Teoria politicilor publice consacră un loc aparte problemelor de taxonomie, (delimitării şi clasificării variabilelor), deoarece prin potenţialul său explicativ contribuie la înţelegerea comportamentelor decidenţilor publici.
Delimitare taxonomică fundamentală rezidă între politicile cantitative şi cele calitative (disocierea lui Tinbergen).
Politicile cantitative sunt focalizate asupra adaptărilor permanente la schimbările continue ale mediului, în condiţiile în care nici structura şi nici organizarea sectorului nu se modifică.
Politicile calitative desemnează schimbările structurale, la limită această politică devenind una a transformării.
Schimbările calitative sunt adesea precedate şi însoţite de modificări cantitative, distincţia fiind utilă deoarece comportă implicaţii asupra relaţiilor, instrumentelor şi obiectivelor de politică publică.
Una dintre clasificările structurale formale ale politicilor publice este următoarea:
- finalităţi, percepute prin motivaţiile calitative ale politicilor publice (competitivitatea, dezvoltarea umană etc.);
- obiective, reprezentând dimensionarea cantitativă din perspectivele finalităţilor, care la rândul lor pot fi:
- obiective economice – creşterea producţiei, stabilitatea preţurilor etc;
- obiective sociale – securitatea socială, educaţia, sănătatea etc;
Disocierile taxonomice în sfera politicilor publice oferă o paletă variată a diferenţelor criteriale, atât în planul teoriei, cât şi al practicii.
Se impune însă sublinierea că rigidităţile taxonomice pot deveni, în anumite condiţii, periculoase.