Înfiinţarea serviciilor publice se poate realiza prin acte de autoritate, ale Parlamentului, Guvernului, autorităţilor administrative autonome, autorităţilor locale şi celorlalte autorităţi publice care au ca atribuţii definirea interesului public.
Recunoaşterea unui serviciu public presupune reglementarea acestuia în sistemul juridic intern, în sensul precizării bazelor acestora.
- Constituţia ca bază privind înfiinţarea serviciilor publice
Menţionarea serviciilor publice locale în Constituţie reprezintă un aspect foarte important, conducând la obligativitatea asigurării acestuia.
Constituţiile diferitelor ţări din Europa datează din perioade diferite, în funcţie de care se pot distinge două situaţii:
- constituţii anterioare celui de al doilea război mondial care au ca obiect în primul rând reglementarea funcţionării instituţiilor politice. Aceste constituţii nu abordează decât în mod excepţional serviciile publice locale, precizând în primul categoriile de autorităţi publice locale (cazurile Austriei, Finlandei şi Irlandei).
- constituţiile posterioare celui de al doilea război mondial sunt marcate de ideologia intervenţionismului economic şi social şi recunoaşterea drepturilor cetăţenilor, altfel spus a activităţilor pe care cetăţenii sunt în drept să le solicite autorităţilor publice spre a fi furnizate.
Unele constituţii recunosc competenţa de gestiune a serviciilor publice unei puteri descentralizate, astfel că înfiinţarea sau desfiinţarea unui serviciu se realizează în baza voinţei acestor puteri descentralizate[1].
În România, Constituţia stabileşte la art. 120 că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
O singură ţară din Uniunea Europeană nu este formal dotată cu o constituţie: este vorba de Marea Britanie. Ordinea constituţională internă se bazează pe câteva texte fondatoare, cea mai mare parte foarte vechi, şi pe un ansamblu de cutume. Fiind vorba de texte cu o vechime considerabilă, serviciile publice nu sunt reglementate.
- Legislaţia ca bază privind organizarea serviciilor publice
În cea mai mare parte a ţărilor europene, organizarea serviciilor publice se realizează prin intermediul legislaţiei. Sunt legi care determină înfiinţarea serviciilor publice sau care determină regimul după care sunt organizate şi funcţionează sau modalităţile de control.
În România, există acte normative care sugerează chiar prin titlul lor că reglementează înfiinţarea, organizarea sau funcţionarea unor servicii publice. Pot fi amintite Ordonanţa Guvernului României nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă[2], Ordonanţa Guvernului României nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor[3], Legea nr. 241 din 22 iunie 2006 a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare.[4]
- Alte surse prin care se pot înfiinţa sau se organizează servicii publice
Organizarea serviciilor publice nu se realizează întotdeauna pe o bază legislativă. În foarte multe cazuri, ele se bazează pe libertatea acordată colectivităţilor locale de a asigura servicii pentru comunitate. Această libertate este recunoscută în majoritatea ţărilor europene.
Aceasta înseamnă că autorităţile publice, confruntându-se cu anumite probleme, pot decide înfiinţarea şi organizarea anumitor servicii publice ale colectivităţilor locale, fără ca acest lucru să fie expres prevăzut de constituţie sau lege.
Franţa oferă un bun exemplu pentru această situaţie. Dacă anumite servicii publice sunt constituite pe baze legislative, statul sau colectivităţile locale sunt autorizate să creeze noi activităţi publice în condiţii precizate de jurisprudenţa jurisdicţiilor competente: Consiliul Constituţional pentru legi, Consiliul de Stat şi jurisdicţiile administrative pentru reglementările statului şi deciziile colectivităţilor locale, cu condiţia ca aceste intervenţii să fie motivate de un interes naţional sau local şi de situaţii particulare.
Se poate observa în Franţa că unul din serviciile publice, distribuţia publică de apă potabilă, s-a dezvoltat ca un serviciu public comunal fără ca vreun text să prevadă acest lucru.
[1] Această situaţie apare în Germania sau Spania. Astfel, legea fundamentală germană din 23 mai 1949 atribuie competenţe landurilor, competenţe pe care acestea le exercită liber, fără ca statul federal să intervină în aceste domenii.
[2] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 544 din 1 septembrie, 2001.
[3] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 544 din 1 septembrie, 2001.
[4] Publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 563 din 29 iunie 2006 .