Politici substantivale şi politici procedurale
Politicile substantivale implică ceea ce face guvernul, cum ar fi construcţia de autostrăzi, distribuţia de ajutoare sociale, achiziţia de armament, etc. Politicile substantivale distribuie cetăţenilor, în mod direct avantaje sau dezavantaje, beneficii sau costuri.
Politicile procedurale stabilesc cum urmează să fie făcut ceva sau cine urmează să facă ceva. Astfel definite, politicile procedurale includ legile ce crează organisme administrative, specificând procesele şi tehnicile pe care le pot utiliza în desfăşurarea programelor lor, controlul guvernamental, parlamentar sau juridic asupra operaţiunilor lor. Politicile procedurale pot avea importante consecinţe substatntivale, cum sau cine acţionează putând determina ceea ce se face de fapt.
Politici distributive, regulatorii, autoregulatorii şi redistributive
Această tipologie diferenţiază politicile după efectul lor asupra societăţii şi după relaţiile dintre cei implicaţi în formularea politicii.
Politicile distributive presupun alocarea de servicii sau de beneficii pentru anumite segmente ale populaţiei: indivizi, grupuri, companii sau comunităţi. Unele politici distributive pot asigura beneficii pentru un singur beneficiar sau pentru câţiva, puţini la număr – susţinerea unei intreprinderi prin subsidii pentru evitarea falimentului, – în timp ce altele pot asigura beneficii pentru un număr mare de persoane – susţinerea preţurilor agricole, educaţia gratuită, programe de recalificare.
Politicile distributive implică utilizarea fondurilor publice pentru susţinerea grupurilor particulare, comunităţilor sau sectoarelor economice. În general, cei care solicită aceste beneficii nu concurează unii împotriva altora. Beneficiile pe care le obţin nu reprezintă costuri directe pentru vreun anumit grup specific, costurile fiind suportate din bugetul public, deci de toţi plătitorii de impozite. Astfel, politicile distributive crează impresia că există doar câştigători şi nimeni nu are de pierdut, deşi, în mod evident, cineva trebuie să achite costul financiar.
Politicile regulatorii impun restricţii sau limitări ale comportamentului indivizilor şi grupurilor, cum ar fi reglementarea unor sectoare economice în privinţa calităţii bunurilor, a emisiilor poluante, în probleme ca avortul, controlul armelor, pornografia. Există însă şi politici care deregularizează.
Politicile regulatorii apar ca urmare a conflictului dintre două grupuri sau două coaliţii de grupuri, o parte solicitând impunerea unui anumit control, cealaltă susţinând că acest control nu este necesar sau că tipul de control propus este eronat. În general este dificil de identificat toate scopurile şi toate consecinţele politicilor regulatorii.
Politicile auto-regulatorii sunt similare celor regulatorii în sensul că implică restricţii sau control asupra unui grup sau a unei probleme. Spre deosebire de politicile regulatorii însă, cele auto-regulatorii sunt în general solicitate şi susţinute de către grupul a cărui activitate este reglementată ca măsură de protecţie sau de promovare a intereselor membrilor săi. Este vorba în special de licenţele acordate pentru practicarea unei meserii: medic, farmacist, avocat, etc. În afara grupului în cauză, interesul pentru problema respectivă este relativ scăzut. Rezultatul unei astfel de politici este o lege de licenţiere, a cărei implementare este delegată unui organism dominat de membrii grupului interesat. În timp, intrarea în cadrul unei profesii licenţiate poate fi restrictivă, iar preţurile pentru serviciile ei specializate pot creşte.
Politicile redistributive implică eforturi deliberate din partea guvernului în vederea transferării de venituri, proprietăţi sau drepturi între grupuri largi ale populaţiei. În multe societăţi politice redistributive constituie surse serioase de conflict între stânga şi dreapta. Modelul uzual al unei politici redistributive constă în preluarea de resurse de la cei ce au, pentru a fi distribuite celor ce nu au, de exemplu impozitul progresiv pe venit. Câteodată, politicile redistributive sunt dificil de adoptat pentru că implică realocarea banilor şi a puterii, iar cei care posedă bani şi putere vor renunţa rareori de bunăvoie la ele.
Politici materiale şi politici simbolice
Politicile publice pot fi descrise şi ca materiale sau simbolice, funcţie de tipul de beneficii pe care îl alocă. Politicile materiale asigură resurse tangibile beneficiarilor lor sau impun dezavantaje reale celor care sunt afectaţi în mod negativ. Legislaţia privind obligaţia angajatorilor de a plăti un salariu minim, contribuţiile la casele de asigurări sociale sau de sănătate sunt materiale atât în conţinutul cât şi în efectul lor.
Politicile simbolice, în schimb, au un impact material minor asupra cetăţenilor, alocă avantaje şi dezavantaje intangibile. Ele apelează la valori ca patriotismul, dreptatea socială, pacea etc. De exemplu legi privind arborarea drapelului, intonarea imnului, arderea drapelului, interpretarea istoriei.
Nici o politică nu este în întregime simbolică sau în întregime materială, acestea fiind mai curând polii unui spaţiu continuu. Câteodată, politici care par mai mult simbolice pot avea importante consecinţe materiale, cum ar fi legi privind protecţia unor animale rare, care pot conduce la blocarea unor construcţii, interzicerea exploatării forestiere, etc.
Politici etichetate ca materiale în limbajul legislativ, pot rămâne în mod esenţial simbolice datorită acţiunii administrative sau datorită eşecului parlamentului în asigurarea de fonduri pentru implementarea lor.
Tipologia material – simbolic este folositoare atunci când se analizează efectele unei politici, pentru că direcţionează atenţia dincolo de declaraţiile politice formale. În plus, subliniază importanţa rolului jucat de simboluri în comportamentul politic.
Politici legate de bunuri publice şi de bunuri private
Politicile publice pot asigura atât bunuri publice (indivizibile) cât şi bunuri private (divizibile). Natura bunurilor publice constă în faptul că dacă sunt asigurate pentru o persoană, ele trebuie asigurate pentru toată lumea. Exemplul cel mai uzual îl constituie apărarea naţională: nu există nici o modalitate de a asigura acest bun pentru unii cetăţeni şi de a-i împiedica pe alţii să se bucure de el. Pentru că o persoană raţională din punct de vedere economic nu va contribui niciodată în mod voluntar la costurile apărării, alegând mai curând postura de blatist (“free rider”) şi lăsând costurile pe seama celorlalţi, apărarea trebuie asigurată de către guvern şi finanţată prin impozitare. Alte exemple de bunuri colective: aerul curat, siguranţa publică, controlul traficului, distrugerea ţânţarilor.
Bunurile private pot fi divizate în unităţi şi achiziţionate sau vândute de indivizi, fiind disponibile pe piaţă. Ceilalţi pot fi excluşi de la utilizarea lor. Unele bunuri oferite de către guvernare (colectarea gunoiului, servicii poştale, servicii medicale, muzee, parcuri naturale) au caracteristici atât de bunuri publice cât şi de bunuri private. Faptul că asemenea bunuri vor fi asigurate fie de piaţă, fie de guvern, depinde de decizia politică, care este influenţată de tradiţie, de concepţia despre rolul şi buna funcţionare a guvernului, de eficienţa economică etc.
În general, cu cât un bun este perceput a avea calităţi mai apropiate de un bun public, cu atât mai mult va fi solicitată asigurarea sa de către guvern. Pentru multă vreme tendinţa a fost de a converti tot mai multe bunuri private în bunuri publice, prin intervenţia guvernelor, însă începând cu anii ’80 a apărut şi tendinţa inversă, de privatizare a bunurilor publice.
Politici de stânga şi politici de dreapta
Discuţiile despre politicile publice sunt deseori purtate în termeni de politici de stânga / politici de dreapta (sau liberale / conservatoare în SUA). Aceste etichete sunt alunecoase şi pot fi înşelătoare. În general, stânga este favorabilă utilizării guvernului pentru a provoca schimbarea socială, în general spre o mai mare egalitate, fie politică, fie economică. Dreapta, la rândul ei, chiar dacă acceptă intervenţia guvernamentală, nu acceptă aceste scopuri. Stânga vorbeşte de nevoia de politici publice care să îndrepte nedreptăţile şi deficienţele ordinei sociale existente, în special prin programe de reglementare a economiei. Dreapta găseşte, în general, ordinea curentă ca satisfăcătoare sau acceptă ca schimbările să fie treptate, graduale, printr-un proces social natural.