Noţiunea de serviciu public este foarte discutată de către teoreticieni, practicieni, prestatori şi beneficiari. Întrebări de genul Când a apărut?, Ce cuprinde exact?, La ce se referă?, Care îi sunt limitele?, au reprezentat pilonii a numeroase dezbateri controversate, în strânsă legătură cu teme precum „bun comun”, „interes general”, „utilitate publică”, „grup social”, „dezvoltare generală şi locală”, teme inerente unei dezbateri asupra organizării societăţilor moderne.
Nevoile omului sunt numeroase şi variate şi se amplifică în funcţie de nivelul de dezvoltare al unei societăţi şi de gradul de cultură al fiecăreia[1]. De aceea, dezvoltarea serviciilor publice şi diversificarea acestora au fost favorizate de progresul general al societăţii care a determinat noi trebuinţe pentru populaţie, trebuinţe pe care puterea publică a fost tentată să le satisfacă din motive de interes general. În numele interesului general statul intervine pentru a asigura satisfacerea unor nevoi prin prestarea directă a unor servicii publice foarte importante sau deficitare sau intervine pentru a stimula şi susţine sectorul privat. Din aceste motive, interesul general, interesul public sau binele comun pot avea înţeles diferit de la un stat la altul sau chiar în cadrul aceluiaşi stat, de la o etapă la alta de dezvoltare[2]. Serviciile publice s-au diversificat şi extins în toate domeniile vieţii sociale, cu toate că au fost supuse unor constrângeri majore, îndeosebi prin aplicarea principiului libertăţii comerţului şi industriei[3].
Extinderea sferei serviciilor publice a fost impusă de incapacitatea de funcţionare a mecanismelor de reglare economică şi socială, creându-se astfel un mit al statului capabil să răspundă la toate întrebările. Acest fapt a condus la solicitări de creştere a intervenţionismului şi la crearea de noi servicii publice. În acest context, statul nu mai este doar un arbitru, ci şi un gestionar al anumitor activităţi sociale. Elaborarea unor norme este completată cu prestaţii din cele mai diverse care urmăresc să răspundă anumitor nevoi ale societăţii, nevoi considerate de puterea politică a fi de interes general.
Intervenţia statului prin servicii publice a fost justificată fie pentru a garanta accesul la acestea (electricitate, educaţie), fie pentru a înlătura un monopol privat (telegraf), fie pentru a realiza infrastructuri colective (căi ferate, distribuţie de apă şi electricitate) sau pentru a gestiona activităţi nerentabile precum transportul public şi colectarea deşeurilor.
Ideea de serviciu public răspunde faptului că anumite activităţi sociale trebuie, în funcţie de natura obiectivelor şi intereselor urmărite, să iasă de sub regulile pieţei şi ale căutării profitului pentru a fi gestionate după criterii specifice. Astfel, se facilitează accesul tuturor la anumite bunuri şi servicii şi se aduce o contribuţie importantă la echilibrul şi coeziunea economică, socială şi culturală a societăţii.
Serviciul public – în accepţiunea modernă a termenului – a apărut la începutul secolului XX, sub influenţa juriştilor, ca bază a fondării dreptului public. Treptat, noţiunea s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii, intrând în sfera de analiză a economiştilor, sociologilor, ecologiştilor etc.
Serviciul public, aşa cum a fost definit de către jurişti în urmă cu mai bine de un secol, cuprinde trei elemente specifice:
1) satisfacerea nevoilor cu caracter public;
2) o activitate concretă căreia i se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun: regimul serviciului public inspirat din trei principii (egalitate, continuitate, mutabilitate), activitate adesea protejată prin monopol;
3) existenţa unui organism care îl pune în aplicare[4].
Conturarea noţiunii clasice a serviciului public a avut numeroase consecinţe: a marcat distincţia dintre public şi privat, a transformat imaginea statului care se legitimează mai ales prin prestaţiile pe care le asigură definirea sistemului de legitimare a agenţilor publici şi a sectorului public.
După anii ’70, criza serviciului public a dus la redefinirea acestuia şi a principiilor de organizare. Noul context a fost marcat de o critică ideologică (ineficacitatea gestiunii publice) şi de noi constrângeri (precum concurenţa accentuată), presiuni exterioare care puneau în discuţie regimul serviciului public şi generau insatisfacţii în rândul utilizatorilor. În aceste condiţii a avut loc un proces de adaptare care urmărea deopotrivă îmbunătăţirea sistemului de relaţii (furnizori, parteneri, clienţi sau utilizatori[5]) şi creşterea performanţelor serviciilor publice.
În ultimii treizeci de ani reforma serviciilor publice a constituit o preocupare importantă pentru guvernanţi, parteneri sociali şi organisme internaţionale. Această reformă este legată de redefinirea rolului statului în contextul mondializării şi liberalizării şi constituie un răspuns la criticile privind eficacitatea şi eficienţa serviciilor publice. În toate procesele de reformă a serviciilor publice regăsim într-o formă sau alta descentralizarea şi privatizarea.
Astfel, a determina administraţia să fie mai orientată spre cetăţean a devenit aspectul central al schimbărilor produse şi, totodată, calea ce trebuia urmată pentru ca aceasta să fie pregnant orientată spre performanţă. Desigur, o astfel de orientare s-a axat în egală măsură prin creşterea gradului de receptivitate în sectorul public şi stabilirea unor standarde ale serviciilor publice, cu scopul transformării serviciilor din „bunuri recomandate“ în „bunuri experimentate“ şi apoi în „bunuri căutate“[6].
Serviciile publice trebuie să ofere o varietate largă de servicii către comunitate. Sunt necesare îmbunătăţiri radicale pentru prestarea acestor servicii. Calitatea şi viteza de prestare a serviciilor sunt cruciale; politeţea şi eficienţa trebuie să fie simultane[7].
Existenţa fiecărui individ este influenţată zilnic de serviciile publice, dezvoltarea acestora afectând direct nivelul de trai prin gradul de satisfacere al unor nevoi recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general şi a căror realizare nu este la îndemâna iniţiativei private, nevoi care pot viza garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din această perspectivă, statul este responsabil de conturarea cadrului care să asigure dezvoltarea serviciilor publice, implicit cele ale colectivităţilor locale, cele mai apropiate de fiecare individ. În construcţia administrativă statală, colectivităţile locale sunt cele care pot asigura cu adevărat libertatea indivizilor pentru că, aşa cum aprecia Alexis de Toqueville, „În comună rezidă forţa popoarelor libere. Instituţiile comunale sunt pentru libertate ceea ce şcolile primare sunt pentru ştiinţă; ele o pun la îndemâna poporului; ele o fac să deprindă gustul vieţii paşnice şi o obişnuiesc să se deservească de ea”.
[1] Se consideră că numărul serviciilor publice este în raport direct proporţional cu gradul de civilizaţie şi într-un raport invers proporţional cu iniţiativa particulară (Văraru M., Tratat de drept administrativ român, Ed. Socec, Bucureşti 1928, p. 91 şi urm.).
[2] Ionescu C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex 1997, p. 90-91.
[3] Chevallier J., Le service public. Que sais-je, Presses Universitaires de France, Paris, 1987, p. 57.
[4] Grozelier B., La rente dans les services publics industriels et commerciaux, Association Internationale de Techniciens, Experts et Chercheurs, 1995, p. 2.
[5] Asupra tipului de relaţii client –prestator a se vedea Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p.172.
[6] Matei L., Servicii publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 29.
[7] Serving the Country Better: A White Paper on Public Service, Dublin, Guvernul din Irlanda, 1985, p. 57 în [57:66], în Matei L., op.cit., p. 29.