- Reglementare legală. Domeniul administraţiei publice locale este reglementat în primul rând în Constituţie (art. 120-123), care conţine dispoziţii cu rang de principii de bază, în Legea generală a administraţiei publice locale nr. 215/2001[1], precum şi în numeroase legi speciale, dintre care amintim doar Legea prefectului nr. 340/2004, Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei locale.
- Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei locale. În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, care reia parţial textul art. 120 din legea fundamentală, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce însă atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.
Art. 1 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale defineşte anumiţi termeni: a) activităţi de administraţie social-comunitară - acţiunile prin care se concretizează relaţia autorităţilor administraţiei publice locale cu asociaţiile de proprietari de pe raza unităţii administrativ-teritoriale; b) aglomerări urbane - asociaţiile de dezvoltare intercomunitară constituite pe bază de parteneriat între municipii, altele decât cele prevăzute la lit. j), şi oraşe, împreună cu localităţile urbane şi rurale aflate în zona de influenţă; c) asociaţii de dezvoltare intercomunitară - structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice; d) autorităţi deliberative - consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; e) autorităţi executive - primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ- teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean; f) consilii locale - consilii comunale, orăşeneşti, municipale şi consiliile subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; g) organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean - denumire generică ce include: 1. instituţii publice şi servicii publice înfiinţate şi organizate prin hotărâri ale autorităţilor deliberative, denumite în continuare instituţii şi servicii publice de interes local sau judeţean; 2. societăţi comerciale şi regii autonome înfiinţate sau reorganizate prin hotărâri ale autorităţilor deliberative, denumite în continuare societăţi comerciale şi regii autonome de interes local sau judeţean; 3. asociaţii de dezvoltare intercomunitară; 4. furnizori de servicii sociale, de drept public ori privat, care acordă servicii sociale în condiţiile prevăzute de lege; 5. asociaţii, fundaţii şi federaţii recunoscute ca fiind de utilitate publică, în condiţiile legii; 6. operatori de servicii comunitare de utilităţi publice locale sau judeţene; h) subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor - sectoarele municipiului Bucureşti sau alte subdiviziuni ale municipiilor, ale căror delimitare şi organizare se
fac prin lege; i) unităţi administrativ-teritoriale - comune, oraşe şi judeţe; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii; j) zona metropolitană - asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată.
- Unităţile administrativ teritoriale - cadrul teritorial şi juridic de manifestare a autonomiei locale. Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii. Delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor şi judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.
În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii, iar autorităţile administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.
În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, poate împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean, sau un avocat care să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale, precum şi ale autorităţilor administraţiei publice locale respective, în justiţie. Unitatea administrativ-teritorială are dreptul să beneficieze de acoperirea cheltuielilor de judecată stabilite în baza hotărârii instanţei de judecată, inclusiv în situaţia în care reprezentarea în justiţie este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean. Despăgubirile primite de unităţile administrativ- teritoriale în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată se constituie în venituri la bugetele locale. Despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată şi rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local (art. 19).
Atât în Fraţa, cât şi în ţara noastră, organizarea de bază, comuna, cu autonomia ei, este anterioară statului, ea fiind plasată la intersecţia dintre stat şi societatea civilă[2]. Denumirile de sistem departamental şi sistem regional sunt pur convenţionale şi sunt inspirate din organizarea administrativ-teritorială a Franţei, unde departamentul este prima verigă intermediară, iar regiunea
a doua[3].
În statul regional, ca şi în statul federal, regionalismul reflectă caracterul slab al integrării naţionale, iar regionalizarea politică poate duce la federalism, aşa cum s-a întâmplat în Belgia[4]. Politica de regionalizare a cunoscut în deceniul 71-80 o fază decisivă în Belgia, Italia şi Spania, urmată în deceniul următor de Franţa.
Cât priveşte colectivităţile teritoriale locale de bază, creşterea autonomiei a trecut, în aproape toate statele vest-europene (în special, în Suedia, Danemarca, Belgia, Austria, Germania), printr-un proces de instaurare a unor colectivităţi teritoriale locale de bază de talie universală, procedeele de eliminare a micilor comune fiind mai mult sau mai putin autoritare[5].
Sub aspectul colectivităţilor teritoriale inferioare, Franţa oferă un prost exemplu, acestea fiind foarte numeroase, iar multe dintre ele foarte mici. Există circa 36.500 de comune în metropolă şi 200 în teritoriile de peste mări, iar dintre acestea peste 23.000 au sub 500 de locuitori, iar 3500 dispun de o populaţie de sub 100 de locuitori.[6]
Alte ţări europene au regimuri variabile ale autorităţilor de bază , dar aceasta varietate se rezumă uneori doar la diferenţierea dintre cele două tipuri de autorităţi, dispunând fiecare de un regim uniform.[7]
În Germania, varietatea este mai puternică, datorată organizării federale, în Landuri. Variaţiile regimului aplicabil comunelor se rezumă la organizarea instituţională. Astfel, administraţia publică locală în Germania constituie un al treilea nivel instituţional, comunele prezentându-se ca nişte corporaţii autonome dotate cu o structură politică independentă.[8]
În Spania, legislaţia distinge între comunele rurale şi comunele urbane, fără ca această delimitare să atragă diferenţe considerabile de regim, în timp ce, în Portugalia, legislaţia distinge între municipalităţile rurale şi municipalităţile urbane, care au totuşi un regim de bază comun.
În Franţa, atribuţiile transferate colectivităţilor teritoriale locale sunt, de regulă, obligatorii, au o natură administrativă şi sunt stabilite prin lege. Potrivit formulei tradiţionale, „consiliul municipal rezolvă în urma deliberărilor afacerile comunei”.
În Germania, doctrina şi, în egală măsură, practicienii, insistă cel mai mult pe principiul potrivit căruia, comunele pot şi trebuie să fie competente pentru toate problemele care nu sunt decât de interes local.
În Italia, comunele dispun de o competenţă generală pentru toate afacerile locale de interes general care nu intră în competenţa unei autorităţi superioare[9].
[1] J. Ziller, op. cit., pag. 317.
[2] Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, colecţia Studii Juridice, Bucureşti, 1999, pag. 55.
[3] Idem, pag. 38 şi următoarele.
[4] D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 131.
[5] C-L Popescu, op. cit., pag. 127.
[6] D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 133.
[7] J. Ziller, op. cit., pag. 184.
[8] T. Gross, (coord. G. Vrabie), Les regimespolitiques despays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, pag. 18.
[9] A se vedea, D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 134-137.