeniul de expertiză ministerial. Fiecare dintre ministere poate crea una sau mai multe unităţi de planificare, care acţonează , în special, ca un mecanism de proiectare a politicilor sectoriale.
În plus, pot fi create diferite grupuri sau comisii, cu caracter permanent sau doar temporar, pentru a analiza problema specifică şi care pot formula recomandări în scopul soluţionării problemei. Aceste grupuri sau comisii pot fi compuse din membrii ai comunităţii ştiinţifice , reprezentanţii ai ministerului şi ai organizaţiilor interesate.
Planificarea generală revine Consiliului Economic şi Social care trebuie să-şi asume sarcina dezvoltării unor politicii coerente, care să integreze diferitele abordări sectoriale ale ministerelor.
Integrarea şi susţinerea organizaţiilor trebuie, de asemenea, menţionată. Cea mai importantă susţinere a organizaţiilor eate oferit de comisia de statistică, ale cărei analize, date şi rapoarte sunt relevante pentru planificarea activităţilor.
3.4.2. Critici ale sistemului naţional de planificare a politicilor publice
Opiniile critice referitoare la existenţa unui astfel de sistem sunt din ce în ce mai puternice. Practica planificării este percepută ca o reminiscenţă a economiei centralizate, ca un eşec al procesului de consultare şi confruntare a politicilor cu contextul real. . Planificarea guvernamentale este percepută ca o ameninţare la ceea ce se doreşte să fie realizat. Ea ţine la distanţă de realităţile cotidiene atât pe politicieni, cît şi pe elaboratorii de politicii. Aceste manifestări de respingere derivă mai degrabă dintr-un resentiment, decât pe baza unor observaţii empirice.
Faludi este autorul american ale cărui contribuţii în studierea planificării politicilor sunt unanim recunoscute. Acesta a formulat o teorie procedurală a planificării, şi a dezvoltat metodologia planificării raţionale .
Aspectele relevate de Faludi au avut un impact major asupra planificării generale şi a practicilor de planificare spaţială. Modelul planificării raţionale este analog cu planificarea organizaţională. Modelul a fost apoi integrat în metodologia de planificare generală, cu reguli de formulare a obiectivelor şi criterii pentru practica planificării. Argumenentele de bază ale acestor studii sunt generate de imposibilitatea derulării unei proces raţional de luarea deciziei în cazul politicilor publice, datorită participării unei multitudini de actori în reţea care nu pot fi complet controlaţi de factorii guvernamentali.
Planificatorii guvernamentali nu sunt capabili să piloteze independent societatea şi realizează că ei înşişi sunt doar o parte din realitatea pe care doresc să o influenţeze.
În teoria planificării, Faludi aduce argumente în favoarea cercetărilor empirice pentru planificare. Dezvoltă un model teoretic al raţionalităţii subiective a actorilor în analizele empirice. În plus, dezvoltă un număr de ipoteze cu privire la relaţiile dintre conceptele specific normative ale planificării şi anumite condiţii de planificare a mediului
. Referitor la studiul lui Faludi s-au inventariat condiţiile relevante în planificarea mediului .care pot influenţa manifestările procesului de planificare.
Pe baza acestei liste un număr de ipoteze au fost testate cu privire la preferinţele planificatorilor guvernamentali de a armoniza procesul experimental al politicii cu condiţiile planificării mediului. Chestiunea care aşteaptă răspuns este cea referitoare la identificarea factorilor determinanţi ce intervin în procesul de planificare a politicilor. Răspunsul presupune focalizarea asupra unui proces de planificare în care sunt implicaţi o multitudine de actori şi în care se pot identifica un număr semnificativ de variabile şi se pot formula o diversitate de ipoteze, care accentuează caracteristicele specifice abordării actuale a planificării politicilor.
Studiile efectuate în ţările europene concentrate asupra procesului de planificare au reflectat schimbări ale opiniei publice cu privire la atractivitatea planificării naţionale ,ceea ce a condus la o reorientare a planificării naţionale, începând cu ultimele două decenii ale secolului trecut.
Această reorientare a avut un impact major atât asupra practicii planificării, câtd şi asupra literaturii în domeniu. Practica planificării între 1980 şi 1990 este mult mai modestă decât cea a anilor 1970. Idealul integrării diferitelor politici guvernamentale a dispărut. Dezideratul formulării unor perspective pe termen lung de evoluţie a societăţii nu mai este la modă. Chiar şi în situaţia în care nu s-a renunţat în totalitate la planificare, se vorbeşte de analiza politicilor, iar vechii planificatori s-au transformat în analişti politici.
Aceştia încearcă în continuare să ofere un suport proiectării şi implementării politicilor prin informaţii şi cunoştiinţe, prin aplicarea diferitelor instrumente şi tehnici. Cu excepţia unei creşteri modeste , cel mai evident efect al reorientării practicilor planificării este creşterea importanţei acordată dimensiunii instrumentaliste şi a procesului politicilor. În locul căutărilor unor mecanisme de integrare a politicilor, planificarea a devenit coordonarea aplicării instrumentelor politicilor. Practica planificării a evoluat într-o formă utilizată pentru alegerea optimă a instrumentelor pentru proiectarea şi aplicarea politicilor guvernamentale.
Aspiraţiile planificării din cea de-a doua jumătate a secolului au dispărut.
Planificarea guvernamentală din 2000 este în primul rînd un proces pragmatic de coordonare a aplicării instrumentelor. Creşterea atenţiei asupra instrumentelor politiciilor în practica planificării a readus în atenţie interesul pentru instrumente şi tehnci asociate politicilor. .
Instrumentele sunt asumate ca influenţând comportamntele actorilor luate fie individual, fie ca şi entităţi. Diferitele categorii de instrumente( juridice economice, comunicaţionale ) sunt analizate în diferite contexte, sugerând diferite recomandări pentru aplicaţiile actuale ale acestor instrumente în practica planificării şi procesului politicii publice. .
Conceptul de planificare este asimilat celui de pilotare sau de coordonare, dar când criticile referitoare la planificare au crescut în intensitate asociate cu o abordare unicentrată a guvernului, pilotarea sau coordonarea a devenit un concept alternativ care conturează modalităţile de influenţare comportamentală reciprocă a actorilor din reţelele policentrate ( multicentrate şi policentrate).
Conceptul de pilotare sau coordonare indică limitele problemelor legate de dezvoltarea direcţiilor proceselor societale, în timp ce conceptul de planificare este adecvat în special pentru suportul instrumentalist al acestor procese.
Studiile asupra proceselor de proiectare şi de stabilire a politicilor guvernamentale relevă utilizare unui număr de ipoteze teoretice care reflectă conceptualizarea din literatura internaţională de planificare.
Aceste studii deschid un domeniu ce poate devenii relevant pentru viitorul planificării datorită focalizării asupra unor chestiuni fundamentale referitoare la caracteristicile de bază a proceselor de proiectare în contextul social.
Planificarea trebuie să rămână un aspect important al procesului politicilor care treabuie să accentueze pragmatismul instrumentalist în limitele contextului coordonării. Din această perspectivă s-au conturat, deja, vizibil două premise5.
Dezvoltarea teoriei instrumentelor politicii. Construită pe baza rezultatelor studiilor asupra planificării teoretico-empirice a lui Faludi, dar şi a numitor sudii recente ale instrumentelor politicilor, testarea empirică a teoriei cu privire la eficienţa de utilizare a anumitor combinaţii ale instrumentelor politice în medii specifice trebuie să fie posibilă. Această teorie confirmă nu numai statutul academic al administraţiei publice şi politicilor publice, ca domeniu de studiu, dar conturează, în mod pertinent, viitoarele practici ale planificării.
Concentratea atenţiei asupra caracteristicilor fundamentale ale unui proces de proiectare în care sunt implicate o diversitate de actori Şi în acest caz, studii mai vechi dar şi recente subliniază necesitatea ca în proiectarea politicilorsă se apeleze la un set de metodologii care să contribui la creşterea eficacităţii procesului politicii.
5 van Vught, A.F. „Planining National: The Dutch Experience”, în „Public Policy and Administration Sciences in the Netherlands”, Kickert,W., van Vught,F.(eds), Prentice Hall, London,1995, p.121.