În Dreptul muncii, sediul materiei se regăseşte în Capitolul V al legii nr.53/2003. Potrivit articolului 55, contractul de muncă poate înceta astfel: a) de drept; b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea; şi c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Observăm că reglementarea actuală a cazurilor de încetare a contractului individual de muncă este diferită de vechea reglementare (Codul muncii) înlocuită prin intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003.
În ceea ce priveşte încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor, printre altele, condiţii generale pentru valabilitatea unui act juridic, consimţământul valabil exprimat al părţilor trebuie să exprime intenţia vădită, clar exprimată de a înceta raporturile de serviciu.
În privinţa modalităţilor de încetare a contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a unei părţi, reţinem că acestea sunt prevăzute cu claritate de lege, pentru a se preveni abuzurile şi a se asigura stabilitatea în muncă a salariatului. Astfel, legea reglementează strict condiţiile în care poate fi dispusă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, precum şi motivele în care poate fi dispusă concedierea: pentru motive ce ţin de persoana salariatului sau pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia. În plus, legiuitorul face distincţie între situaţiile în care concedierea este interzisă şi situaţiile în care ea nu poate fi dispusă, funcţie de categoria drepturilor şi libertăţilor protejate.
Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului – instituţia demisiei – rămâne o expresie specifică a principiului libertăţii muncii. Potrivit legislaţiei muncii, exprimarea voinţei trebuie să fie neechivocă, printr-o notificare scrisă, dar poate fi nemotivată. În context, legea prevede dreptul salariatului de a demisiona fără preaviz în situaţia în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.
Remarcăm faptul că şi în privinţa încetării raportului de serviciu al funcţionarului public s-a realizat o considerabilă modificare a regimului juridic, îndeosebi după intrarea în vigoare a Legii nr.161/2003. În forma iniţială a Legii nr.188/1999, erau reglementate şase procedee juridice, respectiv: demisie, transfer, eliberare din funcţie, destituirea din funcţia publică, pensionare şi deces. Am văzut că, transferul şi-a schimbat natura juridică şi trecut între modalităţile de modificare a raporturilor de serviciu, iar celelalte procedee, reformulate, au fost înglobate între situaţiile prevăzute de articolul 84 din legea nr.188/1999, republicată.
Concomitent, trebuie remarcat progresul ultimelor reglementări, care au ţinut cont de situaţiile întâlnite în practică şi care nu aveau o consacrare legală, expresă, cum sunt: constatarea nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică; admiterea cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de un funcţionar public a unui funcţionar public eliberat sau destituit ilegal ori pentru motive neîntemeiate ş.a. Pe de altă parte, este de semnalat, reglementarea mult mai clară a instituţiei Corpul de rezervă al funcţionarilor publici prin precizarea cazurilor în care funcţionarii publici eliberaţi din funcţii publice sunt incluşi în Corpul de rezervă, precum şi a termenului şi a condiţiilor în care sunt menţinuţi în acesta.
O noutate, pe care unii autori o consideră discutabilă, o constituie utilizarea instituţiei juridice a încetării raportului de serviciu prin acordul părţilor, împrumutată din legislaţia muncii, unde temeiul legal al desfăşurării activităţii este contractul individual de muncă. Observaţiile ţin de faptul că acordul funcţionarului public în cadrul încheierii raportului juridic de serviciu este subsecvent actului unilateral de voinţă a numirii în funcţia publică.
În privinţa cazurilor de destituire din funcţia publică, rezultă că acestea sunt legate de răspunderea disciplinară a funcţionarului public. Valoarea socială ocrotită în dreptul administrativ este alta decât în dreptul muncii: proteguirea importantelor relaţii sociale prin care sunt satisfăcute interesele publice, cele ce ţin de ordinea publică. De asemenea, abaterea, în dreptul muncii ţine de una sau alta dintre interdicţiile derivate numai din disciplina muncii, în timp de, în dreptul administrativ abaterea, este legată de interdicţiile ce ţin de incompatibilităţile special prevăzute de lege.
Am analizat şi constatat, într-un capitol precedent, natura raportului juridic de serviciu al funcţionarului public cu autoritatea sau instituţia publică la care a fost numit să îndeplinească o funcţie publică.
Acest raport juridic nu are, de regulă, o determinare în timp, precis prestabilită, decât în cazul funcţionarilor publici care sunt aleşi şi/sau numiţi, potrivit legii, pe un anumit termen.
Pentru acest considerent, cu excepţiile despre care am amintit, pentru încetarea raportului de serviciu al unui funcţionar public, numit pe durată nedeterminată, trebuie să intervină, să apară sau să se producă un fapt material sau un act juridic (de voinţă) de care legea să lege încetarea raportului de serviciu. Unele dintre aceste împrejurări au un caracter şi o determinare obiectivă, în timp ce altele depind de voinţa uneia sau alteia dintre părţile participante la un raport juridic sau altul. Drept urmare, încetarea raportului de serviciu poate să intervină din iniţiativa funcţionarului public ori din iniţiativa autorităţii sau instituţiei publice în care este numit funcţionarul public.
Raportul de serviciu este un raport de drept public iar, în principiu, pentru încetarea acestuia nu este nevoie de acordul de voinţă al părţilor, aşa cum se întâmplă în contractele de drept privat. Înţelegem că, de regulă, este suficientă manifestarea de voinţă a unei singure părţi a raportului de serviciu. În acest sens, legea a prevăzut şi a instituit şi o serie de condiţii în care o parte sau alta sau ambele trebuie să-şi exprime intenţia şi dorinţa de încetare a raportului de serviciu.
Statutul funcţionarilor publici, în forma actuală, reglementează cinci modalităţi prin care pot înceta raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, şi acestea sunt:
- încetarea de drept;
- încetarea prin acordul părţilor, consemnate în scris;
- prin eliberarea din funcţia publică;
- prin destituirea din funcţia publică;
- prin demisie.