Evoluţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici trebuie studiată în raport de împrejurările istorice ale statului, a formelor de guvernare şi concepţiile politico-sociale ale diferitelor epoci istorice parcurse de omenire. Dintre acestea, forma de guvernământ are un rol determinant, întrucât ea sintetizează concepţia şi modalităţile de abordare ale realităţilor politice, sociale, economice şi culturale ale legiuitorului. Astfel, într-o formă de guvernământ fondată pe o concepţie absolutistă, ideea de responsabilitate a statului era aproape inexistentă, pe când, într-o formă de guvernământ bazată pe o concepţie individualistă, ideea de responsabilitate devine o realitate.
Responsabilizarea statului şi a funcţionarilor publici a apărut încă din Antichitate în vremea „democraţiilor” romane şi greceşti când a fost instituit un adevărat drept de anulare al hotărârilor consulilor de către popor.
Evul Mediu, prin apariţia centralizării statului a reprezentat un pas înapoi comparativ cu reglementările dreptului roman, neputându-se vorbi de o responsabilitate a statului şi/sau a reprezentanţilor statului. Însă, în statele absolutiste ale antichităţii, în care Regele deţinea toate puterile statului, nu putea fi vorba despre o răspundere a puterii publice faţă de particularul lezat în drepturile sale. Au apărut doar timide teorii filozofice care contestau şi criticau puterea absolută a statului. Absolutismul monarhic, centralist, a făcut ca statul să se identifice cu persoana conducătorului. „L`Etat s`est moi !” se spunea în Franţa, în timpul Regelui Soare, în timp ce englezii mergeau până acolo încât au susţinut teoria iresponsabilităţii regelui prin formula „The king can`t do wrong !”.
În Statul Roman regăsim aceeaşi situaţie în timpul regalităţii. Abia pe timpul Republicii începe să fiinţeze ideea unei responsabilităţi a puterii publice, în sensul că există o acţiune populară prin care fiecare cetăţean avea dreptul să cheme la răspundere pe funcţionarul public. Astfel, provocaţio ad populum era un adevărat drept de anulare a hotărârilor consiliilor, despre care aminteam mai sus.
Analizând limitele puterii publice în epoca feudalismului şi evului mediu, constatăm că această perioadă a fost mai ostilă ideii de responsabilitate a puterii publice comparativ cu epoca romană. Cei care au deţinut puterea în această orânduire – regii – se simţeau investiţi, în ochii mulţimii, cu puterea divină şi aflau doar în crezul lor voinţa de a nu abuza de puterea lor nelimitată, aceasta fiind singura oprelişte în calea abuzurilor.
Între secolele XVIII şi XX, concepţiile despre limitele şi fundamentele răspunderii juridice ale Statului şi ale funcţionarilor de stat au fost dominate de principiul iresponsabilităţii puterii publice din timpul Revoluţiei Franceze, explicat prin concepţia greşită pe care oamenii o aveau despre stat. Statul era considerat ca o putere superioară şi infailibilă, aflată deasupra tuturor, care nu putea greşi şi, pentru acest unic considerent, nici nu trebuia tras la răspundere. S-a considerat că noţiunea de suveranitate este incompatibilă cu cea de responsabilitate.
Cu timpul, s-a admis ideea că, dacă actele statului sunt vătămătoare pentru cineva, înseamnă că ele nu sunt conforme cu legea şi, în acel caz particular, fiind contrare legii, pot da naştere la o cerere de reparaţie a prejudiciului. Dar nici în această situaţie Statul este iresponsabil, şi, dacă o lege nu este respectată, faptul trebuie imputat în întregime agentului care este însărcinat să o execute şi care, susţine propria sa voinţă voinţei statului suveran.
Rezultă, fără îndoială, că această concepţie despre stat nu punea problema responsabilităţii puterii publice, ci numai a responsabilităţii funcţionarilor publici.
Doar în a doua decadă a secolului XX, acest principiu, al responsabilităţii juridice absolute, născut şi aplicat îndeosebi în Franţa, a început să se clatine şi s-a admis că responsabilitatea administraţiei publice derivă din calitatea de girantă a serviciului public care nu a funcţionat corect, iar culpa există printr-o acţiune greşită sau prin reaua conducere a serviciului public căreia să-i fie imputată dauna.
În Epoca Modernă, teoriile contractualiste şi cele liberale au introdus o nouă concepţie despre stat, ceea ce a determinat şi noua abordare a conceptului de responsabilitate a statului şi de răspundere a funcţionarului public ca reprezentant al acestuia. Acum au fost puse bazele unor noi principii dintre care principiul egalităţii cetăţenilor în faţa serviciilor publice reprezintă fundamentul juridic al statului liberal, redus la ideea respectului faţă de cetăţeni. Potrivit acestor concepţii, statul trebuie să vină în întâmpinarea cetăţenilor prin acţiunile sale, să îi protejeze şi nu să reprezinte un obstacol în îndeplinirea idealurilor lor individuale care sunt conforme cu legile şi moralitatea publică. Tocmai de aceea, un asemenea stat este unul responsabil, el însuşi un funcţionar şi, ori de câte ori greşeşte, trebuie să răspundă direct fie prin autoritatea sau instituţia în cauză, fie prin însuşi funcţionarul public care a întocmit actul respectiv, care a întârziat nejustificat elaborarea lui sau care a refuzat din proprie voinţă (sau la ordinul scris al superiorului ierarhic) emiterea actului respectiv, ceea ce a determinat producerea unui prejudiciu pentru cetăţean. Statul trebuie să răspundă prompt în faţa cetăţenilor care aşteaptă numai o respectare cu promptitudine a îndatoririlor faţă de ei.
În România principiul responsabilităţii statului apare reglementat pentru prima dată în Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864 care dispunea, în articolul 51, că „particularii sau alte persoane juridice a căror interese se află vătămate prin vreo măsură administrativă pot reclama la Consiliul de Stat împotriva hotărârilor miniştrilor, ale prefecţilor sau altor agenţi administrativi date cu exces de putere sau cu încălcarea legilor”. Regimul juridic al răspunderii este îmbunătăţit prin reglementările moderne ale Constituţiei din 1866, care aduce ca noutate răspunderea statului pentru cazurile de expropriere pentru utilitate publică (articolul 19), dar şi responsabilitatea ministerială (articolul10), completate ulterior prin legislaţia specială. În acelaşi timp, se făcea aplicaţia articolelor 998 şi 1000 din Codul Civil Român de la 1864 care reglementau răspunderea civilă din culpă şi răspunderea pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră. Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912, prin articolul 33 alineatul penultim, dispunea că „daunele interese care ar putea izvorî din asemenea acte sau fapte, se vor cere de către cei interesaţi de la Curtea de Apel în circumscripţia căreia s-a îndeplinit actul administrativ atacat, oricare ar fi valoarea acestor daune”.
Constituţia din 1923 îmbunătăţeşte şi completează regimul responsabilităţii statului şi al răspunderii juridice a funcţionarilor publici prin dezvoltarea instituţiei exproprierii pentru utilitate publică (articolele 17 şi 20), menţinerea dreptului la acţiune întemeiat pe responsabilitatea ministerială (articolul 98) şi prin proclamarea responsabilităţii statului pentru actele şi faptele administrative de autoritate (articolele 99 şi 107).
Statutul funcţionarilor publici din 1923 vine cu o serie de reglementări care individualizează răspunderea funcţionarilor publici şi reuşeşte chiar să o disocieze de răspunderea generală a statului faţă de particulari, chiar dacă ar putea fi implicaţi în solidar într-o astfel de răspundere.