2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND SERVICIILE PUBLICE LOCALE

 

 

După cum am precizat, o categorie distinctă de servicii publice o reprezintă serviciile publice locale. Acestea au apărut ca rezultat al descentralizării şi aplicării principiului subsidiarităţii, în sensul că nevoile unei colectivităţi locale trebuie să fie satisfăcute prin servicii organizate de către acea colectivitate.

Pentru existenţa unor astfel de servicii este necesar un cadru legislativ care să definească:

- autorităţile organizatoare ale serviciului;

- modalităţile posibile de organizare;

- obligaţiile de tip serviciu public care trebuie satisfăcute de operatorii care le au în sarcină (de exemplu, întreţinerea serviciului în anumite condiţii);

- modalităţile de finanţare;

- modul de exercitare a actului de reglare şi, în special, existenţa unei autorităţi independente, cu misiuni clar precizate în ceea ce priveşte reglarea serviciului (cum se împart responsabilităţile la anumite niveluri: puteri centrale, autorităţi locale, autorităţi regulatoare, oficii ale concurenţei);

- modalităţile de informare ale beneficiarilor şi ale autorităţilor publice.

 În ceea ce priveşte sfera serviciilor publice locale, întinderea acestora în raport cu nivelul central, prof. Ioan Alexandru, citându-l pe W. Dillinger, identifică trei modele ale relaţiilor funcţionale central/local.

A. MODELUL AUTONOMIEI RELATIVE  

Acest model se defineşte prin următoarele caracteristici:

• • Independenţă a serviciilor publice locale în interiorul statului;
• • Libertate de acţiune într-un cadru bine definit;
• • Acest cadru este definit prin legislaţie;
• • Control limitat;
• • Veniturile autorităţilor locale provin în cea mai mare parte din taxe locale;
• • Libertatea de a urma sau nu programul de guvernare al „centrului“;
• • Competenţă politică şi administrativă mare pe plan local;
• • Supraveghere limitată a autorităţilor locale de către instituţiile centrale din teritoriu;
• • Mare adaptabilitate în luarea deciziilor pentru satisfacerea optimă a nevoilor cetăţenilor;
• • Permite inechităţi în cheltuielile şi eficienţa furnizării serviciilor.

1. MODELUL DE AGENŢIE

• • Autorităţile locale sunt extensii în teritoriu ale celor centrale sau agenţii ale autorităţii centrale în teritoriu;
• • Autorităţile locale şi activitatea lor sunt reglementate detaliat în legislaţie;
• • Avem reglementări stricte şi un control pe măsură în ceea ce priveşte activitatea autorităţilor locale;
• • Taxele ce se strâng pe plan local sunt nesemnificative;
• • Finanţare, în mare măsură, de la nivel central;
• • Competenţă politică mică la nivel local;
• • Se poate să existe o competenţă administrativă mai mare;
• • Există o supraveghere amănunţită a autorităţilor locale de către instituţiile centrale deplasate în teritoriu;
• • Adaptabilitate mai mică în luarea deciziilor şi satisfacerea unor necesităţi ale cetăţenilor;
• • Costuri mai mari, eficienţă mai mare şi echitate în furnizarea de servicii publice;
• • Se pot utiliza organizaţii non-guvernamentale pentru furnizarea de servicii publice, dar supravegheate de agenţiile guvernamentale.

1. MODELUL DE INTERACŢIUNE

• • Nu există o delimitare clară între autoritatea centrală şi cea locală, ci de la caz la caz, adică situaţia este diferită de la serviciu la serviciu (cine furnizează şi cine plăteşte serviciul public);
• • Procesul de luare a deciziilor nu este dominat nici de autorităţile centrale, nici de cele locale (există o interacţiune, un sistem „check and balances“);
• • Există competenţe politice şi administrative şi la nivel central, şi la nivel local;
• • Veniturile autorităţilor locale provin din taxe şi impozite locale, dar şi din transferuri de la nivel central;
• • Adunarea taxelor şi impozitelor, dar şi transferul sunt responsabilităţi împărţite între nivelul central şi cel local;
• • Se înregistrează o oarecare lipsă de adaptabilitate şi flexibilitate în rezolvarea corespunzătoare a problemelor colectivităţii locale, datorită timpului necesar ajungerii la o înţelegere comună din cauză că ori nivelul central, ori cel local va trebui să accepte un compromis;
• • Necesită sisteme bine organizate din punct de vedere politic, care asigură o foarte bună reprezentativitate a intereselor;
• • Se utilizează organizaţii non-guvernamentale sau agenţii guvernamentale pentru furnizarea de servicii.

2.2. CONSIDERAŢII LEGISLATIVE  PRIVIND SERVICIILE PUBLICE LOCALE ÎN ROMÂNIA

 

 

În situaţia în care în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale şi anume, când se schimbă regimul politic, ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-juridice, economice, sistemul social-politic, este necesară adoptarea unei noi legi fundamentale. Schimbările menţionate au dus la adoptarea în România a unei noi Constituţii în 1991.

Constituţia din 1991 cuprindea în Titlul III Autorităţile publice, titlu astfel structurat încât să reflecte concepţia constituantei cu privire la distribuirea competenţelor între principalele categorii de instituţii care deţin exerciţiul puterilor în stat şi raporturile dintre ele. Capitolul V al acelui Titlu, Administraţia publică, reglementează administraţia publică centrală  de specialitate şi administraţia publică locală.

Astfel, în art. 119 se precizează că administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice, iar în art. 120 ca autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe[1].

Pe baza principiilor constituţionale, a fost adoptată Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991[2], lege care accentuează revenirea la tradiţia românească cu privire la modul de organizare şi funcţionare al administraţiei publice locale, preluând principiile legislaţiei interbelice în materie[3].

 Legea stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.

 Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de lege.

În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean, care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean alege, din rândul membrilor săi, preşedintele şi delegaţia permanentă.

 Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea problemelor comune. În relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană nu există raporturi de subordonare.

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice.

Legea face referiri şi la bunurile unităţilor administrativ-teritoriale: constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial.

Potrivit art. 76, consiliile locale şi cele judeţene hotărăsc cu privire la concesionarea, închirierea, locaţia de gestiune a bunurilor aparţinând domeniului public sau privat. De asemenea, consiliile locale şi cele judeţene pot hotărî înfiinţarea, în condiţiile legii, a unor societăţi comerciale, asociaţii, agenţii şi pot organiza alte  activităţi, în scopul executării unor lucrări de interes local, cu capital social constituit prin aportul consiliilor şi al altor persoane juridice  şi fizice (art.82).

Referirile Legii 69/1991 a administraţiei publice locale cu privire la serviciile publice locale, se completau cu prevederile Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991[4] şi ale Legii contractului de management nr. 66/1993[5].

Dezvoltarea serviciilor publice locale a fost impulsionată de adoptarea legislaţiei în domeniul finanţelor publice locale.

Astfel, considerându-se că normele care asigură autorităţilor locale autonomie în diferite ramuri de activitate (cultură, instituţii sociale, sănătate, agricultură etc.) nu pot produce efectul dorit şi devin formale dacă nu sunt susţinute  şi de acte normative adecvate pentru crearea condiţiilor dezvoltării autonomiei şi în domeniul financiar. Pornind de la aceasta constatare a fost adoptata Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998[6]

Legea 189/1998 avea menirea să asigure o autonomie cât mai largă în domeniul finanţelor publice locale, urmărind să contribuie la soluţionarea următoarelor neajunsuri:

• • Resurse financiare insuficiente, în raport cu necesităţile de cheltuieli;
• • Lipsa unui sistem care să stimuleze autorităţile administraţiei publice locale în descoperirea de noi resurse pentru creşterea veniturilor proprii, pe de o parte şi raţionalizarea cheltuielilor, pe de altă parte;
• • Disfuncţionalităţi în administrarea bugetelor locale, cauzate îndeosebi, de aprobarea cu întârziere a bugetului de stat şi implicit a transferurilor şi a sumelor defalcate din impozitul pe salarii către bugetele locale;
• • Criterii şi mijloace neadecvate pentru desfăşurarea unui management de calitate, eficient şi operativ în sectorul serviciilor publice;
• • Lipsa personalului de specialitate (fiscal, tehnic, etc.) cu ajutorul căruia administraţia publică să-şi îndeplinească sarcinile.

Legea îşi propunea să dezvolte rolul autorităţilor administraţiei publice locale în conformitate cu principiile autonomiei locale şi cu mecanismele economiei de piaţă, să stabilească resursele financiare ale administraţiei publice locale în concordanţă cu obligaţiile de administrare.

În anul 2001, pornind de la observaţia că Legea 69 a administraţiei publice locale adoptată în anul 1991, nu mai corespunde evoluţiilor administraţiei publice româneşti, a fost adoptată o nouă lege care să reglementeze organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi implicit serviciile publice de la acest nivel[7].

Secţiunea a 2-a a Capitolului IV din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, este intitulată: „Serviciile publice ale comunei, oraşului şi aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale”, iar în cuprinsul articolelor din această secţiune, sunt utilizate sintagmele „servicii publice ale comunei sau oraşului”. Precizarea din titlul secţiunii, ne determină să considerăm că în realitate este vorba despre două categorii de servicii publice locale:

- servicii publice organizate de  autorităţile administraţiei publice locale;

- servicii publice subordonate autorităţilor administraţiei publice locale.

Legea amintită, 215/2001, reprezintă cadrul general de reglementare pentru serviciile publice locale. Acest cadru general era completat de Legea privind regimul concesiunilor               nr. 219/1998[8].

Rezultat al tendinţelor de descentralizare a serviciilor publice, începând din anul 2000, autorităţile locale au primit noi responsabilităţi în următoarele domenii:

- colectarea impozitelor şi taxelor locale;

- susţinerea sistemului de protecţie a drepturilor copilului;

- susţinerea sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap;

- asistenţa socială;

- învăţământul preuniversitar de stat;

- serviciile de gospodărie comunală;

- serviciile comunitare de urgenţă;

- serviciile de evidenţă informatizată a persoanei;

- serviciile de poliţie comunitară.

În 2003, prin revizuirea Constituţiei, au fost aduse unele clarificări, îndeosebi cu privire la deconcentrarea serviciilor publice, precizându-se următoarele:

ARTICOLUL 120

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice

(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

ARTICOLUL 121

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.

(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.

 În anul 2004, pornind de la Strategia de reformă a administraţiei publice adoptată în 2001 şi revizuirea Constituţiei, a fost elaborată Strategia de accelerare a reformei în administraţia publică, ce, la nivel formal, este încă în vigoare. Din păcate, se constată că obiectivele ambiţioase ale acestei strategii, inclusiv cele care vizează serviciile publice, au fost doar parţial atinse[9].

Atât autorităţile centrale cât şi cele locale au avut şi au în vedere aplicarea unei strategii de modernizare şi dezvoltare a serviciilor publice, strategie ce are la bază următoarele obiective fundamentale:

1. a) descentralizarea serviciilor publice şi creşterea responsabilităţii autorităţilor locale cu privire la calitatea serviciilor asigurate populaţiei;
2. b) extinderea sistemelor pentru serviciile de bază (alimentare cu apă, canalizare, salubrizare) şi creşterea gradului de acces a populaţiei la aceste servicii;
3. c) restructurarea mecanismelor de protecţie socială a segmentelor defavorizate ale populaţiei şi reconsiderarea raportului preţ/calitate.
4. d) promovarea principiilor economiei de piaţă şi reducerea gradului de monopolizare;
5. e) atragerea capitalului privat în finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii locale;
6. f) instituţionalizarea creditului local şi extinderea contribuţiei acestuia la finanţarea serviciilor comunale;
7. g) promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă.

Anul 2006 reprezintă un moment de cotitură în  materie de reformă legislativă a serviciilor publice, acum fiind adoptate o serie de acte normative ale căror prevederi le vom analiza în continuare.

2006. Legea 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 621 din 18/07/2006.

Secţiunea a 2-a a Capitolului IV al Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificata prin Legea 286/2006,  este intitulată: „Instituţiile, serviciile publice de interes local şi aparatul de specialitate al primarului.”

Consiliile locale pot înfiinţa şi organiza instituţii şi servicii publice de interes local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispun.

Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din cadrul instituţiilor şi serviciilor publice de interes local se fac de conducătorii acestora, în condiţiile legii.

Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul de specialitate al primarului se fac de primar, în condiţiile legii.

Potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificata în 2006, consiliile locale şi judeţene pot contracta, în condiţiile legii, lucrări şi servicii de utilitate publică.

De asemenea, autorităţile administraţiei publice locale pot hotărî şi asupra darii în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii, vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;

Legea nr. 286 din 6 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. La art. 38 stabileşte că în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind:

1. Educaţia;
2. Serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;
3. Sănătatea;
4. Cultura;
5. Tineretul;
6. Sportul;
7. Ordinea publică;
8. Situaţiile de urgenţă;
9. Protecţia şi refacerea mediului înconjurător;
10. Conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale;
11. Dezvoltarea urbană;
12. Evidenţa persoanelor;
13. Podurile şi drumurile publice;
14. Serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz;
15. Serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor;
16. activităţile de administraţie social-comunitară;
17. Locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa;
18. Punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe raza unităţii administrativ-teritoriale.
19. Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice stabileşte cadrul juridic şi instituţional unitar, obiectivele, competentele, atribuţiile şi instrumentele specifice necesare înfiinţării, organizării, gestionării, finanţării, exploatării, monitorizării şi controlului funcţionarii serviciilor comunitare de utilităţi publice.

Potrivit legii 51/2006, art. 8, 9 autorităţile administraţiei publice locale au competenţa exclusivă, în condiţiile legii, în tot ceea ce priveşte înfiinţarea, organizarea, coordonarea, monitorizarea şi controlul funcţionarii serviciilor de utilităţi publice, precum şi în aspectele vizând crearea, dezvoltarea, modernizarea, administrarea şi exploatarea bunurilor proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, aferente sistemelor de utilităţi publice.

În exercitarea competenţelor şi atribuţiilor ce le revin în sfera serviciilor de utilităţi publice, autorităţile administraţiei publice locale pot adopta hotărâri în legătură cu:

1. a) Elaborarea şi aprobarea strategiilor proprii privind dezvoltarea serviciilor, a programelor de reabilitare, extindere şi modernizare a sistemelor de utilităţi publice existente, precum şi a programelor de înfiinţare a unor noi sisteme, inclusiv cu consultarea operatorilor;
2. b) Coordonarea proiectării şi execuţiei lucrărilor tehnico-edilitare, în scopul realizării acestora într-o concepţie unitară şi corelata cu programele de dezvoltare economico-socială a localităţilor, de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu;
3. c) Asocierea intercomunitară în vederea înfiinţării, organizării, gestionării şi exploatării în interes comun a unor servicii, inclusiv pentru finanţarea şi realizarea obiectivelor de investiţii specifice sistemelor de utilităţi publice;
4. d) Delegarea gestiunii serviciilor, precum şi darea în administrare sau concesionarea bunurilor proprietate publică şi/sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, ce constituie infrastructura tehnico-edilitara aferentă serviciilor;
5. e) Participarea unităţilor administrativ-teritoriale la constituirea capitalului social al unor societăţi comerciale având ca obiectiv furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice de interes local, intercomunitar sau judeţean, după caz;
6. f) Contractarea sau garantarea împrumuturilor pentru finanţarea programelor de investiţii în vederea dezvoltării, reabilitării şi modernizării sistemelor existente;
7. g) Garantarea, în condiţiile legii, a împrumuturilor contractate de operatorii serviciilor de utilităţi publice în vederea înfiinţării sau dezvoltării infrastructurii tehnico-edilitare aferente serviciilor;
8. h) Elaborarea şi aprobarea regulamentelor serviciilor, pe baza regulamentelor-cadru ale serviciilor, elaborate şi aprobate de autorităţile de reglementare competente;
9. i) Stabilirea, ajustarea, modificarea şi aprobarea preţurilor, tarifelor şi taxelor speciale, cu respectarea normelor metodologice elaborate şi aprobate de autorităţile de reglementare competente;
10. j) Aprobarea stabilirii, ajustării sau modificării preţurilor şi tarifelor pentru serviciile de utilităţi publice, după caz, pe baza avizului de specialitate emis de autorităţile de reglementare competente;
11. k) Restrângerea ariilor în care se manifesta condiţiile de monopol;
12. l) Protecţia şi conservarea mediului natural şi construit.

Raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi utilizatori, sunt raporturi juridice de natura administrativă, supuse normelor juridice de drept public.

Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii faţă de utilizatorii serviciilor de utilităţi publice:

1. a) să asigure gestionarea şi administrarea serviciilor de utilităţi publice pe criterii de competitivitate şi eficienţă economică şi managerială, având ca obiectiv atingerea şi respectarea indicatorilor de performanţă a serviciului, stabiliţi prin contractul de delegare a gestiunii, respectiv prin hotărârea de dare în administrare, în cazul gestiunii directe;
2. b) să elaboreze şi să aprobe strategii proprii în vederea îmbunătăţirii şi dezvoltării serviciilor de utilităţi publice, utilizând principiul planificării strategice multianuale;
3. c) să promoveze dezvoltarea şi/sau reabilitarea infrastructurii tehnico-edilitare aferente sectorului serviciilor de utilităţi publice şi programe de protecţie a mediului pentru activităţile şi serviciile poluante;
4. d) să adopte măsuri în vederea asigurării finanţării infrastructurii tehnico-edilitare aferente serviciilor;
5. e) să consulte asociaţiile utilizatorilor în vederea stabilirii politicilor şi strategiilor locale şi a modalităţilor de organizare şi funcţionare a serviciilor;
6. f) să informeze periodic utilizatorii asupra stării serviciilor de utilităţi publice şi asupra politicilor de dezvoltare a acestora;
7. g) să medieze şi să soluţioneze conflictele dintre utilizatori şi operatori, la cererea uneia dintre părţi;
8. h) să monitorizeze şi să controleze modul de respectare a obligaţiilor şi responsabilităţilor asumate de operatori prin contractele de delegare a gestiunii cu privire la: respectarea indicatorilor de performanţă şi a nivelurilor serviciilor, ajustarea periodică a tarifelor conform formulelor de ajustare negociate la încheierea contractelor de delegare a gestiunii, respectarea <LLNK 11996 21 11 201 0 29>Legii concurentei nr. 21/1996, republicată, exploatarea eficientă şi în condiţii de siguranţă a sistemelor de utilităţi publice sau a altor bunuri aparţinând patrimoniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, afectate serviciilor, asigurarea protecţiei mediului şi a domeniului public, asigurarea protecţiei utilizatorilor.

Raporturile juridice dintre autorităţile administraţiei publice locale şi operatori sunt supuse normelor juridice de drept public sau privat, după caz, în funcţie de forma de gestiune adoptată. Autorităţile administraţiei publice locale au, în relaţia cu operatorii serviciilor de utilităţi publice, următoarele drepturi:

1. a) să stabilească cerinţele şi criteriile de participare şi selecţie a operatorilor la procedurile publice organizate pentru atribuirea contractelor de delegare a gestiunii;
2. b) să solicite informaţii cu privire la nivelul şi calitatea serviciului furnizat/prestat şi cu privire la modul de întreţinere, exploatare şi administrare a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale, încredinţate pentru realizarea serviciului;
3. c) să invite operatorul pentru audieri, în vederea concilierii diferendelor apărute în relaţia cu utilizatorii serviciilor;
4. d) să aprobe stabilirea preţurilor şi tarifelor, respectiv ajustarea şi modificarea preţurilor şi tarifelor propuse de operatori; pentru serviciile care funcţionează în condiţii de monopol, aprobarea preţurilor şi tarifelor, după caz, se face pe baza avizului de specialitate emis de autoritatea de reglementare competentă;
5. e) să monitorizeze şi să exercite controlul cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice şi să ia măsurile necesare în cazul în care operatorul nu asigură indicatorii de performanţă şi continuitatea serviciilor pentru care s-a obligat;
6. f) să sancţioneze operatorul în cazul în care acesta nu operează la nivelul indicatorilor de performanţă şi eficienţă la care s-a obligat şi nu asigură continuitatea serviciilor;
7. g) să refuze, în condiţii justificate, aprobarea stabilirii, ajustării sau modificării preţurilor şi tarifelor propuse de operator, iar pentru serviciile care funcţionează în condiţii de monopol, să solicite avizul autorităţilor de reglementare competente.

Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul sa rezilieze unilateral contractele de delegare a gestiunii serviciilor şi să organizeze o nouă procedură pentru delegarea gestiunii acestora, dacă constată şi dovedesc nerespectarea repetată de către operatori a obligaţiilor contractuale şi dacă operatorii nu adoptă programe de măsuri care să respecte condiţiile contractuale şi să asigure atingerea, într-un interval de timp prestabilit, a parametrilor de calitate asumaţi.

Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele obligaţii faţă de operatorii furnizori/prestatori ai serviciilor de utilităţi publice:

1. a) să asigure un tratament egal pentru toţi operatorii, indiferent de forma de proprietate, de ţara de origine, de organizarea acestora şi de modul de gestiune adoptat;
2. b) să asigure un mediu de afaceri concurenţial, transparent şi loial;
3. c) să respecte angajamentele asumate faţă de operator prin hotărârea de dare în administrare a serviciului, respectiv prin clauzele contractuale stabilite prin contractul de delegare a gestiunii serviciului;
4. d) să asigure resursele necesare finanţării infrastructurii tehnico-edilitare aferente serviciilor, corespunzător clauzelor contractuale;
5. e) să păstreze, în condiţiile legii, confidenţialitatea datelor şi informaţiilor economico-financiare privind activitatea operatorilor, altele decât cele de interes public.
6. Ordonanţă de Urgenţă nr. 34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în M. Of. nr. 418/15 mai. 2006.

Ordonanţa reglementează procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică şi a contractului de concesiune de lucrări publice şi de servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri.

2006. Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M. Of. nr. 627/20 iul. 2006.

Legea stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale

2006. Legea – cadru nr.195 din 22 mai 2006 a descentralizării, publicată în M. Of. nr. 453/25 mai 2006.

Legea stabileşte principiile, regulile şi cadrul instituţional care reglementează procesul de descentralizare administrativă şi financiară.

 

2.3. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI CETĂŢEANUL

 

 

2.3.1. ROLURI ÎN MATERIE DE FURNIZARE

          A SERVICIILOR PUBLICE LOCALE

Rolul primar al instituţiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu sau un produs unui consumator sau beneficiar. Logica urmărită de întreprinderile publice în realizarea serviciilor publice este definită de punerea în practică a politicii publice, de furnizarea unor servicii gratuite, de redistribuţie, de furnizarea unor servicii ce sunt plătite de utilizator atunci când beneficiază de ele etc.[10].

Serviciile reprezintă o serie de tranzacţii între client şi prestator (Fig. 17), acoperind domenii mai mult sau mai puţin palpabile, servicii şi produse foarte variate cum ar fi: drumuri şi poduri, acordarea de asistenţă persoanelor cu handicap, redistribuirea directă a banilor, prognoza meteo,  siguranţa personală etc.

Fig. 17. Tipurile de relaţii client – prestator.

POZIŢIA CLIENTULUI		TIPURI DE SERVICII – POZIŢIA CLIENTULUI ŞI A PRESTATORULUI
I.		II.
1.	Beneficiar	Clientul primeşte un beneficiu în bani de exemplu, ajutorul de şomaj, de care este dependent pe o perioadă determinată în timp şi care reprezintă un drept legal al acestuia.    Prestatorul deţine monopolul.
2.	Consumator	De exemplu, ajutorul pentru locuinţă. În acest caz, clientul poate avea posibilitatea de a alege, într-o oarecare măsură, între diferite servicii publice sau private, dar este în mare măsură dependent de acest serviciu, care va fi în general personalizat.
3.	Producător şi consumator	De exemplu, cazul voluntariatului părinţilor în cadrul şcolilor, când clientul poate fi un consumator care joacă un rol în producerea unui serviciu.
4.	Utilizator	Este cazul parcurilor publice, în care clientul nu are nici o alternativă în afara serviciului public, dar nici nu este foarte dependent şi nici serviciul nu este personalizat.
5.	Cumpărător	Clientul achiziţionează un serviciu (de exemplu, poştă, telecomunicaţii, transport) plătind o sumă de bani. Prestatorul adesea deţine monopolul, iar dependenţa de acel serviciu este probabil  mare.
6.	Contribuabil	În relaţiile cu sistemul de taxe şi impozite, contribuabilii (clienţii) au obligaţii clare, dar se  aşteaptă ca serviciul sau asistenţa să le dea posibilitatea de a-şi îndeplini aceste obligaţii.
7.	Cetăţean supus unor reguli	Spre exemplu, reguli privind siguranţa sau mediul. Clientul este supus unor controale, reguli etc., care au un impact semnificativ asupra acţiunilor acestuia. Clientul are obligaţii impuse de lege, dar se aşteaptă ca activitatea reprezentanţilor legii să fie caracterizată de bunăvoinţă şi promptitudine.

Una dintre modalităţile de realizare a procesului de reformă este schimbarea modalităţii de finanţare a serviciilor publice – de la finanţare prin impozite şi taxe către servicii publice tarifabile, finanţate prin tarife de utilizator. O componentă a acestui proces o reprezintă şi separarea funcţională a diferitelor activităţi, în special producerea de distribuţia serviciilor publice, ca şi introducerea mecanismelor pieţei competitive acolo unde este posibil.

 În acest context, rolurile concrete pe care trebuie să le joace administraţia publică locală sunt[11]:

1. a) Rolul de client în toate contractele de furnizare a serviciilor publice, ce nu presupun un contract direct furnizor – consumator individual;
2. b) Rol de reglementare şi monitorizare a furnizării de serviciilor publice în care există contracte directe furnizor – consumator individual;
3. c) Rol de decizie în domeniul tarifelor de utilizator.

Rolurile concrete ale furnizorului de servicii publice sunt:

1. a) să furnizeze serviciile publice la care s-a angajat prin contract;
2. b) să aibă contract cu autoritatea publică;
3. c) să aibă, dacă este cazul, contract cu beneficiarii individuali (consumatorii);
4. d) să participe, dacă este cazul, la procesul de stabilire a tarifelor de utilizator.

Rolurile concrete ale consumatorului sunt:

1. a) să beneficieze de serviciile publice furnizate;
2. b) să plătească impozite, taxe sau tarife de utilizator pentru acoperirea costurilor serviciilor publice de care beneficiază;
3. c) să-şi protejeze drepturile de consumator, atunci când este cazul;
4. d) să acţioneze în acelaşi timp şi în calitate de cetăţean, prin manifestarea dreptului său de vot, atunci când este cazul.

2.3.2. ABORDAREA SERVICIULUI PUBLIC DIN PERSPECTIVA

          UTILIZATORULUI

Pentru utilizatori, noţiunea de serviciu public este foarte extinsă, îndeosebi în ţările care au o puternică tradiţie în acest sens. Foarte mulţi îl asimilează cu noţiunea de serviciu indispensabil vieţii individuale. Utilizatorii percep serviciul public prin intermediul  beneficiului direct, al utilităţii şi al implicării într-o formă sau alta în actul prestator, a gradului în care propriile nevoi sunt satisfăcute. Serviciul public influenţează viaţa fiecărui individ şi implicit nivelul de trai al fiecăruia. Aşteptările utilizatorilor de servicii publice sunt în strânsă relaţie cu gradul de civilizaţie.

În concepţia tradiţională, noţiunea de utilizator reprezintă un admi­nistrat cu drepturi şi obligaţii.

Mult timp, utilizatorii serviciului public au fost „supuşii“ acestuia... Această terminologie a vehiculat competiţia unui public „supus“, pasiv, pentru care prestaţiile sunt concepute într-un mod unilateral şi centralizat. Publicul suportă opţiunile, activităţile, disfuncţionalităţile întreprinderilor publice. De fapt, în sistemul birocratic tradiţional, în cadrul unui stat de drept, puterea publică deţine întreaga ştiinţă şi legitimitate (a căror garanţii este dată de votul democratic): ei îi revine aşadar sarcina de a orienta activităţile publice, în funcţie de nevoile pe care le determină pentru bunăstarea populaţiei.

Astfel, sistemul public se află apriori departe de orice dimensiune a pieţei: publicul este un „captiv“ pentru că nu poate alege... În plus, activitatea prestată pentru el se presupune că se realizează „spre binele lui“, ceea ce el însuşi confirmă prin opţiunile sale electorale[12].

Utilizatorii joacă un rol deosebit în evoluţia serviciilor publice, revendicând necesitatea de a fi parte componentă în gestiunea serviciilor publice, prin prisma mecanismelor de reprezentare şi pretind, mai mult sau mai puţin explicit, un egalitarism în ceea ce priveşte condiţiile de furnizare.

Evoluţia raportului cu utilizatorii de servicii publice reprezintă centrul  modului tradiţional de furnizare a serviciilor. Multă vreme, aceştia nu jucau nici un rol în definirea şi evoluţia serviciilor publice.

În Franţa, recunoaşterea drepturilor utilizatorilor a fost marcată de o decizie a Consiliului de Stat din 1906, intitulată Syndicat des propriétaires et contribuables du quartier Croix-de-Seguey-Tivoli[13], etapă importantă în atacarea excesului de putere. De asemenea, drepturilor utilizatorilor  au reprezentat un element central al Şcolii serviciului public, îndeosebi pentru Pierre Laroque[14].

Rolul utilizatorilor în definirea serviciilor publice a devenit din ce în ce mai important, punându-se accentul pe cetăţeanul-client, ale cărui nevoi trebuie satisfăcute. Acest fenomen a fost accentual şi de dimensiunea de piaţă a unor servicii, apariţia concurenţei şi posibilitatea alegerii operatorului, elemente ce au condus şi la o mai mare grijă pentru calitate. O influenţă importantă în acest proces o are Comisia Europeană, în ale cărei documente retorica consumatorului este adesea prezentă.

O strictă raportare a serviciului la client, presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte[15]:

• • Accesul;
• • Alegerea (opţiunea);
• • Informarea;
• • Corectarea (restabilirea echilibrului);
• • Reprezentarea.

Ideea de parteneriat în guvernare între oficialii aleşi şi cetăţeni, bazat pe onestitate, transparenţă din partea aleşilor şi oportunitatea oferită oamenilor de a juca un rol important în procesul guvernării, şi chiar în activitatea de zi cu zi[16], a condus la receptivitatea politicienilor în faţa noilor solicitări de servicii[17].

În multe ţări a existat un interes crescut faţă de satisfacţia clienţilor în prestarea serviciilor publice. Un motiv a fost convingerea că, acordând mai multă atenţie dorinţelor clienţilor, serviciile destinate utilizatorilor individuali s-ar putea îmbunătăţi semnificativ fără creşterea costurilor sau cu o creştere redusă a costurilor. Una dintre modalităţile de a acorda mai multă atenţie dorinţelor clienţilor a fost extinderea posibilităţilor clienţilor de a opta[18].

În ţările OCDE există o convenţie referitoare la faptul că administraţia trebuie să fie receptivă la cererile clienţilor săi, receptivitate care se transpune în[19]:

1. a) Transparenţă – clienţii trebuie să cunoască modul de funcţionare al administraţiei, care sunt constrângerile asupra acţiunii funcţionarilor publici, cine este responsabil şi pentru ce este responsabil şi care sunt remediile dacă lucrurile nu merg bine;
2. b) Participarea clienţilor – clienţii nu trebuie să fie trataţi doar ca beneficiari pasivi ai serviciilor prestate de administraţie. În multe cazuri este necesară implicarea lor, dacă administraţia doreşte să-şi îmbunătăţească activitatea;
3. c) Satisfacerea cerinţelor clienţilor – pe cât posibil, clienţilor trebuie să li se ofere servicii care să corespundă situaţiilor lor specifice. Un serviciu care să se potrivească la toate cerinţele nu mai este adecvat şi nici necesar, deoarece noua flexibilitate din sectorul public permite armonizarea serviciilor cu cerinţele;
4. d) Accesibilitate – clienţilor trebuie să li se ofere un acces facil la instituţiile publice, la ore convenabile precum şi informaţii într-un limbaj adecvat.

Practic, aceste idei presupun  existenţa unei administraţii care îşi cunoaşte bine clienţii şi doreşte să îi implice în activitatea complexă a procesului de guvernare. Pe de altă parte, sunt necesare un transferul continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni şi modalităţi eficiente prin care administraţia culege informaţii de la cetăţeni.

Nu în ultimul rând, cetăţenii-clienţi trebuie să se informeze şi, înţelegând problemele administraţiei, să îşi onoreze obligaţia de a participa ca parteneri egali în activităţile acesteia.

Aşadar, încorporarea aşteptărilor utilizatorilor de servicii publice presupune un parteneriat ce are la bază informarea şi consultarea acestora.

Toate procesele de reformă a administraţiei publice din România au încorporat într-un fel sau altul aceste idei, numai că realizarea practică a acestora se lasă încă aşteptată.

Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare. Administraţia continuă să privească utilizatorii serviciilor pe care le realizează dintr-o poziţie de superioritate şi dispreţ. Cadrul legislativ este util dar nu suficient pentru că o lege nu-l poate schimba peste noapte pe cel care o aplică. Pe de altă parte iniţiativa şi imaginaţia sunt elemente aproape inexistente în administraţia românească, aceasta limitându-se doar la aplicarea legii, încercările de a face mai mult, pe baza competenţelor oferite de lege, fiind cazuri mult prea izolate.

2.3.3. DECONCENTRAREA, DESCENTRALIZAREA ŞI PRIVATIZAREA

          SERVICIILOR PUBLICE – FORME DE APROPIERE

          A ADMINISTRAŢIEI DE CETĂŢEAN

DECONCENTRAREA

Prin deconcentrarea serviciilor publice se înţelege transferul unor atribuţii care revin nivelului central de administrare, unor entităţi subordonate, ce funcţionează în teritoriu, fiind vorba de o formă diminuată a sistemului de centralizare. Diferenţa rezidă în faptul că la nivel teritorial nu există agenţi, ca în cazul centralizării, ci organe (instituţii) administrative, numite, revocabile şi răspunzătoare în faţa autorităţilor administraţiei centrale de stat, ce au o competenţă proprie şi putere de decizie.

Justificarea deconcentrării o regăsim, de exemplu în Franţa, în expunerea de motive  a decretelor din 1964: „Pentru a face faţă la nevoi crescânde, statul se vede obligat să intervină în cele mai diverse forme în viaţa ţării [...] în faţa acestor fenomene şi în faţa acestei politici, adaptarea structurilor administrative se impune [...] această restructurare va facilita deconcentrarea, care va avea ca avantaje apropierea administraţiei de administraţi şi accelerarea deciziilor“.

Deconcentrarea îmbracă două forme: orizontală şi verticală. Prima vizează încredinţează unui reprezentant unic al statului (prefectul) responsabilitatea serviciilor deconcentrate ale diferitelor ministere, în timp de cea de a doua aşează aceste servicii  după o ierarhie directă în care şeful serviciului depinde doar de ministrul de resort.

Deconcentrarea orizontală concentrează autoritatea teritorială în mâinile prefectului, reprezentant unic al guvernului, întăreşte puterea acestuia şi aplică asupra teritoriului un sistem ce se doreşte coerent, elaborat la nivel naţional. În cazul deconcentrării verticale se conservă o anumită continuitate administrativă, dar se tinde spre sectorializarea ministerială.

Constituţia României, modificată, utilizează atât sintagma de deconcentrare            (Art. 123 (2): „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”) cât şi pe cea de descentralizare                    (Art. 120 (1): „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”).

Aşadar, în ceea ce priveşte organizarea serviciilor publice, în România sunt utilizate atât deconcentrarea cât şi descentralizarea, dar inexistenţa unor detalieri suplimentare, a făcut ca în practică să existe numeroase confuzii în aplicarea celor două principii. Confuziile apar îndeosebi în zona deconcentrării.

În România, s-a adoptat varianta deconcentrării orizontale (prefectul conduce serviciile publice deconcentrate), fără a exista o analiză individuală a serviciilor publice, pentru a identifica, în vederea unor performanţe maxime, pentru care dintre acestea este utilă deconcentrarea verticală. Acest lucru a condus la numeroase disfuncţionalităţi pentru că practic există o dublă subordonare a acestor servicii – faţă de prefect şi faţă de minister şi implicit decizii contradictorii.

În cele mai multe cazuri este vorba de servicii strict specializate, fiind evident că prefectul nu se poate implica în conducerea activităţilor specifice şi, dacă se menţine acest sistem, trebuie precizat exact în ce constă activitatea de conducere a prefectului şi pentru ce competenţe există o subordonare faţă de minister.

Justificarea sistemului actual rezidă în faptul că dincolo de apropierea de cei administraţi, apare  nevoia de a realiza o contrapondere autorităţii aleşilor locali pentru a menţine autoritatea statului. Tendinţele europene, mai ales în Franţa sunt de a scoate de sub autoritatea prefectului acele servicii care presupun o utilizare privată: educaţia, inspecţia muncii, încasările, cheltuielile publice şi controlul conturilor şi de a le transfera către colectivităţile locale.

Având în vedere amploarea descentralizării, deconcentrarea are ca menire crearea unui interlocutor etatic pentru autorităţile locale, destul de puternic pentru a lua decizii prin care să oblige diferite servicii să acţioneze sub responsabilitatea sa.

Totuşi, cel puţin în România, asistăm la o încercare de sporire a puterii administraţiei deconcentrate, mulţi prefecţi dorindu-şi să exercite asupra autorităţilor locale nu doar un control de legalitate, ci şi unul de oportunitate şi chiar să deţină puterea de a sancţiona direct autorităţile locale. Ori, un astfel de sistem este imposibil de aplicat într-un sistem descentralizat, în care autorităţile locale sunt alese de către colectivitate.

DESCENTRALIZAREA ŞI PRIVATIZAREA SERVICIILOR PUBLICE

După cum am precizat anterior, principiul descentralizării serviciilor publice constă în „transferarea serviciilor de la „centru” spre comunităţile locale, cu scopul satisfacerii nevoilor sociale.”

În sens formal, descentralizarea permite serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.

Termenul de privatizare este asociat cu transferul de active – proprietate, gestiune, resurse, control – din sectorul public către sectorul privat[20]. În sensul cel mai strict, reprezintă vânzarea de bunuri din domeniul privat al statului sau colectivităţilor locale.

În unele studii de specialitate[21], privatizarea este asociată cu o întreagă gamă de măsuri:

• • Cesiune de active – vânzarea în totalitate sau în parte a unei întreprinderi sau a unor bunuri aparţinând statului sau colectivităţilor locale;
• • Subcontractarea serviciilor – funcţionarii joacă rolul de administratori de servicii;
• • Stabilirea de taxe de utilizare – acestea permit statului sau colectivităţilor locale să perceapă redevenţe pentru serviciile care sunt asigurate de sectorul privat.
• • Parteneriat între sectorul public şi privat – pentru finanţarea, gestiunea şi partajarea riscurilor într-un proiect comun;
• • Liberalizarea – constă în suprimarea dispoziţiilor care împiedică întreprinderile din sectorul privat să pătrundă pe pieţele sectorului public.

Varietatea acestor măsuri arată că privatizarea este definită din ce în ce mai larg, într-un mod care urmăreşte să încurajeze participarea sectorului privat la prestarea serviciilor publice. În sens larg, privatizarea nu implică neapărat transferul integral  al proprietăţii şi controlului serviciilor.

Privatizarea reprezintă un curent larg răspândit cu privire la maniera de a fi a statului. Tendinţa a fost influenţată de o serie de factori precum evoluţia tehnologică, economică, politică, de mediu, socială şi culturală. Integrarea economică internaţională sub forma mondializării şi regionalizării, a fost cea care a influenţat  cel mai puternic evoluţia rolului statului şi al pieţei, precum şi relaţia dintre acestea, dar şi evoluţia structurală şi organizaţională a serviciilor publice.

Au existat presiuni economice şi sociale cu privire la utilizarea eficace a finanţelor publice şi cu privire la limitarea taxelor şi impozitelor, în paralel cu noi cereri de servicii.  Publicul este din ce în ce mai puţin tolerant cu lipsa de eficacitate a unui serviciu public, cu slaba calitate a prestaţiilor, cu rigiditatea şi lipsa de reacţie. Privatizarea  a fost influenţată de evoluţia tehnologică, insuficienţa investiţiilor în serviciile publice, problemele de finanţa publice, presiunile ecologice şi mondializarea.

Deşi există experienţe îndelungate de privatizare a serviciilor publice, metoda privatizării rămâne o problemă foarte controversată. Abordările diferă în funcţie de sectorul de activitate în care se realizează privatizarea.

Aşadar, pentru încurajarea privatizării şi apariţia concurenţei în domeniul serviciilor publice, se pot institui cel puţin trei tipuri fundamentale de măsuri:

1. OFERTE CONCURENŢIALE

Marea Britanie, de exemplu, este singura ţară europeană care a introdus concurenţa pentru serviciile de transport în comun. Diferiţi furnizori sunt în concurenţa pe aceeaşi linie. Există o piaţa liberă pentru transportul în comun şi toţi furnizorii sunt privaţi.

1. SUBCONTRACTARE

În cadrul sectorului serviciului public, componenta cea mai importanta a privatizării a fost subcontractarea sau externalizarea serviciilor. Cu toate că acest proces este asimilat mai ales cu Marea Britanie, SUA şi Noua Zeelandă, puţine sunt ţările care nu l-au aplicat. Cu toate acestea, gama serviciilor oferite prin aceasta metodă rămâne modestă, dorindu-se o sporire a acesteia.

1. PARTENERIATE

Este vorba de parteneriatele public-privat-social pentru a promova investiţiile şi furnizarea de servicii.    

Descentralizarea şi privatizarea sunt două probleme importante în cadrul reformei serviciului public fiind considerate căi de îmbunătăţire a eficacităţii şi eficienţei serviciilor publice.

În acest sens, este important ca administraţia publică să creeze un climat favorabil dezvoltării întreprinderilor private. Potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, „dezvoltarea eficace are nevoie de un cadru favorabil, care să permită întreprinderilor şi indivizilor să devină productivi şi, într-o lume a liberalizării şi pieţelor integrate, competitivi”[22].

Cu toate acestea, privatizarea serviciilor publice nu trebuie să devină un scop în sine[23]. Contrar unor păreri potrivit cărora privatizarea totală poate şi trebuie  realizată în cadrul tuturor sectoarelor economice, inclusiv a celor strategice şi de asemenea a tuturor serviciilor publice de producţie, desfacere sau prestatoare de servicii, în democraţiile occidentale lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă, în special în cazul unor sectoare care evident sunt de interes naţional şi constituie industrii, regii sau servicii strategice, mixajul dintre public şi privat este de cele mai multe ori  în favoarea spaţiului public. Mai mult, „ramuri întregi funcţionează integrat evitându-se atomizarea acestora spre a evita disfuncţiile întregului sistem”[24].

 

[1] Constituţia din 1991 instituie la nivelul administraţiei publice locale regimul de descentralizare – I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, RA Monitorul Oficial, Bucureşti 1994, p. 18.

[2] Publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991.

[3] În acest capitol ne vom opri, pe lângă Constituţie,  asupra câtorva acte normative de o importanţă covârşitoare în dezvoltarea serviciilor publice locale – Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 şi Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998. Pe lângă cele două acte normative amintite, există o întreagă listă de reglementări care au jucat un rol în promovarea serviciilor publice locale. Dintre acestea amintim: Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale, publicată în M. Of. nr. 92/1990 din 20.08.1990, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în M. Of. nr. 122 din 8 noiembrie 1990, Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă, publicată în M. Of. nr. 125 din 16 noiembrie 1990, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată în M. Of. nr. 163 din 7 august 1991, Legea 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, publicată în M. Of. nr. 152/1991, Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale, publicată în M. Of. nr. 127 din 24 mai 1994, Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 139/1994, Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social, publicată în M. Of. nr. 131 din 29 iunie 1995, Legea finanţelor publice nr. 72/1996, publicată în M. Of. nr. 152 din 17 iulie 1996, Legea protecţiei civile nr. 106/1996, publicată în M. Of. nr. 241/1996, Legea locuinţei nr. 114/1996, publicată în M. Of. nr.254 din 21 octombrie 1996, Legea cu privire la actele de stare civilă nr. 119/1996, publicată în M. Of. nr. 282 din 11 noiembrie 1996, Legea apelor nr. 107/1996, publicată în M. Of. nr. 224 din 8 octombrie 1996, Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 84/1996, publicată în M. Of. nr.159 din 24 iulie 1996, Legea privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate nr. 105/1996, publicată în M. Of. nr. 237 din 30 septembrie 1996, Legea privind dezvoltarea regională în România, nr. 151/1998, publicată în M. Of. din 15 iulie 1998,  Decretul - Lege nr. 8 din ianuarie 1990 privind organizarea şi funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat, O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local, republicată în M. Of. nr. 20 din 30 ianuarie 1995, aprobată prin Legea nr. 135/1994, publicată în M. Of. nr. 366 din 30 decembrie 1994, O.G. nr. 10/1995 privind creşterea competenţei autorităţilor publice locale pentru aprobarea documentaţiilor tehnice  economice ale investitorilor locali şi judeţeni, publicată în M. Of. nr. 22/1995, H.G. nr. 103/1992 pentru aprobarea Regulamentului-cadru orientativ de funcţionare a consiliilor locale, publicată în M. Of. nr. 47 din 23 martie 1992, H.G. nr. 127/1992 pentru aprobarea Statutului-cadru orientativ al comunei şi oraşului, publicată în M. Of. nr. 54  din 31 martie 1992, H.G. nr. 525/1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism, publicată în M. Of. nr. 149/1996. 

[4] Publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991.

[5] Publicată în M. Of. nr. 244 din 13 octombrie 1993.

[6] Publicată în M. Of. nr. 404 din 22 octombrie 1998.

[7] Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 publicată în M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001.

[8] În categoria actelor normative ce vizează direct serviciile publice locale, amintim:

• • Legea 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală;
• • Ordonanţa Guvernului României 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare;
• • Ordonanţa Guvernului României 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi rurale;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 86/2001 privind serviciile de transport public local de călători;
• • Ordonanţa Guvernului României nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat.

[9] Cu privire la gradul de atingere a obiectivelor acestei strategii – „Reforma administraţiei publice din perspectiva integrării europene”, studiu de impact realizat în cadrul proiectului PAIS 3, IER, autori Marius Profiroiu, Ion Tudorel, Dragoş Dincă, Radu Carp, Bucureşti, 2005.

[10] Matei L, op. cit, p.169-175.

[11] Samuelson P.A., Nordhaus D, Economie Politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 142.

[12] Matei L., op.cit., p.220

[13] Compania de tramvaie electrice din Bordeaux, concesionară a reţelei de transport cu tramvaiul din oraş, a recurs la o reorganizare a traseelor ca urmare a înlocuirii în 1901 a tracţiunii animale cu tracţiune mecanică, prilej cu care a decis încetarea activităţii în cartierul Croix de Seguey-Tivoli. Locuitorii cartierului, grupaţi într-un sindicat al proprietarilor şi contribuabililor, pe baza Legii din l iulie 1901, au cerut prefectului să solicite companiei realizarea serviciului aşa cum era prevăzut în caietul de sarcini. Consiliul de stat a admis recursul pentru exces de putere şi a recunoscut explicit că sindicatul avea calitate procesuală. De altfel, încă din 1901, Consiliul de Stat, prin decizia Casanova (29 martie 1901), a admis că locuitorii unei comune, în calitate de contribuabili, puteau ataca o decizie care avea repercusiuni asupra finanţelor sau patrimoniului acelei colectivităţi. 

[14] Utilizatorul este cel a cărui satisfacere reprezintă chiar obiectul serviciului public. Beneficiar al serviciului, el ar trebui să exercite nu numai un control general asupra serviciului, ci chiar să solicite funcţionarea în favoarea sa: utilizatorul are un drept la serviciu. Pierre Laroque, 1933, Les usagers des services publics industriels (Transports. Eau. Gaz. Electricité).

[15] Matei L., op. cit., p. 173-175.

[16] Participarea cetăţenilor la procesul decizional – manual de instruire, RTI, Bucureşti, 2002, coordonatori Matei L., Dincă D., p. 16.

[17] Pe 5 aprilie 2001, cu ocazia inaugurării sediului primăriei din Calvados, Jacques Chirac aprecia: „Avem datoria să facem serviciul public mai performant şi deschis pentru oricine. Calitatea serviciului trebuie să fie constant îmbunătăţită pentru clienţi. Această exigenţă este centrul contractului care uneşte francezii şi serviciile lor publice […] Practica importantă a dialogului social, participarea reprezentanţilor personalului la alegerile strategice, căutarea consensului şi prevenirea conflictelor sunt într-adevăr indispensabile […] Continuitatea serviciului este un imperativ care nu poate fi ignorat.”

[18] Administraţia deschisă – iniţiative privind calitatea serviciilor, Publicaţie realizată cu sprijinul OECD şi NISPAcee, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie Publică 2000, p. 116.

[19] Guvernarea în tranziţie – Reformele managementului public în ţările OCDE, Publicaţie realizată cu sprijinul OECD şi NISPAcee, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Centrul de Pregătire pentru Administraţie Publică, 2001, coordonator  Matei A., p. 67.

[20] Bach S. – Decentralization and privatization in municipal services: The case of health services, document de lucru nr. 164, Geneva, 2000.

[21] Organizaţia Internaţională a Muncii – Raportul discuţiilor Reuniunii paritare privind impactul descentralizării şi privatizării asupra serviciilor municipale, Geneva, 15-19 octombrie 2001.

[22] Banca Mondiala – Oraşe în tranziţie, studiu realizat în 2000, p. 48.

[23] Există teorii potrivit cărora „nu există motive să se  creadă că alegerea între stat şi piaţă trebuie să fie constantă şi permanentă” – Gordon Tullok – Le marche politique, analyse economique des processus politique, Ed. Economica, Paris, 1978, p. 20.

[24] Alexandru I., Criza administraţiei, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p. 151.