În literatura de specialitate, în legătură cu clasificarea competenţei, se susţine că există trei feluri ale competenţei organelor administraţiei de stat: materială (ratione material), teritorială (ratione loci) şi temporală (ratione temporis), care pot fi caracterizate astfel:
- a) Competenţa materială constă în sfera şi natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice, fie că vorbim despre competenţa generală (în toate domeniile şi ramurile de activitate), fie despre competenţa specială (de ramură, de domeniu). Ultima ar putea fi confundată cu cea specială a tuturor organelor administraţiei publice. Astfel, competenţa generală a Guvernului poate fi privită şi ca special determinată din punctul de vedere al autonomiei şi legalităţii activităţii acestuia. Dacă ne raportăm la textul constituţional, la nivel central funcţionează ca organe cu o competenţă generală: Preşedintele României şi Guvernul, iar la nivel local: Prefectul, Consiliul judeţean, Consiliul local şi primarul.
- b) Competenţa teritorială, precizează şi delimitează limitele spaţiale, teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice în cadrul cărora pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. Şi aici, putem vorbi despre competenţă generală la care o adăugăm pe cea locală.
Întrucât competenţa teritorială generală nu necesită alte precizări, vom observa, în privinţa competenţei teritoriale locale, că aceasta din urmă se referă numai la numite porţiuni din teritoriu, care corespund de regulă cu unităţile administrativ-teritoriale: judeţ, municipiu, oraş, comună. De asemenea, trebuie precizate două ipostaze care privesc competenţa teritorială a organelor administraţiei publice: a) în primul rând, la nivelul unui judeţ, în virtutea principiului „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”, se admite că organele administrative judeţene se regăsesc, în limite mai restrânse, pe anumite porţiuni ale teritoriului judeţului; b) unele organe administrative, cum sunt regiile autonome sau societăţile comerciale, nu-şi exercită atribuţiile într-un cadru teritorial bine determinat.
- c) Competenţa temporală indică limitele în timp sau de timp în care un organ al administraţiei publice este obligat şi îşi poate exercita atribuţiile, în conformitate cu prevederile exprese ale legii. Se susţine că, de regulă, organele administraţiei publice au o competenţă nelimitată de timp, întrucât actele normative nu stabilesc durate determinate de existenţă şi de funcţionare pentru acestea. Au fost şi există situaţii în care o serie de organe au fost şi sunt înfiinţate numai pentru o perioadă de timp, stabilită de lege, cum ar fi: Preşedintele României, Consiliul judeţean, Consiliul local şi primarul care, potrivit legislaţiei noastre sunt alese pe 5 respectiv 4 ani.
Autorii, printre care profesorii Ilie Iovănaş şi Antonie Iorgovan, atrag atenţia asupra distincţiei ce trebuie făcută între competenţa temporală special determinată pentru fiinţarea organelor administraţiei publice şi caracterul temporar al unor acte emise de acestea.
În literatura de specialitate vom regăsi şi un alt mod de clasificare a competenţei organelor administrative publice: „competenţa legală” şi „competenţa cu drept de apreciere” care a fost numită şi putere discreţionară a administraţiei publice.
Astfel, mai mulţi autori au susţinut că, în acele împrejurări în care legea determină în mod precis condiţiile pentru emiterea actelor administrative iar acele împrejurări sunt îndeplinite, organul administrativ este obligat să emită actul prevăzut de lege. A fost invocată împrejurarea în care administraţia este obligată să emită autorizaţia de construcţie dacă solicitantul face dovada că deţine în mod legal terenul necesar construcţiei respective şi a obţinut toate avizele şi acordurile prevăzute de lege. Dimpotrivă, în situaţiile în care condiţiile pentru emiterea unui act administrativ nu sunt determinate sau sunt insuficient determinate, legea lasă administraţiei posibilitatea, mai largă sau mai restrânsă, de a aprecia asupra condiţiilor în care se va emite actul administrativ, cum sunt trimiterile la noţiuni precum: bunele moravuri, motive temeinice, ordinea şi liniştea publică ş.a.