Strategia Guvernului de accelerare a reformei în administraţia publică centrală a statuat că dezvoltarea acesteia se bazează pe următoarele principii:
- prioritatea elaborării politicilor publice şi a planificării strategice;
- departajarea funcţiilor managementului între nivelul politic şi cel administrativ, pentru a garanta şi evalua eficacitatea politicilor;
- transformarea ministerului într-o instituţie publică centrală care să furnizeze servicii suport politicilor publice din domeniul de activitate al acesteia.
Obiectivele strategiei de guvernare sunt concentrate asupra :
- delimitarea rolului managementului politic şi administrativ prin specificarea responsabilităţii politice şi administrative a Guvernului ;
- îmbunătăţirea calităţii politicilor publice în scopul garantării unei rezolvări eficiente a problemelor, prin implicarea cetăţenilor şi prin creşterea eficienţei cooperării între instituţiile administrative.
Transpunerea în practică a principiilor şi realizarea obiectivelor menţionate sunt posibile prin cooperarea tuturor actorilor implicaţi (miniştrii – politicieni, funcţionari, cetăţeni, asociaţii ale acestora etc.), prin acumularea, de către managementul politic şi cel public, de cunoştiinţe şi abilităţi noi focalizate pe desfăşurarea politicilor publice atât în interiorul, cât şi între instituţiile abilitate (ministere – ramuri, sectoare, subsectoare)
Schimbare profundă a rolului statului ridică două mari probleme, a căror tratare trebuie făcută distinct.
O primă problemă se referă la amploarea activităţilor statului şi, în funcţie de aceasta, a nivelul cheltuielilor publice în relaţia cu resursele umane.
Cea de-a doua, pune în discuţie structura adecvată a activităţiilor, respectiv care dintre activităţi ar trebui să rămână, în principal, publice şi care ar trebui să devină, în mare măsură sau, în totalitate, private.
În timp ce problema supradimensionării activităţiilor guvernamentale este, în mare măsură, legată de echilibrul bugetar, stabilirea proporţiei adecvate între activităţile publice şi cele private are un caracter dual, ştiinţific şi moral. Argumentele tehnice luate în considerare se bazează pe evoluţii relativ recente în teoria intervenţiei statului în economie. Aceasta se referă la: 1) crearea condiţiilor necesare pentru ca pieţele private să fie eficiente şi 2) intervenţia bine elaborată a autorităţiilor statului (parlament, guvern, autorităţile locale şi instituţiile lor) în vederea îmbunătăţirii activităţii acestor pieţe. Cele două aspecte sunt analizate în continuare.
1) Prin politicile publice guvernul nu poate să administreze vremea economică, deoarece nu poate preveni sau depăşi, în mod eficient, fluctuaţiile economice pe termen scurt, cum ar fi cele din timpul recesiunilor. Guvernul trebuie, însă, să aibă capacitatea de a evita marile depresiuni. Evitate creşterea cheltuielilor guvernamentale în scopul creşterii consumului s-a dovedit, de-a lungul timpului, nu numai ineficientă dar şi contraproductivă.
Pentru reuşita elaborării şi implementării politicilor publice şi a menţinerii capacităţii de a face faţă schimbărilor dorite, în condiţii de turbulenţe economică, socială de mediu etc., sistemul de management public se înscrie într-un ciclu coerent extins la o perioadă durabilă (3 – 7 ani).
Aceste cicluri de management sunt comune atât pentru politice publice ale administraţiei publice centrale (guvern, ministere, agenţii etc.), cât şi pentru cele ale administraţiei publice locale (autorităţi publice judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale). Aceleaşi etape, actori şi relaţii sunt antrenate şi în situaţia traversării ierarhiilor politice şi administrative.
Direcţionarea fluxurile investiţionale în infrastructură reprezintă, aşa cum rezultă din experienţa ţărilor puternic dezvoltate, singura cale eficientă de a contracara efectele negative inerente perioadelor de schimbări structurale.
Pentru aceasta este necesar ca guvernul să păstreze deficitele bugetare ca pe o adevărată armă, utilizarea lor fiind, în exclusivitate, destinată doar pentru a finanţa îmbunătăţirea permanentă a capacităţii economiei de a genera bogăţie.
În sfera economică, de exemplu, politica socială a impozitării trebuie abandonată în favoarea unei politici economice a impozitării.
Cu certitudine că, impozitarea trebuie temperată din raţiuni de echitate şi justiţie, dar centrul politicii. de impozitare trebuie să fie o politică neutră din punct de vedere social.
Credinţa că statul fiscal poate să redistribuie într-un mod eficient venitul, şi astfel să fi posibilă reformarea societăţii prin impozite şi subvenţii, a fost infirmată de experienţa unor state ce s-au dorit egalitare în redistribuirea venitului: Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii etc.
În concluzie, demersul redefinirii rolului statului în noile circumstanţe trebuie concentrat asupra creării climatului economic şi nu asupra gestionării vremii economice. Performanţele economice ale Japoniei şi Germaniei, din timpul ultimilor patruzeci de ani, susţin această afirmaţie. Ţinta politicilor economice în aceste state a fost aceea de a crea un mediu economic care să favorizeze creşterea economică, un mediu în care economia să aibă capacitatea de a se adapta şi de a se schimba rapid şi, chiar mai mult, de a rămâne competitive într-o lume competitivă.
Ambele ţări şi-au pierdut avântul de îndată ce au încercat să controleze vremea economică..
Crezul noilor economişti conform căruia impozitele scăzute garantează ele însele însănătoşirea şi creşterea economică nu a fost confirmat. Cel puţin din perspectivă pragmatică, este un fapt recunoscut că existenţa unui climat economic sănătos nu presupune neapărat menţinerea impozitelor scăzute, iar impozitele mari nu înseamnă, în mod inevitabil, stagnarea economică.
În concluzie, ţinta corectă a politicii fiscale trebuie să fie încurajarea direcţionării investiţiilor în resursele umane, în infrastructură şi în acordarea anumitor facilităţi pentru afaceri.
2) Politicile sociale reprezintă o a doua sferă a politicilor publice în care rezultatele obţinute până în prezent admit o serie de îmbunătăţiri.
Ultimii ani, sub presiunea factorilor interni dar şi a instituţiilor europene s-a impus creşterea atât a acţiunilor cât şi a ajutoarelor sociale direcţionate spre familiile şi adulţii în dificultate, persoanele în vârstă sau cele cu handicap etc.
Noul tip de societate şi regimul politic democratic cer noi politici pentru sectorul social şi aceasta atât pentru a satisface nevoile sociale apărute odată cu procesul de tranziţia cât şi pentru a stabili un sens consistent al comunităţii faţă de cei aflaţi în dificultate.
Analiza politicilor sociale dezvoltate în România repune în discuţie următoarele teme majore:
- irelevanţa în ansamblul protecţiei sociale;
- eterogenitatea, datorită multitudinii actorilor care le pun în practică (naţionali şi internaţionali, autorităţi publice centrale şi locale – statul – fundaţii, persoane fizice etc.);
- instabilitatea, determinată de presiunea evoluţiilor instituţionale, economice şi sociale.
Rezolvarea eficace a nevoilor sociale, aflate într-o dinamică permanentă, ţine, pe de-o parte, de măsura în care raportul existent între centralizare şi descentralizare este reflectat în politicile sociale adoptate, iar, pe de altă parte, de atingerea obiectivelor de natură economică (capabile să asigură: creşterea eficienţei economice, protecţia nivelului de trai, reducerea inegalităţilor, întărirea integrării sociale etc.