1.2.1. ABORDAREA JURIDICĂ A SERVICIULUI PUBLIC

După cum am văzut, apariţia şi evoluţia noţiunii de serviciu public au fost puternic influenţate de ştiinţele juridice, îndeosebi de dreptul administrativ. Mult timp, serviciul public a fost abordat exclusiv prin prisma instrumentelor juridice de investigare. În opinia teoreticienilor dreptului administrativ, aşa cum am precizat anterior, serviciul public reprezintă un serviciu organizat de către  puterea publică, în interes general, supus, total sau parţial, unui regim de drept public şi care poate fi vândut sau nu.

Juriştii utilizează distincţia dintre serviciile publice cu caracter administrativ şi serviciile publice cu caracter industrial şi comercial. Această diferenţiere are la bază modul de finanţare (impozitul pentru serviciile publice cu caracter administrativ, preţul pentru serviciile publice cu caracter industrial şi comercial), dar este integrată şi o altă nuanţă, cu caracter subiectiv: serviciul public cu caracter administrativ este perceput mai intens ca serviciu public decât cele  cu caracter comercial şi industrial.

Aşadar, elementul central al abordării juridice a serviciului public este reprezentat de interesul public[1], binele public, interesul general, văzut ca „nevoia socială specifică unei comunităţi pe care trebuie să o satisfacă administraţia publică sau ca orice necesitate socială, caracterizată ca atare de către puterea politică şi legiferată, care impune administraţiei publice activitatea specifică de organizare, funcţionare şi realizare a serviciilor publice aferente”[2].

Conţinutul şi sfera de întindere a interesului public sunt determinate de puterea politică, existând diferenţieri în funcţie de perioadele istorice ale societăţii, formele sociale etc.

Astfel, activităţile unor întreprinderi care nu concură la realizarea unui interes general, nu pot fi considerate servicii publice, potrivit abordării juridice. Pe de altă parte, evoluţia tehnologică a condus la a considera servicii publice, care contribuie la realizarea unui interes general, transportul pe calea ferată, televiziunea etc.

În ceea ce priveşte colectivităţile locale, descentralizarea pe baza autonomiei locale, le conferă dreptul ca, prin intermediul autorităţilor publice locale direct desemnate, să-şi stabilească sfera şi întinderea interesului general, statul păstrându-şi doar un drept de control asupra acestora.

Al doilea element care contribuie la definirea serviciului public în doctrina juridică îl reprezintă autoritatea publică însărcinată cu asigurarea acestuia, existând situaţia organizării serviciului de către autoritatea publică, stabilirii regulilor de funcţionare de către autoritate şi situaţia prestării efective de către autoritate.

Puterea publică este văzută ca „ansamblul de prerogative atribuite administraţiei publice pentru a promova interesul general ori de câte ori vine în contradicţie cu interesul particular. Puterea publică poate fi definită şi ca un concept complex prin care se definesc mai multe caracteristici: voinţa de a conduce a unui grup şi autoritatea cu care acesta este investit, prin lege, sau alte condiţii; competenţa, adică aptitudinea de a lua decizii juste pentru întreaga comunitate; existenţa coeziunii şi absenţa constrângerii”[3].

Puterea politică[4] este caracterizată ca o putere globală exercitată în cadrul colectivităţii, în scopul de a o organiza, de a o menţine şi apăra. Justificarea unei astfel de puteri este aceea de a asigura un climat de pace socială şi ordine într-o comunitate umană, fiind necesar ca interesele şi voinţa fiecărui individ să se „topească” într-o „voinţă generală unică, exprimată şi impusă la nevoie  prin forţa fiecărui individ de către autorităţi publice desemnate în mod legitim”[5].

1.2.2. ABORDAREA ECONOMICĂ A SERVICIULUI PUBLIC

Analiza economică a justificat intervenţia puterii publice pentru a furniza bunuri publice deoarece agenţii economici nu găseau nici un interes pentru realizarea anumitor bunuri sau servicii de care societatea avea nevoie. Aceste aspecte care justifică intervenţia statului pot fi grupate în: existenţa monopolurilor naturale, insuficienţa pieţei în asigurarea investiţiilor necesare, insuficienţa gestiunii private a serviciilor publice, voinţa statului de a coordona şi a ghida dezvoltarea economică[6].

Abordarea economică a serviciului public este cu atât mai mult justificată cu cât asistăm la o intensificare a activităţilor administrative în domeniul economic, astfel că „se nasc noi probleme care nu s-au pus activităţii administrative clasice”[7].

Economiştii utilizează noţiunea de „bun public”, în strânsă legătură cu cea de serviciu public, care ar reprezenta, în teoria economică, „un bun indivizibil şi nonexclusiv”[8] sau „bunuri şi servicii care nu pot fi furnizate unei singure persoane, fie că este logic imposibil acest lucru, fie că excluderea unuia sau a mai multor consumatori ar fi extrem de costisitoare”[9]. Economiştii asociază termenul de serviciul public cu „teoria alegerii publice”[10], cu teoria alegerii sociale sau cu „modelul schimbului voluntar”[11].

Bunurile publice reprezintă în sens larg, acele bunuri destinate folosinţei tuturor fără a constitui o privaţiune pentru altă persoană. Cu sens strict, aparţin domeniului public fie prin uz (pieţe, străzi, ape, etc.) fie Prin destinaţie, fiind supuse unui regim juridic special guvernat de trei restricţii – inalienabilitate, insesizabilitate, imprescriptibilitate”[12].

Literatura de specialitate utilizează şi noţiunea de „bunuri colective”[13] – bunuri a căror folosire este permisă numai unui anumit grup de oameni consideraţi în ansamblu sau individual. Aceste bunuri nu pot fi utilizate de unul sau câţiva din membrii grupului prin excluderea celorlalţi; nu pot fi însuşite în mod privat, iar accesul la ele nu poate fi limitat prin aplicarea unor preţuri sau taxe susceptibile de a exclude membrii grupului cu venituri modeste. Un parc, o stradă, clădirea unei administraţii, emisiunile de radio şi televiziune sunt bunuri colective. În mod ideal sunt considerate colective acele bunuri care pot fi folosite de un număr foarte mare de oameni fără ca vreunul din ei să impieteze pe ceilalţi.

Caracterul colectiv al acestor bunuri poate fi rezultatul:

- unei decizii, cum este cazul unui bun proprietate privată, transformat în bun colectiv;

- caracteristicilor tehnice ale bunurilor indivizibile, adică acele bunuri care, atunci când sunt puse la dispoziţia unui singur individ, sunt puse concomitent şi la dispoziţia celorlalţi membri ai grupului.

Exemplul clasic în acest ultim caz îl reprezintă iluminatul public, protecţia asigurată de poliţie, emisiunile de radio şi televiziune.

Aşa cum am precizat, principalele caracteristici ale bunurilor publice sunt:

1. a) non-rivalitatea în consum, ceea ce reprezintă că pentru orice nou beneficiar costul extinderii consumului este zero. Astfel, consumul unui bun public de către o persoană nu reduce cantitatea disponibilă din bunul public respectiv pentru a fi consumată de alte persoane şi nici nu afectează beneficiile obţinute de acestea din consumul respectiv. Mai multe persoane pot consuma simultan aceiaşi cantitate dintr-un bun public, fără ca acest lucru să afecteze beneficiile (utilitatea) fiecăruia – nu există concurenţă în consum.
2. b) non-excluderea de la consum, adică excluderea de la consumul bunurilor publice fie este imposibilă, fie nu este de dorit, fie presupune costuri foarte mari care generează ineficienţă. Non-excluderea de la consum poate avea cauze tehnice[14] sau nu este de dorit a exclude vreo persoana de la consumul unui bun public.

Aşadar, potrivit teoriei economice, un serviciu public contribuie la realizarea sau la punerea în valoare a unui bun public, bun care este indivizibil şi non-exclusiv.

1.2.3. ABORDAREA MANAGERIALĂ A SERVICIULUI PUBLIC

Nevoia de a conduce serviciile publice astfel încât să satisfacă în mod corespunzător interesul public, a determinat conturarea acestei abordări distincte, abordarea managerială a serviciilor publice, apărută pe fondul  diversificării activităţilor în care sunt implicate autorităţile publice, în special în domeniul economic şi implicit a dezvoltării intervenţiilor publice, ca şi a incapacităţii metodelor tradiţionale de conducere de a satisface aşteptările clienţilor.

Managementul are caracterul unei discipline economice de sinteză întrucât preia o serie de categorii economice şi de metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu, precum economie, analiza economică, marketing, finanţe etc. şi caracter multidisciplinar[15], determinat de încorporarea a o serie de categorii şi metode sociologice, matematice, psihologice, statistice, juridice etc., folosindu-le într-o manieră specifică, reflectare a particularităţilor relaţiilor de management[16]. Aceste caracteristici ale managementului conduc la o abordare complexă a serviciilor publice prin înglobarea unor puncte de vedere şi experienţe diferite, asigurând analiza de sistem[17] a serviciilor.

În accepţiunea sa deschisă, managementul vizează două mari obiective[18]:

(1) să conducă organizaţia publică, suportând turbulenţele mediului;

(2) să reducă risipa, provenită din disfuncţionalităţile interne sau greşelile calitative ale funcţionării.

Se poate, de asemenea, să se considere că funcţia majoră a managementului este de a evita dezordinea organizaţiei publice, numită „entropie“ (sau degradarea energiei). Se vorbeşte, la toate nivelurile organizaţiei publice, de angajarea în demersuri riguroase de acţiune a funcţionării, într-o optică transversală şi descentralizată. Managementul, cum subliniază R. A. Thiertart, „acest cuvânt magic şi încurcat de la sfârşitul anilor ’60 [...], redescoperă o realitate în care componentele sunt mai simple şi consecinţele mai importante, decât ceea ce se poate imagina la modul general“, aduce răspunsuri pertinente provocărilor ocazionate de mediul turbulent.

Din perspectiva managementului, serviciile publice se fundamentează pe un sistem, care reuneşte următoarele elemente: piaţa, serviciul public propriu-zis, sistemul de livrare a serviciului, imaginea organizaţiei, cultura/filosofia organizaţiei de servicii[19].

Managementul abordează serviciul public ca activitate şi ca organizaţie care realizează această activitate, urmărind creşterea performanţelor generale. Teme precum obiective ale organizaţiei prestatoare de servicii (misiune, politici şi strategii), structura acesteia (relaţia cu obiectivele, proiectare, operaţiuni, roluri), tehnologia (procesarea informaţiilor, echipamente), cultura (valorile, stilul de conducere), mediul extern (factorii politici, economici, sociali, clienţii organizaţiei, relaţia cu aceştia, activităţile de marketing public), sistemul decizional (abordare, participarea grupurilor interesate la procesul decizional) reprezintă centrul preocupărilor manageriale asupra serviciului public.

O atenţie aparte se acordă principalelor resurse angrenate în serviciul public: potenţialul creativ al oamenilor şi resursa informaţională, considerate a fi baza performanţelor publice, precum şi modalităţilor de dezvoltare: mai mare atenţie acordată proceselor de recrutare şi selecţie a personalului, motivării, dezvoltării carierei, aspectelor de etică şi deontologie a funcţiei publice, pregătirii/perfecţionării, introducerea inovaţiei, descentralizare, privatizare, educaţie a utilizatorilor. Nu în ultimul rând, managementul este preocupat de observarea, analiza şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi capacităţilor managerilor din sectorul public, inclusiv a aspectelor etice din activitatea acestora.

În materie de management al serviciilor publice trebuie menţionat că există factori generali care pot afecta eficienţa administraţiei publice, conducând la situaţii de „eşec”:

1. a) neclaritate în definirea ariei de intervenţie a administraţiei publice şi a obiectivelor acesteia;
2. b) incapacitatea de a identifica cea mai bună cale pentru atingerea acestor obiective;
3. c) acţiunile administraţiei publice pot conduce la efecte neaşteptate şi nedorite.

 În ţările în tranziţie din Europa, principalele funcţii ale administraţiei publice în materie de furnizare a serviciilor publice sunt:

- organizarea privatizării;

- pregătirea, adoptarea şi monitorizarea noului cadru legal;

- informarea cetăţenilor;

- controlul anumitor preţuri;

- furnizarea unui număr de servicii publice;

- furnizarea de subvenţii şi granturi întreprinderilor publice sau private ce furnizează servicii publice, pentru restructurare/modernizare sau în alte scopuri (protecţie socială).

În ceea ce priveşte administraţia publică locală, reforma din ţările europene are în prim plan regândirea rolurilor pe care trebuie să le îndeplinească aceasta, în strânsă relaţie cu cetăţenii şi furnizorul de servicii publice, accentuându-se reducerea implicării administraţiei locale în furnizarea directă a unor servicii. Acest fapt presupune transformarea administraţiei publice locale în element de fundamentare şi aplicare a politicilor publice, de reglementare şi monitorizare a modului de furnizare a serviciilor publice.

  O tendinţă importantă în materie de furnizare a serviciilor publice, o reprezintă, atât în ţările occidentale, cât şi în cele în tranziţie, întărirea mecanismelor de piaţă. Această tendinţă s-a manifestat prin:

- privatizarea furnizării unor servicii publice;

- favorizarea unor mecanisme de piaţa în sectorul public: stimulente pentru dezvoltarea competiţiei, stabilirea unor instituţii independente de reglementare, lărgirea spaţiului de manifestare a relaţiilor contractuale.

Un proces de reformă globală a serviciilor publice, din perspectivă managerială, trebuie să vizeze interdependenţa dintre obiective, mijloace şi rezultate (triunghiul performanţei) şi se bazează pe voinţa politică de schimbare la toate nivelurile.

O nouă paradigmă pentru managementul serviciilor publice a apărut cu privire la dezvoltarea unei noi culturi orientate spre performanţă într-un sector public mai puţin centralizat şi redimensionat. În orice discuţie despre întreprinderea publică se impun întrebări despre eficienţă şi management, precum şi despre proprietate. Întreprinderile publice încearcă să fie performante îndeplinindu-şi obiectivele. Misiunile lor diferă de la furnizarea şi prestarea serviciilor pentru utilizatori (persoane juridice sau fizice) până la elaborarea şi punerea în practică a politicilor publice. Mişcările pentru orientarea spre performanţă (eficienţă, eficacitate şi calitatea serviciilor publice) în managementul activităţilor publice impun „dezvoltarea între­prinderilor care să se adapteze continuu pentru satisfacerea nevoilor publice”[20].

Fig. 2. Triunghiul performanţei.[21]

De asemenea, este importantă identificarea unui set de indicatori prin care se poate măsura performanţa serviciilor publice locale. Sistemul de indicatori de performanţă face posibilă evaluarea consumului de resurse în raport cu rezultatele obţinute după încheierea proceselor de realizare şi furnizare a serviciilor şi compararea acestora cu nivelurile stabilite ca obiective.

Rezultatele obţinute de managerii organizaţiilor de servicii au condus la întărirea încrederii acestora în noul sistem, pe care l-au apreciat ca având o utilitate practică deosebită, cel puţin din următoarele considerente[22]:

• • contribuie la cunoaşterea situaţiei reale a fiecărui tip de serviciu public;
• • permite identificarea disfuncţionalităţilor în procesul de realizare şi de furnizare a serviciilor;
• • oferă informaţii despre reacţiile clienţilor faţă de serviciile oferite;
• • creează posibilitatea reorientării parţiale a unor servicii sau chiar renunţarea la cele care nu sunt cerute pe piaţa serviciilor;
• • permite identificarea gradului de eficacitate a managerilor şi executanţilor implicaţi în procesul de executare şi furnizare de servicii;
• • sprijină managerii organizaţiilor de servicii să descopere care este cel mai eficient sistem de realizare şi furnizare a acestora;
• • permite o corelare a efortului personalului cu rezultatul obţinut şi cu nivelul de performanţă realizat etc.

Rolul primar al instituţiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu sau un produs unui consumator sau beneficiar, spre deosebire de acela de a oferi locuri de muncă pentru funcţionarii publici, spre exemplu. Logica urmărită de întreprinderile publice în realizarea serviciilor publice este definită de „punerea în practică a politicii publice, de furnizarea unor servicii gratuite, de redistribuţie, de furnizarea unor servicii ce sunt plătite de utilizator atunci când beneficiază de ele etc.”[23].

 Există o acceptare generalizată a creşterii puterii consumatorilor în defavoarea luării deciziilor importante de către prestatorul de servicii fără consultarea acestora.

Consumatorul poate fi extern, de exemplu, un membru al publicului sau o firmă particulară, sau intern,  un ministru, o altă organizaţie din sectorul public sau un alt departament al aceleiaşi organizaţii, cum ar fi un serviciu de contabilitate sau de personal.

Managementul organizaţiilor din sectorul privat şi managementul organizaţiilor din sectorul public se desfăşoară în medii diferite şi adesea au obiective diferite.

Între aceste două categorii de organizaţii, în cadrul structurii stimulentelor, există diferenţe teoretice şi urmare a faptului că întreprinderile publice funcţionează într-un mediu politic, se spune că managementul acestora este mai puţin direcţionat. Probabil, condiţiile serviciilor publice nu sunt favorabile „excelenţei“[24].

            1.2.4. ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE ALE SERVICIULUI PUBLIC

1.2.4.1. ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A SERVICIILOR PUBLICE

Sociologii sunt interesaţi de serviciul public prin prisma accesibilităţii diferitelor categorii sociale la acestea, a modului în care sunt organizate, a consecinţelor sociale ale funcţionării lor eficiente sau deficitare, dinamica nevoilor de servicii în raport cu caracteristici ale populaţiei şi ale societăţii globale. În acest sens, specialiştii apreciază că „gradul de dezvoltare al acestora este direct proporţional cu nivelul economic de dezvoltare a societăţii şi cu importanţa acordată în politica statului a problemelor de asigurare a condiţiilor de viaţă a populaţiei şi inegalităţilor sociale”[25].

În abordarea sociologică, un element definitoriu pentru serviciul public îl reprezintă grupul social şi categoriile sociale care au acces la acestea.

Autorii mai sus menţionaţi, citându-i pe W.I. Tomas, R.E. Park şi H. Mead, precizează că grupul social reprezintă ansamblul de persoane caracterizat de o anumită structură şi o cultură specifică, rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său.

1.2.4.2. ABORDAREA SERVICIILOR PUBLICE DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

Preocupările legate de protecţia mediului ocupă un loc din ce în ce mai important în furnizarea serviciilor publice. Aceste preocupări influenţează îndeosebi sectoarele serviciilor urbane, de transport şi energie dar se exercită la niveluri care nu sunt neapărat cele ale gestiunii serviciilor publice.

Politicile care privesc mediul sunt în general naţionale şi locale, dar protecţia mediului  capătă din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Dezvoltarea acestor preocupări constituie elemente ale gestiunii serviciilor publice, care impun luarea lor în considerare la niveluri  care anterior nu erau avute în vedere.

Acest lucru se transpune in exigenţele crescânde în ceea ce priveşte reglementările şi constrângerile, combinate cu o limitare a libertăţii de acţiune a operatorilor de servicii.

În prima parte a acestei lucrări, precizam că prin serviciu se realizează o transformare a stării iniţiale din lumea materială, dar de foarte multe ori, deşi cu intenţii bune, omul intervine nefast în circuitul material. Abordarea ecologică a serviciilor publice susţine rolul acestora de element prin care se asigură circuitul optim al substanţei. Acest deziderat este destul de greu de realizat, mai ales că multe servicii publice intervin în acest circuit material: circuitul apei prin servicii de alimentare cu apă,  calitatea şi circulaţia aerului, solul, vegetaţia, deşeurile urbane etc.

Conceptul central utilizat în abordarea ecologică a serviciilor publice este acela de dezvoltare durabilă[26].

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie „reconcilierea între două aspiraţii fundamentale ale omului: dezvoltarea continuă economică şi socială şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstare, atât a generaţiilor prezente, cât şi a celor viitoare.” [27]

Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă se referă la o formă de creştere economică ce satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să le pună în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. În termeni practici, acest lucru înseamnă „crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică pe termen lung, în acelaşi timp protejând mediul înconjurător.”[28]

1.2.4.3 Finanţele publice şi serviciul public

În abordarea serviciilor publice, finanţele sunt interesate de modul de finanţare a acestora[29]. Astfel, se realizează o distincţie între serviciilor publice finanţate de la bugete centrale şi locale, cum sunt serviciile publice generale (deliberative, executive, judecătoreşti), de apărare şi siguranţă naţională, de învăţământ etc., servicii publice ce se finanţează din surse extrabugetare, ca de pildă administrarea pieţelor şi târgurilor, protecţia plantelor, administrarea instituţiilor publice autonome etc.

              Există de asemenea, servicii publice finanţate prin combinaţii bugetare şi extrabugetare, cum ar fi casele de cultură, teatrele, administrarea fondului locativ, cultele, etc. şi servicii publice care se autofinanţează cum sunt societăţile naţionale sau societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, fiind vorba de servicii publice de natură economică.

*

*          *

Aşadar, accepţiunea clasică a serviciului public s-a îmbunătăţit cu noi puncte de vedere – economice, sociologice, ecologice, tehnologice sau manageriale. Înglobând aceste puncte de vedere, putem defini serviciul public ca fiind activitatea realizată de către o colectivitate (locală, regională, naţională sau europeană) prin puterea de care aceasta dispune sau încredinţată de aceasta unui terţ, prin care contribuie la realizarea sau la punerea în valoare a unui bun public sau furnizarea unui serviciu necesar tuturor (existent sau nou), care nu poate fi realizat sau prestat doar prin regulile pieţei. Această necesitate poate decurge  dintr-un interes strategic comun sau din necesitatea de solidaritate şi echitate. Activităţile specifice serviciului public contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităţii şi presupun înglobarea noilor tehnologii şi a proceselor manageriale pentru creşterea performanţelor. Finanţarea serviciilor publice se realizează din surse bugetare, extrabugetare, combinaţii ale acestora sau se autofinanţează.

În România, serviciile comunitare de utilităţi publice sunt definite ca totalitatea activităţilor de utilitate şi interes public general, desfăşurate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, în scopul satisfacerii cerinţelor comunităţilor locale, prin care se asigura următoarele utilităţi[30]:

1. a) alimentarea cu apă;
2. b) canalizarea şi epurarea apelor uzate;
3. c) colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;
4. d) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat;
5. e) salubrizarea localităţilor;
6. f) iluminatul public;
7. g) administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi altele asemenea;
8. h) transportul public local.

[1] Asupra acestei noţiuni a se vedea şi Vasile A., op. cit., p. 44-46.

[2] Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed. Economică, Bucureşti 2004, p. 128.

[3] Parlagi A., op. cit., p.190, Androniceanu A., Management public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 58.

[4] Etioni A., The Active Society, The Free Press, New York, 1968, 323.

[5] Ionescu C., Instituţii politice şi Drept constituţional, Ed. Economică, Bucureşti 2002, p. 207.

[6] Profiroiu A., Pilotajul serviciilor publice, Ed. Economică, Bucureşti 2001, p. 8.

[7] Asupra administraţiei publice în domeniul economic – Alexandru I., Structuri, mecanisme şi instituţii administrative. Analiză comparativă, vol. I, Ed. Sylvi, Bucureşti 1996, p. 124 şi urm.

[8] Asupra indivizibilităţii şi nonexclusivităţii bunurilor publice – Dobrotă N., Dicţionar de economie,                     Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 77.

[9] Matei A., Economie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 148.

[10] Alegere sau opţiune publică – curent de gândire economică ce analizează coerenţa şi raţionalitatea deciziilor publice folosindu-se de instrumentele analizei microeconomice. Pentru că cei ce acţionează în spaţiul public urmăresc să maximizeze o utilitate care nu este economică – puterea, consumurile colective, bunurile şi avantajele în natură – înseamnă că de fapt , reprezintă studiul economic al deciziilor de natură politică. De aceea este, adesea, considerată ca fiind identică cu ştiinţa politică. Acest curent de gândire a apărut în SUA, reprezintă Şcoala din Virginia. (Dicţionar de economie, Coordonator Angelescu Coralia, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 28).

[11] Dicţionar MacMillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999,  p. 261.

Modelul schimbului voluntar

Abordare a analizei ofertei de bunuri publice care caută să stabilească condiţiile prin care aceste bunuri pot fi furnizate pe baza unui acord unanim, adică fără coerciţie. Acest fapt poate fi considerat în contrast cu opinia generală în virtutea căreia oferta de bunuri publice este finanţată prin fiscalitatea obligatorie şi nu prin acord voluntar. Abordarea voluntară a fost iniţiată de Knut Wicksell care a susţinut că:

- fiecare bun public trebuie finanţat prin impozite separat, identificabil;

- este nevoie de acordul unanim al întregii societăţi pentru a decide cantitatea din bun care trebuie oferită. Din start, indivizii ar fi conştienţi de contribuţia lor la impozit.

Analiza a fost extinsă de E. Lindahl, care a prezentat un model în care ponderea din impozit, cât şi cantitatea din bun  sunt supuse dezbaterii.

[12] A. Parlagi, op. cit., p. 44. Bunuri publice - lat. bonus – bun, mare, nobil. Cu sensul actual apare la Titus Livius expresia „Quod bonum reipublicae sit” (ceea ce e spre binele obştei).

[13] Dicţionar MacMillan de Economie Mondială, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999,  p. 41.

[14] Acest tip de non-excludere este în mod direct legat de fenomenul „pasagerului clandestin”: preferinţa pentru consumul unor astfel de bunuri este dată de faptul că o persoană poate consuma fără să plătească, în speranţa că vor fi alţii care să acopere costurile producerii şi furnizării acestora.

[15] Multidisciplinar şi interdisciplinar – interdisciplinaritatea are două obiective: în primul rând, cercetarea zonelor de frontieră, a acelor zone în care o ştiinţă, singură, este neputincioasă să facă lumină şi, în al doilea rând, trebuie să permită să se dezgheţe „hibernarea” cunoaşterii în materie – Alexandru I., Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective, Ed. Lumina Lex, Ed. a III-a, Bucuresti 2002, p. 140

[16] Asupra caracteristicilor managementului – Nicolescu O., Verboncu I., Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 18-19.

[17] Abordarea sistemică presupune însuşirea teoriei generale a sistemelor utilizarea şi chiar dezvoltarea ei creatoare în domeniul respectiv – Ionaşcu Ghe., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România,              Ed. Tempus, Bucureşti, 2003, p. 58.

Din perspectiva abordării sistemice serviciile publice ne apar ca subsisteme ale sistemului administraţiei publice ale căror scopuri sunt definite în raport cu satisfacerea unor nevoi sociale. – Matei A., Introducere în analiza sistemelor administraţiei publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 172.

[18] Matei L., op. cit., p. 82.

[19] Normann R., Service Management, Strategy and Leadership în Service Management, John Wiley,                Sons, Toronto, 1984, p. 112.

[20] Adaptare după Matei L., op. cit., p. 119.

[21] Adaptare după Matei L., op. cit, p. 120.

[22] Plumb I. (coordonator), Managementul serviciilor publice, ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.

[23] Matei L., op. cit., p. 170.

[24] Matei L., op. cit., p. 143.

[25] Dicţionar de sociologie, Coordonatori Zamfir C., Vlăsceanu L., Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 531-532.

[26] În anul 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio, 170 de state, printre care şi România au recunoscut în mod unanim şi au căzut de acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul următor, denumită „AGENDA 21”, a cărei opţiune să fie aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

[27] Asupra conceptului de dezvoltare durabilă – Preda D., Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă,        Ed. Economică, Bucureşti, 2002.

[28] Moga A., Dezvoltarea durabilă – Concept, Principiile enunţate în Raportul Brundtland, Forum-supliment Arhitext Design-3/2001.

[29] Asupra bugetelor serviciilor publice – Nicolae Popescu, Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti 2002, p. 185-204

[30] Legea nr. 51 din 8 martie 2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, art. 1, publicată în nr. 254/2006.