Guvernele întâmpină numeroase şi serioase bariere în exercitarea intervenţiilor lor. Guvernarea este un proces pentru care succesul nu este asigurat. Această afirmaţie se bazează pe ideea că succesul intervenţiilor guvernamentale este determinat, în primul rând, de mediul social care este o realitate existentă, cel puţin la începutul guvernării.
Contextul relevant pentru guvernare este format din două elemente. Primul element este structura personajelor implicate, personajul guvernant fiind unul dintre acestea. Cel de-al doilea element cuprinde procesul de luare a deciziilor, în care se subliniază comportamentul a cărei modificare se urmăreşte.
Analiza detaliată prezentată în acest capitol conţine examinarea contextului guvernării şi a caracteristicilor acestui context.
6.1. De la structura birocratică la structura de reţea a sistemelor de guvernare
Un aspect căruia trebuie să i se acorde atenţie deosebită este cel al incapacităţii de adaptare a organizaţiilor birocratice la complexitatea mediului actual. În general, guvernele privesc structura ca pe o ierarhie în vârful căreia este plasată autoritatea guvernamentală. În realitate, se impune proiectarea unor noi tipuri de structuri care să favorizeze demersurile manageriale orientate spre dezvoltarea flexibilităţii, inovării şi responsabilizării.
- Moss Kanter (1990) apreciază că supradimensionarea organizaţiilor conduce la reducerea flexibilităţii acestora. Opiniile exprimate de Kanter sunt probate de Osborne (1992) care, în urma constatărilor referitoare la disfuncţionalităţi guvernului american, a dezvoltat conceptul de “reinventare sau redemarare a guvernării”, potrivit căruia, transformarea birocraţiei într-o formă inovativă este posibilă prin adaptarea unei serii de principii proprii mecanismelor economiei de piaţă la nivelul administraţiei.:
- împuternicirea cetăţenilor prin transferarea controlului de la birocraţie la comunitate;
- promovarea competiţiei între furnizorii de servicii publice şi private;
- subordonarea regulilor şi reglementărilor misiunii asumate;
- evaluarea performanţelor după succesele / insuccesele înregistrare şi nu în funcţie de resursele folosite;
- preocuparea, prioritare pentru satisfacerea nevoilor comunităţii;
- abandonarea comportamentului reactiv în favoarea unei abordări pro-active, prin care să se prevină potenţialele probleme;
- focalizarea asupra câştigurilor şi nu asupra cheltuielilor, după modelul privat;
- descentralizarea şi încurajarea managementul participativ.
Promovarea acestor principii este posibilă într-un context în care sunt încurajate:
-spiritul de iniţiativă şi de căutare a oportunităţilor;
-“minţile luminate şi deschise”;
-folosirea puterii de convingere şi persuasiune;
-urmărirea succesului organizaţiei;
-orientarea spre anticiparea schimbărilor din mediul extern.
Din perspectiva “reinventării guvernării”, asocierea structurii de reţea sistemelor de guvernare, după modelul general al reţelelor inter organizaţionale, a devenit o temă de reflecţie majoră.
Noile sisteme rezultate din această asociere, diferă de cele tradiţional-birocratice, prin faptul că sunt caracterizate de structura multiformă, interdependenţa, izolarea actorilor implicaţi, precum şi de o anumită stare conflictuală.
6.2. Reţele ca formă de organizare
Iniţial, conceptul de organizare în reţea era cunoscut cu referire la instituţiile şi asociaţiile profesionale.
Existenţa reţelelor personale dezvoltate în interiorul şi exteriorul organizaţiilor îşi dovedeşte utilitatea în furnizarea de informaţii, susţinerea şi progresul carierei, dar şi în realizarea altor obiective personale.
Cea mai mare parte a acestor tipuri de reţele sunt informale. În interiorul unei organizaţii aceste reţele definesc, aşa numita, organizaţie informală. Chiar şi în cea mai puternică birocraţie, între organizaţia formală şi cea informală există o stare conflictuală. Cu toate acestea, este un fapt recunoscut că fără reţele informale organizaţiile nu ar putea funcţiona. Mai mult chiar, pentru managementul executiv existenţa unei reţele informale puternice reprezintă un avantaj în promovarea deciziilor strategice, cu condiţia ca liderii reţelei să se declare susţinători ai acestor decizii.
La nivelul companiilor, afacerile se susţin prin reţele, din care fac parte furnizorii şi clienţii. Tradiţional, aceste relaţii se bazau pe un înalt nivel de încredere şi cooperare, deci pe relaţiile informale, şi mai puţin pe formalităţi legale. Intensificarea competiţiei a fost factorul esenţial ce a determinat focalizarea companiilor asupra câştigurilor, obţinute prin creşterea numărului de furnizori şi a acutizării concurenţei dintre aceştia. În acest context, relaţiile dintre diferitele puncte ale lanţului de valoare au tendinţa de a deveni conflictuale, impunându-se dezvoltarea unui cadru legislativ care să reglementeze relaţiile dintre acestea.
În ciuda acestor provocări, există suficiente exemple de companii care dezvoltă relaţii de parteneriat cu furnizorii şi care reuşesc îmbunătăţirea performanţelor de-a lungul lanţului de valoare.
În ultima decadă a secolului trecut, structura de reţea a fost promovată şi la nivelul sistemelor de guvernare ca oportunitate de implicare a “vocii colectivităţii”, dar, şi a altor entităţi participante la procesul de elaborare a politicilor publice sectoriale.
Structura de reţea a fost definită de R.E. Milles şi C.C. Snow ca “un mănunchi” de organizaţii, entităţi specializate sau individuale coordonate, mai degrabă, de mecanismele de piaţă decât de cele ale unui lanţ de comandă.
În viziunea lui H.Brahami, structura de reţea reprezintă “o federaţie sau o constelaţie de entităţi de afaceri care sunt, de obicei, interdependente, legate între ele prin know-how şi care au relaţii individuale cu centrul”. Autorul asimilează rolul centrului cu cel al unui dirijor de orchestră, a cărui viziune strategică asigură atât “infrastructura” administrativă şi organizaţională comună, cât şi unitatea misiunii şi a scopului. Fiecare entitate poate fi considerată centrul unei reţele proprii.
6.3. Sisteme de guvernare structurate în reţea
În istoria evoluţiei societăţii, corporatismul reprezintă forma incipientă a structurii de reţea a sistemelor politice.
În prima jumătate a secolului trecut, multe dintre statele europene au cunoscut o evoluţie cu caracter bilateral, care s-a manifestat, pe de o parte, prin intervenţia, din ce în ce mai, activă a statului în procesele economice şi sociale, iar pe de altă parte, prin creşterea influenţei corporaţiilor şi grupărilor sociale asupra politicilor publice sectoriale.
Aceste manifestări au contribuit la apariţia în zona de interfaţă dintre guvern şi societate a unor noi instituţii de guvernare, ale căror funcţii erau focalizate atât spre reprezentarea intereselor, cât şi spre crearea consensului.
În decursul ultimilor decenii, blocurile socio-politice caracteristice corporatismului s-au dezintegrat aproape complet. Aceasta nu a şters, însă, şabloanele relaţiilor dintre actorii politici şi grupurile de interesele existente în diferitele sectoare publice. Totuşi, aceste relaţii sunt mult mai puţin bazate pe consens decât au fost relaţiile corporatiste. În societatea contemporană, din ce în ce mai dinamică, diversificată şi interdependentă, şi în care complexitatea proceselor politice este în creştere, relaţiile sunt reflectate de interese conflictuale. Elaborarea sau implementarea unor politici publice sectoriale poate fi abandonată sau, din contră, accelerată prin implicarea directă, participarea şi asumarea responsabilităţilor de către grupuri şi persoane afectate de politicile în cauză.
Exigenţele societăţii, referitoare la reprezentarea atuurilor acestor interese contradictorii, au condus la necesitatea structurării în reţea a sistemelor de guvernare.
Aceste noi “acorduri guvernamentale”, stabilite între diferitele grupuri de interese din societate reflectă, aşadar, deplasarea de la relaţiile ierarhice tradiţionale, dintre un centru de guvernământ şi un sistem guvernat, către relaţii noi, mult mai complexe, instituite după modelul stucturii de reţea între o multitudine de “centre interdependente”.
Transformarea ierarhiei tradiţionale într-o structură de reţea conduce la crearea unor locuri comune de formulare a problemelor şi căutare a soluţiilor şi în care pot fi exprimate o varietate de idei.
În aceste “adevărate câmpuri de luptă”, sunt implicate un număr suficient de mare de actori, fiecare reprezentând scopuri, viziuni şi interese diferite. Gradul de participare şi modalităţile de acţiune ale fiecărui actor participant la reţea sunt diferite, astfel că, în comparaţie cu organizaţiile unitare sau ierarhiile clasice, aceste structuri sunt caracterizate prin elasticitate.
O definiţie mai elaborată şi larg acceptată a conceptului este cea formulată de către Hufen şi Ringeling (1990). Aceştia consideră sistemele structurate în reţea ca fiind sisteme sociale în care personajele dezvoltă modele de interacţiune şi comunicare ce prezintă o oarecare permanenţă şi care sunt dirijate către problemele şi programele politice. Pe scurt, aceste sisteme reprezintă adevărate “structuri de guvernare”.
Dezvoltarea unui sistem eficient de comunicare între grupurile ce alcătuiesc reţeaua conduce la un câştig potenţial pentru actul guvernării, materializat nu neapărat în “a face mai mult”, ci, mai degrabă, în capabilitatea de stăpânire a provocărilor produse de un mediu complex şi dinamic.
Fluxul informaţional dintre elementele reţelei este vital pentru eficacitatea direcţiilor strategice, iar sistemele informaţionale sunt considerate principalele active ale reţelei. Comunicarea electronică şi reducerea costurilor comunicării la distanţă fac posibil dialogul rapid în interiorul reţelei, în toate direcţiile ca şi facilitatea transmiterii mesajelor din orice punct spre toţi membrii reţelei. Sunt create, în acest mod premisele interacţiunii între toţi actorii reţelei, oportunitate care devine tot mai aproape de realitate, pe măsură ce entităţile reţelei se manifestă ferm în direcţia asumării autonomiei.
Treptat, centrul reţelei, chiar dacă într-o anumită fază a deţinut supremaţia, nu mai poate exercita un control total asupra entităţilor reţelei. În aceste circumstanţe, guvernarea capătă un sens mai larg, reprezentând efortul politic şi de colaborare al tuturor actorilor din reţea, spre deosebire de modelul tradiţional, în care guvernarea era considerată personajul dominant. Acest fapt evidenţiază polemica privind poziţia administraţiei centrale în raport cu ceilalţi actori ai reţelei. Polemica a fost clarificată de o serie de autori care au ajuns la următoarea concluzie: similar organizaţiilor, sistemele politice în reţea pot fi privite ca structuri mixte de interdependenţă verticală şi orizontală. Extinderea rolului altor actori participanţi la reţea nu implică reducerea rolului administraţiei ci dezvoltarea unor forme decizionale suplimentare, ca răspuns la creşterea complexităţii şi a interdependenţei. În acest context, semnificaţia conceptului de decizie politică capătă dimensiuni deosebit de complexe.
Procesul decizional se circumscrie, aşadar, unui model de comunicare, consultare, coordonare, negociere, compromis, schimb, delegare şi lăsarea deciziei la latitudinea grupurilor implicate. Ca rezultat, aceste procese guvernamentale sunt mai difuze, mai abstracte, mai complicate şi într-o oarecare măsură, mai puţin eficiente decât în cazul guvernării ierarhice tradiţionale.
În concluzie, guvernarea trebuie interpretată, după cum sublinia Melisseu (1993) ca un sistem de procese în care guvernul joacă un rol important, dar variabil, alături de mulţi alţi actori.
Cele mai moderne abordări conceptualizează formularea şi implementarea politicilor ca procese interactive cu multe personaje ale căror derulări şi finalităţi pot fi înţelese doar prin prisma informaţiilor şi puterii pe care le deţin aceste personaje implicate. Abordarea sistemică a conceptului de politică publică sectorială este cu menţiunea că se impun atenţiei o serie de observaţii suplimentare.
O primă observaţie, din perspectiva sistemului în reţea, ar fi aceea că personajele implicate interacţionează nu numai pe durata procesului examinat dar şi înainte şi după finalizarea politicii publice sectoriale.
O a doua observaţie se referă la faptul că, de multe ori, personajele interacţionează în procesul supus cercetării, dar şi în alte domenii. Recunoaşterea faptului că procesul supus cercetării nu este singura scenă de manifestare a interacţiunii între personajele implicate, chiar şi numai pentru perioada studiului, facilitează înţelegerea legăturilor dintre activităţile şi interacţiunile care au loc în procesul examinat, şi care sunt, aproape inevitabil, induse prin experienţă în alte procese de interdependenţă.
A treia observaţie este că, din perspectiva sistemului structurat în reţea personajele implicate în procesul supus examinării sunt influenţate şi de personaje secundare, care nu joacă un rol direct în interacţiunea studiată, dar sunt conectate la reţea. Se poate constata că unele organizaţii dintr-un sistem politic în reţea vor avea întotdeauna un rol secundar, dar nu lipsit de importanţă, fiind sursa influenţelor indirecte asupra celorlalte entităţi ale reţelei.
Un avantaj al perspective sistemului în reţea este acela că poate fi folosit pentru direcţionarea atenţiei spre o structură mai largă de interdependente. În loc de a presupune că influenţele se manifestă prin interacţiuni directe şi observabile (fie relaţii personale, fie relaţii între reprezentanţii intereselor instituţionalizate) abordarea prin structura în reţea facilitează examinarea modului în care o structură lărgită are efecte asupra comportamentului personajelor individuale, asupra conţinutului deciziilor şi eforturilor de implementare a politicilor publice sectoriale.
În general, aceste observaţii explică de ce ca urmare a interacţiunilor dintre personaje, desfăşurarea şi rezultatul unei politici sectoriale diferă de procesul previzionat.
6.4. Caracteristicile structurii de reţea a sistemelor de guvernare
Multiformitatea este caracteristica dominantă a structurii de reţea, fiind expresia implicării unui număr relativ mare de personaje, fiecare dintre aceştia având propriile scopuri, viziuni şi interese. Este important de reţinut că participarea acestor personaje nu este uniformă, ci variază la schimbările mediului, în funcţie de nivelul de receptibilitate al fiecăruia..
Consecinţa acestei caracteristici este că nivelul de sensibilitate al actorilor, la semnalele normative, poate să difere foarte mult. Fiecare dintre actori va reacţiona cel mai bine la un anumit “semnal”. Structura de reţea a sistemelor administraţiei include atât persoane cât şi instituţii. Unii actori sunt implicaţi în mod individual, alţii sunt reprezentanţii altor sisteme sau grupuri profesionale. În acest fel, caracterul multiform al reţelei este parţial determinat de faptul că actorii participanţii diferă ca tip, nivel de conglomerare şi bază de reprezentare.
În plus, multiformitatea este dată şi de configuraţia mai mult sau mai puţin, distinctă a scopurilor, viziunilor, intereselor şi resurselor proprie fiecărui personaj al reţelei.
Izolarea reprezintă cea de-a doua caracteristică a structurii în reţea. Actorii dintr-o reţea au o anumită autonomie, ceea ce conduce la o relativă izolare faţă de mediul în care aceştia se manifestă. Fiecare actor are propriul său sistem de referinţă şi reacţionează doar la semnalele ce intră în rezonanţă cu acest sistem. Cu alte cuvinte, participanţii la reţea sunt interesaţi, cu prioritate, de propriile interese, dar şi de cele ale participanţilor ale căror sisteme de referinţă sunt compatibile cu ale lor.
În aceste circumstanţe, un actor din reţea va renunţa la izolare şi va coopera doar dacă va considera că instrumentele politice utilizate se încadrează în sistemul său de referinţă. În cazul în care normele care stau la baza instrumentelor legislative şi de reglementare nu sunt percepute de către acesta în acord cu propriile norme, utilizarea acestora se va dovedi ineficientă şi ineficace.
Cea de-a treia caracteristică este interdependenţa existentă între elementele oricărei reţele. Aceasta se exprimă prin mai multe variabile: financiare, competenţe, suport politic, spaţiu etc. Caracteristica se referă implicit la motivele pentru care o multitudine de personaje participă la elaborarea politicilor. În general, configuraţia structurii de reţea este stabilită pe baza principiului conform căruia, fiecare participant îmbogăţeşte capacitatea procesului politic cu resurse, know-how, activităţi şi că fără această participare procesul politic ar fi mai puţin funcţional din punct de vedere al legitimităţii, eficacităţii şi eficienţei.
Interdependenţa trebuie înţeleasă ca rezultanta compunerii a doi vectori. Primul vector este reprezentat de actorii reţelei care controlează resurse sau instrumente ale puterii, relevante pentru realizarea scopurilor.
Cel de-al doilea vector considerat este definit prin efectele pozitive sau negative ce se repercutează asupra actorilor reţelei, în condiţiile în care, unul dintre ei reuşeşte să-şi atingă scopurile. Aceasta înseamnă că, pentru realizarea propriilor scopuri, participanţii la reţea trebuie să coopereze sau să negocieze între ei. Rezultă aşadar, că interdependenţa se bazează atât pe scopurile comune ale participanţilor la reţea, cât şi pe cele conflictuale. De obicei, interdependenţa se referă la relaţii între grupuri de interese distincte, ceea ce face ca acestea să fie orientate asupra dezvoltării şi controlului relaţiilor de putere (Crazier şi Friedberg –1977).
Relaţiile de interdependenţă admit următoarea clasificare:
-asimetrice: elementul A este dependent de B, B este dependent de C şi C este dependent de A;
-asincrone: relaţia de interdependenţă nu se manifestă simultan;
-complexe: analiza relaţiilor de interdependenţă relevă faptul că pentru anumiţi actori din reţea ar putea fi benefică relaţia de cooperare. Complexitatea izolării şi a interdependenţei se amplifică una pe cealaltă.
Caracteristicile structurale ale reţelei de guvernare, rezumate în tabelul 4.1, oferă guvernului o serie de oportunităţi, dar, în acelaşi timp, pot reprezenta şi ameninţări la adresa acestuia.
Tabel 6.2. Ameninţări şi oportunităţi ale reţelelor de guvernare
|
Provocări pentru administraţia centrală |
Multiformitate |
Izolare |
Interdependenţă |
|
Ameninţări la adresa guvernării |
Entitatea guvernantă nu este din organizaţie, nu este capabilă să guverneze întreaga organizaţie. Actorii din reţea sunt sensibili la diferitele semnale normative |
Semnalele normative pot fi anulate prin izolarea actorilor din reţea |
Actorii din reţea se folosesc de relaţiile de interdependenţă datorită cărora pot apare efecte neintenţionate şi întârzieri neprevăzute |
|
Oportunităţi pentru guvernare |
Cel puţin o parte dintre actorii reţelei sunt sensibili la semnalele normative. Vulnerabilitatea unor actori, efect al multiformităţii, contribuie la sensibilizarea acestora faţă de semnalele normative |
Iizolarea actorilor reţelei implică autonomia acestora, ceea ce se poate reflecta pozitiv asupra eficacităţii guvernării Actorii izolaţi sunt foarte sensibili la acele semnale ce rezonează cu un sistemul lor de referinţă. |
Combinate izolarea elementelor reţelei. Sunt favorizate procesele care se derulează. |
4.5. Funcţiile reţelelor de guvernare
În comparaţie cu formele de guvernare tradiţionale, participarea unei multitudini de personaje interdependente, generează, prin natura relaţiilor şi interacţiunilor existente, modele deosebit de complexe.
Funcţiile reţelei de guvernare diferă de cele ale altor tipuri de reţele. În reţelele create de companii funcţiile dominante sunt cele tranzacţionale şi de cooperare. Procesele de elaborare a politicilor proprii acestor reţele, susţin procesele de schimb şi cooperare la nivel operaţional. În aceste cazuri, accentul pe interdependenţă orizontală este mai puternic decât în viziunea administrativă.
Reţelele politice sunt, în contrast cu situaţia prezentată anterior, orientate spre coordonare şi reglementare.
Funcţia de coordonare vizează soluţionarea problemelor de elaborare a politicilor prin contribuţia unei multitudini de entităţi.
Funcţia de reglementare se referă la elaborarea colectivă, de către participanţii la reţea, a regulilor şi standardelor menite să schimbe comportamentul cetăţenilor şi al organizaţiilor.
De remarcat însă, că nu toţi actorii din reţeaua de guvernare au aceleaşi orientări. De cele mai multe ori, problemele nu sunt nici uniforme, nici bine definite., iar punctele de vedere, ale participanţilor la reţea, referitoare la soluţia optimă sunt conflictuale. Chiar şi în cazurile în care funcţiile de coordonare şi reglementare sunt puse pe prim plan se impun procese de negociere. În general, se poate afirma că trebuie să existe suficiente interese convergente pentru a face posibilă obţinerea unei sinergii în reţea sau a unei situaţii de tipul “câştig-câştig”. Aceasta înseamnă că în reţele pot să apară oricând tensiuni între funcţiile sistemului ca întreg şi funcţiile pe care acesta le îndeplineşte pentru fiecare actor participant la reţea.
În măsura în care rolurile guvernamentale sunt asociate unor scopuri colective, relaţia dintre interdependenţa verticală şi cea orizontală va fi o zonă importantă de tensiune.
În concluzie, deoarece funcţiile de bază ale tuturor tipurilor de reţele se referă la dependenţă şi interdependenţă, o funcţie importantă a acestora este reglementarea sau controlul puterii (Crozier şi Fiedber, 1977). Reţelele sunt sisteme constituite în scopul coordonării contribuţiilor, reglementării comportamentului şi distribuirii costurilor şi a beneficiilor. Sunt, totodată, structuri utilizate de entităţile din reţea pentru menţinerea controlului reciproc asupra acţiunilor, precum şi, asupra proceselor decizionale din cadrul reţelei.
Această diferenţiere a funcţiilor presupune că, în sistemele politice astfel structurate, guvernarea este asociată proceselor de coordonare, reglementare, distribuire şi control. În procesele de guvernare cooperarea şi conflictul sunt aproape simultane. Ca urmare, şi înţelesul conceptului de guvernare, aşa cum este asociat sistemelor politice în reţea, este mult mai complex decât în cadrul modelului tradiţional birocratic. Coordonarea şi reglementarea sunt încă relevante, dar ele sunt completate cu funcţii care, vizează distribuirea costurilor şi a beneficiilor precum şi reglementarea proceselor de putere. Aceasta înseamnă, în esenţă, că sistemul politic democratic cedează parte din funcţiile sale politice altor instituţii din societate.
6.6. Desfăşurarea proceselor decizionale în sisteme de guvernare structurate în reţea
Ideea stereotipă că procesul decizional porneşte de la o problemă şi în mod automat va rezulta o decizie, printr-un progres uniform, trecând prin mai multe faze (analiză, dezvoltarea alternativelor şi compararea sistematică a alternativelor) nu este confirmată de realitate.
Mai mult, un proces nu avansează în mod liniar, de la problemă la soluţie. Ideea că luarea unei decizii se face uniform şi linear a fost înlocuită cu imaginea unui proces în spirală. O spiră se încheie, la un moment dat, cu un rezultat temporar, inclusiv cu câştigători şi învinşi. Pe noua spiră, învinşii vor încerca să surmonteze eşecul şi, chiar, procesul poate fi lărgit, prin intrarea unor personaje noi. Nu se poate pun problema într-un astfel de proces decizional de un progres logic.
Un alt aspect important al proceselor decizionale este acela că nu au un punct de plecare bine definit. Chiar şi privind retrospectiv, recunoaşterea acestui punct este dificilă. Într-un proces decizional complex multe dintre personaje au iniţiative diverse. Numai unele dintre aceste iniţiative şi idei vor fi păstrate în atenţie pentru perioade mai lungi de timp. Nu se poate prevedea care dintre iniţiative vor ajunge la acest statut. Progresul şi declinul iniţiativelor împreună cu faptul că acestea se află în concurenţă şi se suprapun au ca efect dificultatea urmăririi drumului parcurs de o decizie, pornind de la o anumită iniţiativă.
Strâns corelată cu aceste afirmaţi este şi ideea că, de cele mai multe ori, nu este uşor să determini finalizarea unui proces. Deciziile referitoare la diferite opţiuni tehnologice nu numai ca preced un proiect dar vor continua chiar şi pe parcursul proiectului (de exemplu datorită incertitudinilor tehnologice sau pentru ca personajele implicate vin cu noi cereri sau dorinţe). Chiar şi după finalizarea proiectului, deciziile referitoare la anumite opţiuni nu sunt finale. În faza utilizării, soluţiile tehnice alese pot genera probleme şi pot deveni, din nou, subiect de discuţie.
În sfârşit, este important de notat ca timpul de desfăşurare al procesului decizional în sisteme tip reţea complexe nu poate fi de la început estimat cu precizie. Durata de desfăşurare a unui proces decizional este variabilă: perioade de extremă şi intensă activitate pot alterna cu perioade în care procesul decizional se desfăşoară mult mai încet sau perioade în care este stopat.
6.6.1. Neuniformităţi substanţiale
Conţinutului proceselor decizionale poate fi descris, de asemenea, într-o imagine ne-uniformă. Procesele decizionale referitoare la un anumit subiect au conţinuturi variabile de-a lungul timpului. Aceste schimbări în conţinut sunt determinate de faptul că:
-pe parcursul timpului pot să apară soluţii noi;
-pe parcursul timpului numărul personajelor care iau parte la procesul decizional poate varia.
Schimbarea percepţiei, a soluţiilor şi a personajelor determină o dinamică puternică a deciziei. Conţinutul unei probleme se schimbă în timp. După o anumită perioadă de timp personajele îşi redefinesc problemele. Acest lucru se explică fie prin faptul că problema aşa cum a fost iniţial definită, nu se potriveşte cu principalul curent de gândire socială de la un moment dat, fie pentru că o nouă definiţie dată problemei poate oferi oportunitatea angajării unei noi coaliţii de personaje. O idee foarte importantă este aceea că pot exista discrepanţe mari între formularea problemei şi soluţiile disponibile, caz în care redefinirea problemei este mai mult decât necesară.
În consecinţă, soluţiile disponibile pot avea un rol decisiv în stabilirea problemei în discuţie. Soluţiile disponibile, sau cel puţin soluţiile ce pot fi încadrate în această categorie, sunt decisive pentru problemele faţă de care personajele îşi manifestă interesul. Ca soluţie, un personaj poate avea în vedere soluţii financiare, forţa de muncă, spaţiu, tehnologie, inteligenţa umană, prestigiu, informaţie etc., sau combinaţii ale acestora.
Viziunea tradiţională asupra procesului decizional conform căruia problemele decid soluţiile este complet răsturnată.
Un al treilea element al neuniformităţii substanţiale este dinamica gradului de implicare a personajelor. Personajele pot participa într-o rundă şi în următoarea să nu mai participă. Personajele pot avea un rol central, sau chiar, un rol de iniţiere, ulterior rezervându-şi doar un rol secundar, în procesul decizional.
Diferitele tipuri de neuniformităţi substanţiale şi temporale sunt în interacţiune. Aceasta explică de ce procesele decizionale complexe, de multe ori, îşi pierd din intensitate şi se opresc, marcând sfârşitul unei runde. Procesul va reîncepe numai după o perioadă de relativă “odihnă”, moment în care pot să apar noi şanse de elaborare a unei decizii.
Ne-uniformitatea proceselor decizionale poate duce şi la conexiuni neprevăzute. În acest caz, realitatea se poate dezvălui într-o manieră pe care nimeni nu a prevăzut-o şi nimeni nu a proiectat-o.
Desfăşurarea capricioasă a proceselor decizionale în sistemul structurat în reţea oferă oportunităţi, dar reprezintă şi o ameninţare pentru guvernare.