Considerăm instructivă şi necesară o introspecţie în principalele doctrine ale dreptului administrativ exprimate pe continentul nostru, mai înainte de a ne opri la doctrina autohtonă.
Doctrina constituţională franceză a conceput administraţia ca pe o acţiune a puterii executive dusă prin mijloace şi procedee de putere publică. În perioada interbelică a fost instituit principiul responsabilităţii statului pentru serviciul public, piatra unghiulară a dreptului administrativ francez, administraţia publică fiind înţeleasă ca activitate de prestare a serviciilor publice, deci un ansamblu de servicii publice, bazate pe conceptele de mandatar al statului, contractului administrativ, mandatului de drept public, tutelei administrative, proprietăţii publice, drepturilor de putere publică, persoanei morale publice.
În opinia autorilor francezi, scopul administraţiei publice îl reprezintă interesul public iar mijloacele de acţiune revin puterii publice, învestită cu prerogativele acordate administraţiei pentru a face să prevaleze interesul general. Astfel, într-o definiţie, administraţia publică reprezintă activitatea prin care autorităţile publice asigură, folosind şi forţa, deci prerogativele puterii publice, satisfacerea interesului public, iar dreptul administrativ este înţeles ca un ansamblu de norme juridice care conduc activitatea administrativă a persoanelor publice.
În Germania, autorii evită să ofere o definiţie expresă a administraţiei. Ei se rezumă la conturarea elementelor de conţinut, utilizând metoda eliminării caracteristicilor şi ocupându-se de trăsăturile justiţiei şi ale legiferării, prin comparaţie cu cele ale administraţiei. Astfel, administraţia este concepută ca o funcţie activă a statului, ce are misiunea de a modela societatea în cadrul legilor şi pe baza dreptului. Se afirmă că sarcinile statului, realizate de administraţie, sunt stabilite de structurile sociale şi prin ideile politice care caracterizează un stat, precum şi prin substanţa Constituţiei, pe care administraţia este obligată să le respecte în toate activităţile sale.
Este adusă în discuţie şi susţinută, astfel, distincţia dintre administraţie şi guvernare, pentru a se interfera conceptul unităţii şi autonomiei administraţiei, determinată de unitatea vieţii de stat, dar coordonată de guvern ai cărui membri participă la realizarea funcţiilor acestuia. Astfel, miniştrii cumulează funcţionalităţi politice şi administrative, dar nu sunt consideraţi funcţionari publici.
Doctrina germană actuală tinde să definească administraţia prin trăsături cum sunt: o realitate socială axată pe interesul public, care presupune, mai întâi acţiuni dinamice orientate spre viitor, ce urmăresc implementarea unor acţiuni concrete, de reglementare a cazurilor de speţă, inclusiv în administrarea afacerilor străine, mai puţin comanda acţiunilor armatei. Este de subliniat că, în concepţia autorilor germani, administraţia apare ca o funcţie autonomă, alături de legislativ şi justiţie.
Analiza conţinutului Constituţiilor în vigoare la nivel european ne demonstrează că piatra unghiulară a dreptului public contemporan o constituie, în continuare, distincţia dintre organele legislative şi executive. Dar, trebuie admis că, nicicând şi nicăieri, cele trei puteri nu au fost complet separate, întrucât, alături de separaţia puterilor în stat, a fost utilizat, concomitent, şi principiul colaborării puterilor, rezultat nu expresis verbis, ci, din procedurile de elaborare a legilor, formării guvernelor, desemnării judecătorilor, contenciosului administrativ, contenciosului constituţional ş.a. Pentru teoreticienii actuali, reala şi vădita divizare nu este între puterea de a emite legi şi cea de a le executa, ci între facilitatea puterii executive de a conduce politica naţională, utilizând aparatul administrativ şi libertatea conferită organelor deliberative (parlamentul) de a controla activitatea guvernelor şi a aparatului administrativ.
În prezent, organelor executive li se recunoaşte plenitudinea exercitării puterii politice, ele fiind considerate singurele capabile să elaboreze o politică naţională şi să o pună în mişcare, bazându-se pe argumente tehnice, politice şi instituţionale. Ca atare, organele administrative sunt calificate drept „cei mai importanţi realizatori ai politicii naţionale”, pe când organele reprezentative au doar rolul de aprobare şi de control. Deci, rolul executivului este primordial în funcţionarea statului democratic, în timp ce aplicarea principiului echilibrului şi a limitării puterilor asigură cu adevărat viabilitate funcţionării organismelor statului de drept.