Administrație publică

1. Separaţia puterilor în stat. Sistemele de drept contemporane consacră, în marea lor majoritate, separaţia puterilor în stat, înţeleasă ca delimitarea, în cadrul activităţii statale, a funcţiilor legislativă, executivă şi judecătorească. Funcţia legislativă este îndeplinită de Parlament, şi constă în adoptarea legilor. Funcţia executivă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice, şi este îndeplinită de administraţia publică (Preşedinte, guvern, ministere, autorităţi locale, instituţii publice etc.), iar funcţia judecătorească are ca obiect soluţionarea conflictelor ce se nasc în societate în legătură cu activitatea de aplicare a legilor şi este îndeplinită de instanţele judecătoreşti în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Noţiunea de administraţie publică are două sensuri: a) Ansamblul autorităţilor sau organelor administrative care aplică legea (preşedinte, guvern, primar, prefect, consiliu local, poliţia, jandarmeria etc.), şi b) Activitatea de aplicare a legii, în regim de putere publică, în vederea satisfacerii intereselor generale ale societăţii (emiterea de acte administrative cum ar fi autorizaţiile, respectiv efectuarea de operaţiuni administrative cum sunt adeverinţele, certificatele, colectarea gunoiului, furnizarea apei potabile, etc.).
3. Serviciul public este înţeles în doctrina de drept administrativ ca fiind o activitate organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice, pentru a satisface nevoi sociale de interes public. Într-un prim sens, serviciul public desemnează organul administrativ însărcinat cu realizarea unei activităţi de interes general, iar în al doilea se referă la activitatea de interes general desfăşurată de acel organ administrativ. Prin urmare, spre exemplu, prin serviciul public de „poliţie” înţelegem atât poliţia ca instituţie, cât şi activitatea de asigurare a ordinii şi liniştii publice, prevenirea şi urmărirea infracţiunilor.

Singura definiţie legală a serviciului public o regăsim în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (art. 2): activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.

4. Dreptul administrativ cuprinde normele juridice ce reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, pe baza şi în executarea legii. Izvoarele dreptului administrativ sunt Constituţia, legile organice şi ordinare, decretele prezidenţiale, actele administrative emise de Guvern şi de alte autorităţi centrale, actele administrative ale autorităţilor locale, convenţiile internaţionale ratificate de statul român.
5. Raportul juridic administrativ este acel raport social, stabilit între două autorităţi administrative sau între o autoritate administrativă şi persoane fizice sau juridice, care conferă drepturi şi impune obligaţii subiectelor între care se naşte, şi este reglementat de normele dreptului administrativ. Raporturi juridice administrative se pot naşte din acte administrative individuale, acte administrative normative, fapte materiale juridice, şi excepţional pe baza legii.
6. Principiile de bază aplicabile dreptului administrativ sunt:
7. principiul legalităţii, conform căruia activitatea autorităţilor administrative trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în conformitate cu legea, urmărindu-se organizarea executării şi executarea în concret a acesteia. În principiu, actele administrative nu pot contraveni sau modifica

o  lege, deoarece au o forţă juridică inferioară acesteia. Excepţia o constituie ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, care, deşi sunt acte administrative, pot modifica o lege.

1. în dreptul administrativ, interesul public primează în faţa interesului privat. Explicaţia stă în faptul că interesele statului sunt interesele colectivităţii, deci trebuie să aibă întâietate faţă de cele ale individului.
2. Principii generale de organizare administrativă.
   • Centralizarea administrativă plasează în mâinile puterii centrale conducerea tuturor problemelor administrative. Într-un regim în care se aplică acest sistem de organizare administrativă, unităţile administrativ-teritoriale nu au personalitate juridică şi rămân în strictă dependenţă faţă de puterea centrală, mărginindu-se să-i execute instrucţiunile. Sistemului centralizării îi este specific controlul ierarhic, exercitat asupra activităţilor inferiorilor. În esenţă, controlul ierarhic este caracterizat prin faptul că: a) dă dreptul superiorului ierarhic de a anula, abroga, revoca, şi chiar uneori de a modifica actele inferiorului; b) poate fi exercitat oricând, fie din oficiu, fie la cerere („recurs ierarhic”); c) nu trebuie prevăzut expres de lege, ci decurge din organizarea centralizată; d) priveşte întreaga activitate a inferiorului - acte, fapte, operaţiuni materiale; e) vizează atât legalitatea cât şi oportunitatea actelor administrative. Ca şi exemplu de centralizare avem, în România, subordonarea unor instituţii centrale faţă de un minister (Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este subordonată Ministerului Administraţiei Publice, de pildă).
   • Deconcentrarea administrativă este o variantă a centralizării, caracterizată prin faptul că reprezentanţii locali ai puterii centrale capătă unele drepturi de decizie proprii; în realitate, tot statul decide, însă nu de la nivelul autorităţii centrale, ci direct în unităţile administrativ-teritoriale. Organele centrale exercită în continuare un control ierarhic asupra celor teritoriale. În România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale ministerelor în teritoriu: Direcţii generale, inspectorate, agenţii, etc.
   • Descentralizarea administrativă este de două tipuri.
     • Descentralizarea teritorială implică dreptul unei colectivităţi locale, înglobată într-o colectivitate mai vastă, care are dreptul de a se administra prin propriile mijloace. Organele descentralizate se bucură de autonomie în gestionarea afacerilor locale, însă nu sunt independente. Asupra lor se exercită un control statal, numit tutelă administrativă. Tutela administrativă se exercită, spre deosebire de controlul ierarhic, doar în cazurile prevăzute expres de lege, numai de organele indicate expres de lege, şi priveşte doar legalitatea actelor administrative, nu şi oportunitatea acestora. În România, tutela administrativă este jurisdicţionalizată, adică este redusă doar la dreptul organului de control (prefectul) de a sesiza instanţa de contencios administrativ.
     • Descentralizarea poate fi şi pe servicii, atunci când este realizată prin scoaterea unui serviciu public din competenţa organelor centrale şi organizarea lui autonomă, atribuirea de organe proprii şi a unui patrimoniu distinct de autoritatea din care a fost desprins.
     • Prin Legea-cadru a descentralizării nr. 339/20004, au fost introduse principiile fundamentale şi regulile generale, precum şi cadrul instituţional pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în România.

În înţelesul acestei reglementări, prin descentralizare se înţelege „procesul transferului de autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local”.

Principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare în Romania sunt: a) principiul subsidiarităţii; b) egalitatea cetăţenilor în faţa autorităţilor administraţiei publice locale;

1. garantarea calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor de către autorităţile administraţiei publice, independent de locul de rezidenţă al acestora; d) stimularea competiţiei ca mijloc de creştere a eficienţei serviciilor publice; e) exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei publice locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean; f) asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă şi descentralizarea financiară la nivelul fiecarei unităţi administrativ-teritoriale; g) transparenţa actului decizional bazat pe accesul cetăţenilor la informaţia publică şi participarea acestora la luarea deciziei; h) asigurarea descentralizării financiare bazate pe reguli transparente cu privire la calculul resurselor financiare alocate unităţilor administrativ-teritoriale.

Unităţile administrativ-teritoriale se administrează în mod autonom de către consiliile locale, consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care dispun de autoritate deliberativă, şi de către presedinţii consiliilor judeţene şi primari, care dispun de autoritate executivă pentru exercitarea competenţelor lor. Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de dreptul la experiment, în exercitarea căruia pot organiza, pe durată determinată, centre-pilot pentru implementarea deciziilor cu privire la descentralizarea anumitor competenţe de la nivel central la nivel local, înainte de generalizarea acestora la nivel naţional prin legea descentralizării privind responsabilităţile locale.

1. Preşedintele Republicii este şeful statului român. După forma de guvernământ, în principiu statele pot fi monarhii, unde şeful statului este desemnat pe viaţă şi cu aplicarea principiului ereditar, respectiv republici, unde şeful statului este ales pe o perioadă determinată, de corpul electoral, direct sau indirect (republica prezidenţială sau semi-prezidenţială) fie de Parlament (republică parlamentară). Din analiza doctrinară a formelor de guvernământ din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 2004, rezultă faptul că republicile predomină (8 state) asupra monarhiilor (7 state), iar preşedintele statului în republici se apropie de statutul monarhului, în sensul că are atribuţii restrânse, în principal de reprezentare şi de mediere, şi ele sunt deseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice (cu excepţia Franţei, unde sistemul este semi-prezidenţial)^[1].

Preşedintele României este, alături de Guvern, şeful executivului, între cele două autorităţi publice neexistând raporturi de subordonare^[2].

Funcţiile Preşedintelui României sunt acelea de şef de stat - în exercitarea căreia reprezintă statul român în raporturile interne şi externe, încheie tratate internaţionale, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici etc.; ca şef al executivului, alături de Guvern, Preşedintele garantează independenţa naţională, integritatea teritorială, exercită atribuţii în domeniul apărării - comandant al forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; este garantul Constituţiei şi mediator^[3] între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art. 80 din Constituţie)^[4].

Constituţia României reglementează un şef de stat cu atribuţii ce-l apropie de preşedintele dintr-o republică parlamentară, cu singura diferenţă că este ales direct de corpul electoral^[5]. Această construcţie constituţională este, din perspectiva a peste 15 ani de democraţie, discutabilă, deoarece determină un clivaj între aşteptările corpului electoral de la instituţia prezidenţială şi mijloacele concrete de acţiune ale preşedintelui; această realitate nu a fost luată în considerare, din păcate, la revizuirea legii fundamentale din 2003, care nu a schimbat nimic în acest sens^[6].

Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic după dobândirea funcţiei (şi nici nu poate cumula o altă funcţie publică sau privată), prin această prevedere încercându-se o poziţionare neutră a instituţiei faţă de forţele politice, în măsură să-i confere posibilitatea de a-şi exercita funcţia de mediator sau de arbitraj între puterile statului şi între acestea şi societate.

Preşedintele României se bucură de imunitate, în sensul că nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului^[7].

2. Guvernul este definit în Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor^[8] ca autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii:

1. funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;
2. funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
3. funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
4. funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern;
5. funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
6. Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.

Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituţiei şi Legii nr. 90/2001. Organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Restul ministerelor pot fi înfiinţate prin hotărâre de Guvern, după aprobarea lor de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură. Primul- ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere^[9].

Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de Conturi, şi pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcţionează în unităţile administrativ- teritoriale. Înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice „descentralizate”^[10] ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.

Principiile de drept şi tradiţiile referitoare la structurile guvernamentale presupun mai multe variabile, care nu permit stabilirea unor clasificări generale. De regulă, constituţiile statelor europene conferă un anumit grad de libertate de modificare a acestor structuri, esenţiale pentru administraţie, sub aspectul stabilităţii organizaţionale, dar şi sub aspectul capacităţii de adaptare.^[11]

În toate regimurile parlamentare, structura guvenamentală este ierarhizată, de o manieră mai mult sau mai puţin evidentă, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin simbolică, după ţară, cel puţin între miniştri şi şeful guvernului, uneori şi între membrii guvernului^[12]. În aceste regimuri administraţia centrală a statului este organizată în servicii ministeriale, care reflectă, în mod obişnuit, componenţa Guvernului^[13].

În Spania şi Italia, ministerele sunt, în principiu înfiinţate prin lege. Adesea, barierele juridice ce pot aparea cu ocazia înfiinţării de ministere sunt estompate de bariere materiale. Eventuala instabilitate guvernamentală nu are decât consecinţe limitate asupra structurilor administrative; ea are, cel mai adesea, drept efect deplasarea „ataşamentului” funcţionarilor de la un ministru la altul^[14].

Ministrul numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului. Conducătorii serviciilor publice descentralizate se numesc şi se eliberează din funcţie de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului.

Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.

Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate şi alte atribuţii specifice stabilite prin acte normative.

Miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum şi prin instituţiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor. Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numeşte şi eliberează din funcţie personalul acestuia.

Statele de funcţii ale ministerelor se aprobă de miniştri, în limita numărului de posturi aprobate prin hotărâre a Guvernului. Guvernul poate aproba modificările ulterioare în structura ministerelor, a organelor de specialitate, a serviciilor publice descentralizate şi a instituţiilor subordonate acestora numai în limita alocaţiilor bugetare.

În conformitate cu art. 56 al legii, Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în organizarea şi funcţionarea ministerelor, precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului.

În principiu, în constituţiile occidentale se precizează că miniştrii conduc departamentele de care răspund, existând şi reglementări constituţionale care conferă dreptul miniştrilor de a executa „politica definită pentru ministerul lor”, aspect care presupune şi adoptarea de acte^[15].

În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de organizarea şi gestiunea internă a departamentului său ministerial, cu condiţia aplicării reglementărilor generale în domeniul funcţiei publice şi al contabilităţii publice.¹

4. Autorităţile centrale de specialitate.
5. Autorităţile centrale de specialitate, altele decât ministerele. Aceste autorităţi sunt organizate şi funcţionează în subordinea Guvernului sau a unui minister. Înfiinţarea lor a fost determinată fie de necesitatea desfăşurării unei activităţi coordonate şi unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. Este vorba de Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, Comisia Naţională de Statistică, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, etc.
6. Autorităţile centrale autonome sunt organizate şi funcţionează ca şi celelalte organe ale administraţiei publice de specialitate, cu deosebirea că, fiind autonome, nu au organe ierarhice superioare. Asupra lor se exercită, totuşi, un control din partea unei alte puteri în stat, puterea legiuitoare, care numeşte conducerea acestora şi în faţa căreia trebuie prezentat un raport anual. Exemple de astfel de autorităţi: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul poporului, Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Secţiunea I. Aspecte introductive

1. Reglementare legală. Domeniul administraţiei publice locale este reglementat în primul rând în Constituţie (art. 120-123), care conţine dispoziţii cu rang de principii de bază, în Legea generală a administraţiei publice locale nr. 215/2001^[16], precum şi în numeroase legi speciale, dintre care amintim doar Legea prefectului nr. 340/2004, Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei locale.
2. Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei locale. În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, care reia parţial textul art. 120 din legea fundamentală, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce însă atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

Art. 1 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale defineşte anumiţi termeni: a) activităţi de administraţie social-comunitară - acţiunile prin care se concretizează relaţia autorităţilor administraţiei publice locale cu asociaţiile de proprietari de pe raza unităţii administrativ-teritoriale; b) aglomerări urbane - asociaţiile de dezvoltare intercomunitară constituite pe bază de parteneriat între municipii, altele decât cele prevăzute la lit. j), şi oraşe, împreună cu localităţile urbane şi rurale aflate în zona de influenţă; c) asociaţii de dezvoltare intercomunitară - structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice; d) autorităţi deliberative - consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; e) autorităţi executive - primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ- teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean; f) consilii locale - consilii comunale, orăşeneşti, municipale şi consiliile subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor; g) organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean - denumire generică ce include: 1. instituţii publice şi servicii publice înfiinţate şi organizate prin hotărâri ale autorităţilor deliberative, denumite în continuare instituţii şi servicii publice de interes local sau judeţean; 2. societăţi comerciale şi regii autonome înfiinţate sau reorganizate prin hotărâri ale autorităţilor deliberative, denumite în continuare societăţi comerciale şi regii autonome de interes local sau judeţean; 3. asociaţii de dezvoltare intercomunitară; 4. furnizori de servicii sociale, de drept public ori privat, care acordă servicii sociale în condiţiile prevăzute de lege; 5. asociaţii, fundaţii şi federaţii recunoscute ca fiind de utilitate publică, în condiţiile legii; 6. operatori de servicii comunitare de utilităţi publice locale sau judeţene; h) subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor - sectoarele municipiului Bucureşti sau alte subdiviziuni ale municipiilor, ale căror delimitare şi organizare se

fac prin lege; i) unităţi administrativ-teritoriale - comune, oraşe şi judeţe; în condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii; j) zona metropolitană - asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile de rangul I şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată.

3. Unităţile administrativ teritoriale - cadrul teritorial şi juridic de manifestare a autonomiei locale. Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii. Delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor şi judeţelor se stabileşte prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii.

În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii, iar autorităţile administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, poate împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean, sau un avocat care să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale, precum şi ale autorităţilor administraţiei publice locale respective, în justiţie. Unitatea administrativ-teritorială are dreptul să beneficieze de acoperirea cheltuielilor de judecată stabilite în baza hotărârii instanţei de judecată, inclusiv în situaţia în care reprezentarea în justiţie este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean. Despăgubirile primite de unităţile administrativ- teritoriale în urma hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată se constituie în venituri la bugetele locale. Despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată şi rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local (art. 19).

Atât în Fraţa, cât şi în ţara noastră, organizarea de bază, comuna, cu autonomia ei, este anterioară statului, ea fiind plasată la intersecţia dintre stat şi societatea civilă^[17]. Denumirile de sistem departamental şi sistem regional sunt pur convenţionale şi sunt inspirate din organizarea administrativ-teritorială a Franţei, unde departamentul este prima verigă intermediară, iar regiunea

a doua^[18].

În statul regional, ca şi în statul federal, regionalismul reflectă caracterul slab al integrării naţionale, iar regionalizarea politică poate duce la federalism, aşa cum s-a întâmplat în Belgia^[19]. Politica de regionalizare a cunoscut în deceniul 71-80 o fază decisivă în Belgia, Italia şi Spania, urmată în deceniul următor de Franţa.

Cât priveşte colectivităţile teritoriale locale de bază, creşterea autonomiei a trecut, în aproape toate statele vest-europene (în special, în Suedia, Danemarca, Belgia, Austria, Germania), printr-un proces de instaurare a unor colectivităţi teritoriale locale de bază de talie universală, procedeele de eliminare a micilor comune fiind mai mult sau mai putin autoritare^[20].

Sub aspectul colectivităţilor teritoriale inferioare, Franţa oferă un prost exemplu, acestea fiind foarte numeroase, iar multe dintre ele foarte mici. Există circa 36.500 de comune în metropolă şi 200 în teritoriile de peste mări, iar dintre acestea peste 23.000 au sub 500 de locuitori, iar 3500 dispun de o populaţie de sub 100 de locuitori.^[21]

Alte ţări europene au regimuri variabile ale autorităţilor de bază , dar aceasta varietate se rezumă uneori doar la diferenţierea dintre cele două tipuri de autorităţi, dispunând fiecare de un regim uniform.^[22]

În Germania, varietatea este mai puternică, datorată organizării federale, în Landuri. Variaţiile regimului aplicabil comunelor se rezumă la organizarea instituţională. Astfel, administraţia publică locală în Germania constituie un al treilea nivel instituţional, comunele prezentându-se ca nişte corporaţii autonome dotate cu o structură politică independentă.^[23]

În Spania, legislaţia distinge între comunele rurale şi comunele urbane, fără ca această delimitare să atragă diferenţe considerabile de regim, în timp ce, în Portugalia, legislaţia distinge între municipalităţile rurale şi municipalităţile urbane, care au totuşi un regim de bază comun.

În Franţa, atribuţiile transferate colectivităţilor teritoriale locale sunt, de regulă, obligatorii, au o natură administrativă şi sunt stabilite prin lege. Potrivit formulei tradiţionale, „consiliul municipal rezolvă în urma deliberărilor afacerile comunei”.

În Germania, doctrina şi, în egală măsură, practicienii, insistă cel mai mult pe principiul potrivit căruia, comunele pot şi trebuie să fie competente pentru toate problemele care nu sunt decât de interes local.

În Italia, comunele dispun de o competenţă generală pentru toate afacerile locale de interes general care nu intră în competenţa unei autorităţi superioare^[24].

Secţiunea a II-a. Autorităţile administraţiei publice locale autonome

1. Prezentare generală. Aleşii locali sunt primarul, consilierii locali, preşedintele consiliului judeţean şi consilierii judeţeni. În asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, aceştia îndeplinesc o funcţie de autoritate publică, beneficiind de dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de legea privind alegerile locale.

Consiliile locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale nr. 67/2004^[25], şi funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale care rezolvă treburile publice din comune, oraşe şi municipii în condiţiile legii.

În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales în condiţiile Legii privind alegerile locale nr. 67/2004, iar autoritatea executivă este asigurată de un preşedinte, ales prin scrutin uninominal.

Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al preşedintelui consiliului judeţean şi al consilierului judeţean este de 4 ani. Mandatul se exercită în condiţiile legii.

2. Atribuţiile consiliului local. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii (art. 38, alin 2):

1. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local:
2. a) aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local; b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate a primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local; c) exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în condiţiile legii.
3. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului:
4. a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii; c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii; d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii; e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale; f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.
5. atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului:
6. a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii; b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii; c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor; d) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes public local.
7. atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni:
8. a) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: 1. educaţia; 2. serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; 3. sănătatea; 4. cultura; 5. tineretul; 6. sportul; 7. ordinea publică; 8. situaţiile de urgenţă; 9. protecţia şi refacerea mediului înconjurător; 10. conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectura, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale; 11. dezvoltarea urbană; 12. evidenţa persoanelor; 13. podurile şi drumurile publice; 14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz; 15. serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor; 16. activităţile de administraţie social-comunitară; 17. locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale sau în administrarea sa; 18. punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe raza unităţii administrativ- teritoriale; 19. alte servicii publice stabilite prin lege; b) hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi, potrivit legii, personalului sanitar şi didactic; c) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase; d) poate solicita informări şi rapoarte de la primar, viceprimar şi de la şefii organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local; e) aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa; f) poate solicita informări şi rapoarte specifice de la primar şi de la şefii organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.
9. atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern:
10. hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte ţări; c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţara sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
11. Consiliul local poate conferi persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite titlul de cetăţean de onoare al comunei, oraşului sau municipiului, în baza unui regulament propriu. Prin acest regulament se stabilesc şi condiţiile retragerii titlului conferit.
12. Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în societăţi comerciale, regii autonome de interes local, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului local, în condiţiile legii, respectându-se configuraţia politica de la ultimele alegeri locale.
13. Consiliul local îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege.
14. Actele consiliului local. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar, viceprimar sau de cetăţeni. Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă acesta este susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii administrativ-teritoriale respective. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului.

Iniţiatorii depun la secretarul unităţii administrativ-teritoriale forma propusă pentru proiectul de hotărâre. Proiectul va fi afişat spre informare publică prin grija secretarului, iar iniţiatorii asigură întocmirea listelor de susţinători^[26] pe formulare puse la dispoziţie de secretar. Listele de susţinători pot fi semnate numai de cetăţenii cu drept de vot care au domiciliul pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective. După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile regulamentare de lucru ale consiliului local sau judeţean, după caz.

• Regula de adoptare a hotărârilor - majoritatea simplă. Regula este aceea că hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.
• Majoritatea absolută. Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului local: a) hotărârile privind bugetul local; b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii; c) hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale; d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră; e) hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului; f) hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane juridice române sau străine.

Dacă bugetul local nu poate fi adoptat după două şedinţe consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult 7 zile, activitatea se va desfăşura pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

• Majoritatea calificată. Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie.
• Caracterul votului. Consiliul local stabileşte ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege. Procedurile de votare vor fi stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.
• Nulitatea de drept a hotărârii. Consacrarea unei acţiuni de contencios administrativ obiectiv. În conformitate cu art.47 din legea administraţiei locale, „nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanţa de contencios administrativ. Acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată”.

Textul în discuţie consacră o acţiune de contencios administrativ obiectiv, ce are ca temei nelegalitatea obiectivă a unui act administrativ, adoptarea lui cu nerespectarea condiţiilor legale. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, şi nu numai cel vătămat în drepturile sale prin adoptarea hotărârii. Deosebirea faţă de o acţiune în contencios administrativ tipică este dată şi de faptul că în acest caz instanţa doar constată o nulitate de drept, nu pronunţă ea însăşi nulitatea, prin urmare dreptul de apreciere al instanţei este substanţial redus.

• Semnarea şi contrasemnarea hotărârilor. Hotărârile consiliului local se semnează de preşedintele de şedinţă, şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care preşedintele de şedinţă lipseşte sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, va depune în scris şi va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi consemnată în procesul-verbal al şedinţei.
• Comunicarea hotărârii. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării. Comunicarea, însoţită de eventualele obiecţii cu privire la legalitate, se face în scris de către secretar şi va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop.

În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au

o  pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.

Traducerea în limba maternă a hotărârilor este asigurată prin grija primarului de către funcţionarii vorbitori ai limbii minoritare angajaţi în compartimentele de relaţii cu publicul, iar comunicarea/publicarea variantelor astfel traduse în aceleaşi termene ca şi a variantelor în limba oficială cade în sarcina secretarului (Hotărârea Guvernului nr. 1206/2001).

• Efecte juridice. Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.

4. Adunarea reprezentativă este instituţia care prezintă cele mai multe trăsături permanente: în toate ţările Uniunii Europene, ea este aleasă prin sufragiu universal direct (cel puţin în ceea ce priveşte marea majoritate a membrilor săi); durata mandatului este variabilă, dar nu în mod semnificativ; ea poate fi dizolvată de către stat în cazul incapacităţii de funcţionare, dar acest lucru se întâmpla foarte rar în practică. Marea diferenţă constă în faptul că, în cea mai mare parte a statelor, preşedintele adunării reprezentative este ales chiar de către Adunare, în timp ce în unele ţări, acesta este numit de către stat^[27].

Astfel, consiliile comunale, asemeni primarilor, sunt alese de către cetăţeni. Autorităţile locale dispun de competenţa de a gira toate afacerile locale, întelegându-se prin aceasta dreptul de a adopta regulamente. Autorităţile naţionale pot să intervină doar în cazul în care autorităţile locale au acţionat într-un mod ilegal, sau dacă există dispoziţii precise în ce priveşte dreptul lor de a acţiona.^[28]

În Germania, instituţiile comunale variază de la un Land la altul. Vom regăsi peste tot, însă, un consiliu municipal ales pe baza reprezentării proporţionale, pentru 5 sau 6 ani, compus din 5 până la 80 de membri, în funcţie de populaţie şi un primar (doar în Landuri) care îi prezidează şedinţele.

În Spania, consiliul este ales pentru 4 ani, prin reprezentare proporţională, fiind format din 5 până la 25 de consilieri plus încă unul pentru fiecare sută de mii de locuitori în plus. Primarul care prezidează consiliul municipal poate fi ales direct de către populaţie sau de către consilierii municipali dintre membrii lor.^[29]

În Franţa, la nivelul comunei funcţionează două autorităţi: consiliul municipal şi primarul. Consiliul municipal este ales pentru 6 ani, prin scrutinde listă mixt pentru comunele de peste 3500 de locuitori, prin scrutin plurinominal pentru cele mai puţin numeroase. El este compus din 9 până la 69 de membri, în funcţie de populaţie, Şi îşi alege din rândurile sale, primarul care îl va prezida^[30].

În Italia, consiliul comunal este ales pentru un mandat de 4 ani, fiind compus din 15 până la 80 de consilieri, în raport cu mărimea populaţiei.

În Olanda, la nivelul comunei se află consiliul comunal, compus din membri aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani. Consiliul îşi poate organiza comisii permanente pe domenii de activitate , în care pot fi cooptaţi şi specialişti care nu au calitatea de consilieri. Numărul de membri ai consiliului depinde de numărul de locuitori ai comunei; cu cât comuna este mai mică, cu atât numărul este mai redus ca şi indemnizaţia de şedinţă acordată. În multe comune, consilieri sunt politicieni doar cu „jumătate de normă”.^[31]

5. Primarul şi viceprimarul. Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reţedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii. Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale ministrilor, ale celorlalţi conducatori ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.

Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa, primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii. Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual. Primarul conduce serviciile publice locale.

Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie^[32].

Viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuţiile sale. În practica administrativă se observă uneori o reţinere a primarilor de a-şi delega atribuţiile.

6. Atribuţiile primarului. Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
7. atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului: îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil, atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a recensământului. Exercitarea acestor atribuţii de către primar se face nu în calitatea sa de autoritate locală autonomă, ci în calitate de reprezentant al statului în comuna sau în oraşul în care a fost ales; în consecinţă, asupra acestor atribuţii Ministerul Administraţiei şi Internelor exercită prin intermediul Prefectului un control ierarhic, nu unul de tutelă administrativă. În aceasta calitate, primarul poate solicita prefectului, în condiţiile legii, sprijinul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul de specialitate.
8. atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local: a) prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ- teritoriale; b) prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări; c) elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ- teritoriale şi le supune aprobării consiliului local.
9. atribuţii referitoare la bugetul local: a) exercită funcţia de ordonator principal de credite; b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; c) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale; d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cat şi a sediului secundar.
10. atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor: a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local; b) ia măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de urgenţă; c) ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a activităţilor din domeniile prevăzute la art. 38 alin. (6) lit. a)-d); d) ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenţei statistice, inspecţiei şi controlului efectuării serviciilor publice de interes local prevăzute la art. 38 alin. (6) lit. a)-d), precum şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale; e) numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum şi pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de interes local; f) asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea prevederilor acestora; g) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative; h) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.

Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul judeţean.

Numirea conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local se face pe baza concursului organizat potrivit procedurilor şi criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea primarului, în condiţiile legii. Numirea se face prin dispoziţia primarului, având anexat contractul de management.

7. Actele primarului. În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Dispoziţiile legii privind hotărârile de consiliu local referitoare la contrasemnarea de către secretar, comunicarea actului şi aducerea la cunoştinţă publică a actelor normative se aplică şi în cazul dispoziţiilor primarului.
8. Formulele de desemnare şi de compunere a autorităţilor executive sunt mult mai variate. O prima delimitare există între executivul colegial şi executivul personalizat. O a doua delimitare permite să se distingă între executivul desemnat în întregime de adunarea locală şi cel numit, cel puţin parţial de către Guvern^[33].

În Franţa, se păstrează tradiţia alegerii primarului de către consiliul municipal, pentru durata mandatului acestuia. În general, este vorba despre cel aflat primul pe lista câştigătoare în alegeri, aspect ce conferă alegerii sale caracterul unei alegeri indirecte. El reprezintă în egală măsură, Statul în comună. În această calitate, el este ofiţer de stare civilă şi responsabil cu ordinea publică. Primarul are şi atribuţii proprii în calitate de autoritate executivă a comunei, cum este cazul eliberării autorizaţiilor de construire şi menţinerii ordinii publice. Adjuncţii primarului sunt în egală măsură aleşi, dar primarul este liber să decidă cu privire la atribuţiile pe care doreşte să le delege acestora, putând oricând să le retragă. Primarul este şeful administraţiei comunale^[34].

În Italia, la nivelul consiliul comunal se alege un comitet executiv, numit şi condus de primar, cu competenţă generală pentru realizarea obiectivelor stabilite de consiliu şi pentru coordonarea serviciilor administrative ale comunei. Primarul, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani , este şeful executivului local şi reprezintă comuna în raport cu terţii^[35].

În Germania, formula executivului variază de la Land la Land, dar peste tot, autoritatea executivă este responsabilă de gestiunea cotidiană şi trebuie să conteste deciziile consiliului pe care le apreciază ca fiind ilegale.

În Belgia, primarul numit de Rege, de regulă, la propunerea consiliului comunal, este şeful administraţiei comunale, conduce lucrările Consiliului comunal şi ale Colegiului. Totodată, el reprezintă în comună Guvernul federal, Guvernul regiunii şi Guvernul comunităţii. Primarul răspunde de executarea actelor normative ale autorităţilor superioare, semnează actele oficiale ale comunei şi are calitatea de ofiţer de stare civilă^[36].

În Olanda, Colegiul Primarului şi adjuncţilor reprezintă autoritatea executivă, cu activitate permanentă, aceştia fiind responsabili în faţa Consiliului. Adjuncţii primarului sunt aleşi de Consiliu, dintre membrii săi. Primarul este numit de Guvern, pentru un mandat de 6 ani, cu avizul Comisarului Reginei, după consultarea Consiliului. Mandatul său poate fi reînnoit. În pofida modalităţii de desemnare, Primarul nu este decât o autoritate a comunei^[37].

În cea mai mare parte a Ţărilor Uniunii Europene, personalul administraţiei reprezenta de la 5 la 8% din populaţie la începutul anilor ‘90: în Germania de aproximativ 7,3%, în Franţa de aproximativ 7,6%, în Italia de aproximativ 6,2%, în Spania de aproximativ 5,6%.

9. Administratorul public. În conformitate cu Legea nr. 286/2006 de modificare a Legii nr. 215/2001 la nivelul comunelor şi oraşelor, primarul poate propune consiliului local înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face de primar, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul local. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs.

Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu primarul, atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. Primarul poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.

De asemenea, la nivelul judeţelor, preşedintele consiliului judeţean poate propune consiliului judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de preşedintele consiliului judeţean, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul judeţean. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs.

Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean, atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. Preşedintele consiliului judeţean poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.

În fine, chiar şi asociaţiile de dezvoltare intercomunitară pot decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. Recrutarea, numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public al asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară se fac pe baza unei proceduri specifice de către consiliile de administraţie ale acestora şi sunt aprobate prin hotărâri ale consiliilor locale şi consiliilor judeţene respective.

10. Consiliul judeţean. Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale nr. 67/2004.
11. Atribuţiile consiliului judeţean. Consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
12. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
13. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;
14. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;
15. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine:
16. atribuţii privind cooperarea interinstituţională;
17. Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în societăţi comerciale, regii autonome de interes judeţean, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului judeţean, în condiţiile legii, respectând configuraţia politică rezultată după alegerile locale.
18. Actele consiliului judeţean. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.

Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri judeţeni, de preşedintele consiliului judeţean, de vicepreşedinţii consiliului judeţean sau de cetăţeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului unităţii administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean. În ceea ce priveşte iniţiativa cetăţenească, sunt aplicabile aceleaşi prevederi de la consiliul local.

Hotărârile se semnează de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul judeţului.

13. Executivul consiliului judeţean: preşedintele şi vicepreşedinţii. În conformitate cu art. 77 din Legea nr. 35/2008 preşedinţii consiliilor judeţene se aleg pe circumscripţii electorale, prin scrutin uninominal. Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi. Vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie. Preşedintele consiliului judeţean răspunde în faţa alegătorilor de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene.

Aparatul de specialitate al consiliului judeţean este subordonat preşedintelui acestuia. Funcţionarii din cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.

La nivelul judeţelor, preşedintele consiliului judeţean poate propune consiliului judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de preşedintele consiliului judeţean, pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de consiliul judeţean. Numirea în funcţie se face pe bază de concurs. Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu preşedintele consiliului judeţean, atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes judeţean. Preşedintele consiliului judeţean poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.

Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de specialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean, vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.

Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean

îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii principale de atribuţii:

1. atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;
2. atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean (conduce şedinţele consiliului judeţean şi dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea în bune condiţii a acestora, prezintă consiliului judeţean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor sale şi a hotărârilor consiliului judeţean, etc.);
3. atribuţii privind bugetul propriu al judeţului: exercită funcţia de ordonator principal de

credite;

1. atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice;
2. atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.

Preşedintele consiliului judeţean poate delega vicepreşedinţilor, prin dispoziţie, atribuţiile prevăzute la lit. E), respectiv atribuţiile privind serviciile publice de interes judeţean.

Actele preşedintelui consiliului judeţean, emise în exercitarea atribuţiilor sale sunt dispoziţiile cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunostinţa publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Prevederile art. 49 şi ale art. 50 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

^[1] A se vedea Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 100.

^[2] Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, ediţie actualizată, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, pag. 75.

^[3]  Această funcţie nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică (D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 103), ci doar ca o prerogativă morală.

^[4] A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administratic,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 290; R. N. Petrescu, op. cit., pag. 76.

^[5]  Pentru dezvoltări, a se vedea Maria Vesmaş, Rolul şi locul Preşedintelui României în sistemul autorităţilor publice ale statului român, în „Revista de drept public” nr. 1/1998, pag. 69 şi urm; Genoveva Vrabie, Rolul şi funcţiile Preşedintelui româniei, în „Revista de drept public” nr. 2/1995, pag. 69 şi urm; Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 30; Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici şi juriştii români: modificarea Constituţiei, în „Juridica” nr. 7/2000, pag. 249 şi urm.

^[6]  Pentru argumente favorabile actualei construcţii constituţionale a puterilor statului, a se vedea A. Iorgovan, Tratat...,op. cit., pag. 294 şi urm.

^[7]  Art. 83 coroborat cu art. 72 alin.1 din Constituţie. A se vedea şi Corneliu Turianu, Discuţie în legătură cu eventuala modificare a reglementării imunităţii parlamentare şi a şefului statului, în „Dreptul” nr. 7/2001, pag. 30 şi urm.

^[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. Pe data intrării ei în vigoare a fost abrogată Legea nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 137 din 8 decembrie 1990, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

^[9]   În astfel de situaţii prevederile art. 36 din lege se aplică în mod corespunzător, adică se cere aprobarea Parlamentului.

^[10]            Serviciile publice din teritoriu ale ministerelor nu sunt, în fapt, descentralizate, ci doar desconcentrate, deoarece ele funcţionează în strictă dependenţă de minister.

^[11] Jaques Ziller, Administration compares. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Edition Monchrestien, Paris, 1993, pag. 132.

^[12] Constance Grewe, Helene Ruiz Fabri, Droit constitutionnels europeens, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, pag. 570.

^[13]             Ibidem, pag. 314.

^[14]Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, CH Beck, Bucureşti, 2006, pag. 95.

^[15]             A. Iorgovan, op. cit., pag. 448.

^[16] J. Ziller, op. cit., pag. 317.

^[17] Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, colecţia Studii Juridice, Bucureşti, 1999, pag. 55.

^[18]             Idem, pag. 38 şi următoarele.

^[19]             D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 131.

^[20]             C-L Popescu, op. cit., pag. 127.

^[21]             D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 133.

^[22]             J. Ziller, op. cit., pag. 184.

^[23]             T. Gross, (coord. G. Vrabie), Les regimespolitiques despays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, pag. 18.

^[24]             A se vedea, D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 134-137.

^[25] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 271 din 29 martie 2004, cu modificările şi completările aduse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2005 precum şi modificările şi completările aduse de Legea 35/2008.

^[26] Listele de susţinători vor cuprinde numele, prenumele şi domiciliul, seria şi numărul actului de identitate şi

^[27]             J. Ziller, op. cit., pag. 197.

^[28]            T. Gross, în op. cit., coord. G. Vrabie, pag. 18.

^[29]             D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 140.

^[30]             Ibidem.

^[31]             Ibidem.

^[32]             Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României. Eşarfa va fi purtată, în mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea căsătoriilor. Modelul eşarfei se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

^[33]             J. Ziller, op. cit., pag. 199.

^[34]             D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 141.

^[35]             Idem, pag. 142.

^[36] Liviu Coman Kund, Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 66.

^[37] D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 143.