CONTENCIOSUL COMUNITAR

1. Importanţa distincţiei între actele comunitare, din perspectiva contenciosului comunitar.
2. Prin aceea că are caracter general, impersonal, specific actului normativ, regulamentul se deosebeşte esenţial de decizie, care are caracter individual.

Această distincţie are relevanţă în planul contenciosului comunitar: persoanele fizice sau juridice (desemnate cu un termen generic „particularii”) nu pot intenta în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acţiuni contra regulamentelor, ci doar contra deciziilor. Explicaţia rezidă în imposibilitatea justificării existenţei unui interes direct şi personal în cadrul acestor acţiuni.

Dimpotrivă, atunci când o decizie este inclusă într-un regulament, în sensul că unele prevederi din regulament privesc în mod direct anumite persoane determinate, decizia respectivă poate fi atacată, separat, în faţa instanţei de judecată comunitare. Prin promovarea acestei jurisprudenţe, Curtea de Justiţie a încercat să descurajeze instituţiile comunitare în încercarea lor de a „masca” deciziile individuale în regulamente, pentru a le face astfel inatacabile cu acţiune directă în contenciosul comunitar.

1. recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, ele nu produc efecte juridice, prin urmare nu sunt susceptibile a fi atacate pe calea unei acţiuni directe în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
2. regulamentele pot fi atacate de către particulari cu acţiune directă numai dacă au fost emise cu exces de putere.
3. directivele pot fi contestate direct de către state, însă nu şi de către particulari, atunci când destinatari sunt statele.

Trebuie precizat că textele tratatelor nu fac distincţie între forţa juridică a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, prin urmare nu există o ierarhie între actele comunitare^[1]. Nu se poate spune cu precizie care regulament are caracter de „lege” şi care de „act administrativ”.

Singura precizare o găsim în Regulamentul de funcţionare al Consiliului U.E., unde se arată că acesta acţionează în calitate de legislator atunci când adoptă norme juridice obligatorii pentru statele membre sau pe teritoriul acestora, sub formă de regulamente, decizii cadru sau directive. Construcţia pretoriană are, însă, un caracter imprecis şi este susceptibilă de numeroase controverse.

2. Categorii de acţiuni şi excepţii ce pot fi exercitate, respectiv ridicate în faţaCurţii de Justiţie şi a Tribunalului.
   • Acţiunea în anulare. Prin acţiunea în anulare reclamantul contestă legalitatea actului comunitar.

Actul comunitar, pentru a fi contestabil pe această cale, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

• să fie emis de o instituţie comunitară;
• să se încadreze în categoria actelor susceptibile a fi atacate cu acţiune directă în anulare, conform tratatelor. Este vorba de actele adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliul, actele proprii ale Consiliului, Comisiei, Băncii Central Europene, altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului European destinate a produce efecte faţă de terţi^[2];
• să producă efecte juridice^[3], prin el însuşi^[4].

Reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică din statele membre ale Uniunii Europene, dacă actul comunitar atacat are caracter individual şi îl priveşte în mod direct pe reclamant, indiferent dacă îi este adresat sau nu^[5]. În sistemul Tratatului C.E.C.O., în plus faţă de aceste condiţii, este necesar ca reclamantul (dacă este o asociaţie sau intreprindere) să aibă un obiect de activitate circumscris domeniului sectorial al tratatului - industria cărbunelui şi oţelului. Actele comunitare normative, sau „cu caracter general”, pentru a fi contestate de persoanele private, trebuie să fi fost emise cu exces de putere (deturnare de putere) faţă de reclamant^[6].

De asemenea,       acţiunea poate fi promovată de un stat membru sau                 de      o altă   instituţie

comunitară. Cel mai         frecvent se găsesc în poziţia de reclamant, în astfel                 de     litigii,    Comisia

Europeană, Consiliul        şi statele membre^[7]. De altfel, este de remarcat că                    subiectele       de drept

„instituţionale” sunt          considerate ca „reclamante privilegiate”, deoarece                  ele nu trebuie să

demonstreze existenţa unui interes, acesta fiind prezumat^[8].

Termenul de contestare a actelor comunitare în faţa Curţii de Justiţie este de 2 luni de la publicarea actului, notificarea lui către reclamant, respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a actului (atunci când beneficiar este un alt subiect de drept)^[9]. Hotărârea Curţii are ca şi finalitate, în cazul admiterii acţiunii, declararea nulităţii deciziei atacate, cu efecte pentru trecut şi pentru viitor^[10]. Excepţie fac efectele actelor normative deja produse, faţă de care nulitatea se acoperă. Curtea trebuie însă să precizeze de fiecare dată când efectele unui regulament se definitivează, care sunt aceste efecte. Anularea actului poate fi şi parţială, însă în nici un caz Curtea nu poate recurge la injoncţiuni^[11] la adresa instituţiei comunitare emitente, la modificarea sau înlocuirea directă a actului acesteia. Problema va reveni spre rezolvare legală tot instituţiei comunitare al cărei act ilegal a fost anulat. Nu trebuie însă înţeles că instituţiei emitente nu-i incumbă obligaţia respectării condiţiilor legale la emiterea unui alt act, care să-l înlocuiască pe cel anulat, precum şi la emiterea unor acte ulterioare conexe. În situaţia pasivităţii instituţiei de a înlocui dispoziţiile similare din alte acte, rămase în vigoare, remediul juridic este promovarea unei acţiuni relative la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona^[12].

În fine, precizăm că funcţionarii publici comunitari (categorie care cuprinde oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care reclamă acest statut^[13]) au o legitimare procesuală activă specială, rezultând nu din tratatele constitutive, ci din Statutul funcţionarilor comunitari^[14], de a se plânge împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate, sau împotriva modului de rezolvare a unei petiţii pe care au înaintat-o „autorităţii învestite cu puterea de numire”^[15].

Doctrina apreciază că suntem tot în prezenţa unei acţiuni în anulare^[16], ipotezele pe care funcţionarii comunitari trebuie să le aibă în vedere pentru a intenta o acţiune de acest fel fiind următoarele: a) autoritatea învestită cu puterea de numire a emis o decizie care-l nemulţumeşte, în urma exercitării de către acesta a dreptului de petiţionare; b) autoritatea învestită cu puterea de numire emite din oficiu un act prejudiciabil pentru funcţionarul public.

La rândul ei, ultima ipoteză presupune două aspecte: fie autoritatea emite un act, fie se abţine de la a-l emite, deşi era obligată prin Statut să o facă^[17].

Accesul la justiţia comunitară este condiţionat de efectuarea unei proceduri prealabile administrative, în faţa autorităţii învestite cu puterea de numire, care poate fi chiar superiorul ierarhic al funcţionarului în cauză^[18]. Termenul de sesizare a jurisdicţiei comunitare este de 3 luni de la primirea răspunsului (explicit sau implicit) la procedura prealabilă administrativă^[19]. Dacă intervine o decizie explicită ulterior deciziei implicite, aceasta va determina curgerea unui nou termen de 3 luni, desigur dacă termenul anterior de 3 luni nu expirase la data emiterii ei.

• Acţiunea relativă la abţinerea (omisiunea) instituţiilor comunitare de a acţiona („acţiunea în carenţă”)^[20], are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei instituţiilor comunitare, relativ la o anumită problemă adusă în atenţia lor.

Legitimare procesuală pasivă au instituţiile comunitare expres prevăzute în tratate: Parlamentul^[21], Consiliul şi Comisia Europeană, pe când reclamanţi pot fi persoanele fizice şi juridice, statele membre, precum şi orice instituţie comunitară (cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiindcă în afară de cazul în care un funcţionar al acestei instituţii se plânge contra unui act vătămător, este greu de imaginat un litigiu în care Curtea este şi parte, şi

judecător^[22]).

În sistemul Tratatului C.E.C.O. însă, legitimare pasivă are doar Comisia europeană, iar legitimare activă au statele membre, Consiliul, persoanele juridice cu activitate specializată în domeniul cărbunelui şi oţelului (art. 35)^[23].

În caz de admitere a acţiunii, Curtea de Justiţie declară ilegală inacţiunea instituţiei comunitare, şi, în consecinţă, o obligă să emită actul impus de normele comunitare. Nu se face distincţie între actele obligatorii a fi emise şi actele neobligatorii, prin urmare opinia dominantă este în sensul că acţiunea poate avea ca obiect şi emiterea unei recomandări sau a unui aviz^[24].

După efectuarea procedurii administrative prealabile obligatorii, şi numai în cazul în care aceasta nu se finalizează cu exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară - caz în care este deschisă calea unei acţiuni în anulare - reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să sesizeze Curtea de Justiţie. Termenul începe să curgă de la expirarea unui alt termen de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia să răspundă la recursul administrativ prealabil.

• Excepţia de ilegalitate este utilă datorită limitării, în timp, a posibilităţii introducerii acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele normative nu pot fi contestate decât de statele membre sau de instituţiile comunitare. Se pune problema ce se întâmplă cu un act normativ ilegal, în momentul executării lui printr-un act individual.

Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste decizia de executare a regulamentului sau a oricărui alt act normativ, ridicând în cursul procesului excepţia de ilegalitate a actului normativ^[25]. Actul normativ devine inaplicabil în speţă, rămânând însă să-şi producă efectele juridice în continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar decizia emisă în temeiul actului normativ .

Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei individuale^[26], şi nu poate fi ridicată de particulari împotriva unui act care putea fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare, dar a expirat termenul legal^[27].

Creată în principiu în favoarea persoanelor care nu au acţiune directă în contra actelor normative, excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de orice parte a unui litigiu comunitar^[28]; ea poate fi invocată, prin urmare, şi de un stat membru, care are la dispoziţie şi acţiunea în anulare^[29].

• Recursul în interpretare (decizia în chestiuni prealabile). Tratatele^[30] consacră posibilitatea formulării unei cereri de interpretare a unui act comunitar, care este adresată de către un organ de jurisdicţie naţional Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi are ca obiect obţinerea unei hotărâri preliminare cu privire la validitatea sau sensul acestuia. Tribunalul naţional poate acţiona la cererea oricărei părţi, fie ea persoană juridică, fizică, sau instituţie publică naţională^[31].

Suntem în prezenţa unei adevărate „acţiuni prejudiciale”^[32], ce implică organele de jurisdicţie statale şi cele comunitare. Hotărârea preliminară obţinută pe această cale obligă organul jurisdicţional naţional la soluţionarea cauzei cu respectarea interpretării date^[33]. Precizăm însă că este vorba de o dezlegare a problemelor de drept ale pricinii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene neavând competenţă de a verifica faptele.

• Acţiunea în daune contra instituţiilor comunitare. În prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii extracontractuale pentru daune (existenţa prejudiciului, existenţa unui act comunitar culpabil sau a unei omisiuni culpabile şi legătura de cauzalitate dintre cele două elemente), reclamantul poate obţine compensarea daunelor cauzate prin actul comunitar^[34].

Acţiunea în daune poate avea şi caracter autonom, atunci când actul culpabil a fost anulat sau când, deşi este ilegal, el nu poate fi atacat în mod direct de persoana interesată^[35].

Uneori, răspunderea pentru daune poate fi angajată şi dacă actul a fost emis de o autoritate naţională, însă în aplicarea unor norme comunitare sau a unor instrucţiuni cu caracter obligatoriu date de Comisia Europeană^[36].

• Recursul contra actelor statelor membre. Distinct de contenciosul actelor comunitare, există posibilitatea contestării în faţa jurisdicţiei comunitare a actelor emise de statele membre cu nerespectarea tratatelor şi a dreptului comunitar în general.

Calitate procesuală activă au în acest caz doar alte state membre sau Comisia Europeană, nu şi persoanele fizice sau juridice^[37], prin urmare suntem în prezenţa unui litigiu între două persoane juridice de drept public.

După epuizarea fazei administrative^[38] Comisia poate introduce acţiunea oricând, nefiind limitată de vreun termen.

Curtea de Justiţie nu va putea anula actele emise de statul membru cu încălcarea tratatelor, deoarece ar însemna că se substituie judecătorului statului respectiv. Ea poate numai constata neîndeplinirea obligaţiilor, statul fiind obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea abaterii.

Nu există un termen pentru executarea hotărârii Curţii, însă este evident că se impune executarea ei cât mai curând posibil^[39]. Conform Tratatului de la Maastricht, statele membre au obligaţia executării hotărârii^[40]. Dacă statul în cauză nu ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii, Comisia, după efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, va sesiza din nou Curtea, precizând de această dată şi sancţiunile pecuniare, sub formă de daune cominatorii sau sume forfetare, la care propune să fie obligat statul membru. Curtea poate ţine seama de

 

propunerile Comisiei sau nu, stabilind ea însăşi daunele cominatorii sau o sumă forfetară. Această posibilitate acordată Curţii se explică prin probabilitatea conformării parţiale a statului la hotărârea iniţială a acesteia.

În cazul acţiunii iniţiate de un stat membru contra altui stat membru, ulterior efectuării procedurii prealabile în faţa Comisiei europene, procedura jurisdicţională, în faţa instanţei comunitare, este aceeaşi^[41].

Bibliografie obligatorie:

1. Chevallier, J., L’Elaboration historique du principe de separation de la jurisdiction administrative et de l’administration active, Paris: Librairie generale de droit et de jurisprudence, 1970.
2. Cotea, F., Drept comunitar european, Bucureşti: Editura Wolters Kluver, 2009.
3. Craig, P., de Burca, G., Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Bucureşti: Editura Hamangiu, 2009.
4. Dragoş, D.C, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti: Editura All Beck, 2005.
5. Paillet, D.M., Contentieux administratif, 3^e edition, Editions Dalloz, Paris: Armand Colin, 2000.
6. Iorgovan, A., Noua lege a contenciosului administrativ - geneză şi explicaţii, Editura Roata, 2004.
7. Steiner, J., Woods, L., EU Law, 10th edition, Oxford: Oxford University Press, 2009.
8. Vataman, D., Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2010.
9. Vedinaş, V., Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1999.
10. Ziller, J., Administration compares. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Paris: Edition Monchrestien, 1993.

Bibliografie opţională:

1. Barnard, C., The Substantive Law of the EU. The Four Freedoms, 2nd edition, Oxford: Oxford University Press, 2007.
2. Griller, S., Ziller, J., (editori), The Lisbon Treaty. EU Constitutionalism without a Constitutional Treaty?, New York: Springer Wien, 2008.
3. Negoiţă, A., Contenciosul administrativ român şi elemente de drept administrativ, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1992.
4. Rarincescu, C.G., Contenciosul administrativ român, Bucureşti: Editura „Universala” Alcalay & Co., 1936.
5. Sieberson, S.C., Dividing Lines between the European Union and Its Member States: The Impact of the Treaty of Lisbon, Hague: TMC Asser Press, 2008.
6. Van Lang, A., Gondouin, G., Inserguet-Brisset, V., Dictionnaire de droit administratif, 2^e edition, Editions Dalloz, Paris: Armand Collin, 1999.

 

 

^[1] În ansamblul dreptului comunitar, ierarhia normelor juridice este însă evidentă: tratatele comunitare, principiile de drept, acordurile internaţionale, actele comunitare - a se vedea V. Marcu, op. cit., pag. 118.

^[2]  Sunt exceptate, prin urmare, actele emise de statele membre, ca subiecte de drept de sine stătătoare - O. Manolache, op. cit., pag. 498; T. C. Hartley, op. cit., pag. 349.

^[3]   Sunt excluse, astfel, actele care nu exprimă o poziţie definitivă a instituţiei comunitare, ci sunt doar acte pregătitoare, exploratorii, parte a unei proceduri ce implică mai multe etape, precum şi actele revocate de instituţia emitentă, chiar şi în cursul procedurii în faţa Curţii Europene de Justiţie - C. Leicu, op. cit., pag. 183; O. Manolache, op. cit., pag. 498; Sean Van Raepenbusch, Droit institutionnel de l’Union et des Communautes europeennes, 3^e edition, De Boeck Universite, Bruxelles, 2001, pag. 489.

^[4] Sunt inadmisibile acţiunile introduse pentru anularea unei decizii confirmative, în condiţiile în care prima decizie nu a fost atacată în termen - O. Manolache, op. cit., pag. 500.

^[5]  J. Boulouis, op. cit., pag. 352; J. Rideau, op. cit., pag. 709; C. Leicu, op. cit., pag. 183; V. Marcu, op. cit., pag. 209. S-a decis, astfel, că o decizie adresată unui stat poate privi direct o persoană fizică sau juridică, însă nu aceeaşi concluzie se poate susţine în cazul unei decizii care acordă statului membru puteri discreţionare - O. Manolache, op. cit., pag. 505; în acest ultim caz, precizăm noi, doar normele interne, naţionale, pot afecta direct persoanele private.

^[6]  S. Van Raepenbusch, op. cit., pag. 489; J. Boulouis, op. cit., pag. 353.

^[7]  C. Leicu, op. cit., pag. 183

^[8]  J. Boulouis, op. cit., pag. 353 ; O. Manolache, op. cit., pag. 501; T. C. Hartley, op. cit., pag. 349.

^[9]  Art. 173 alin. 4 din Tratatul C.E.E. A se vedea şi J. Rideau, op. cit., pag. 733; V. Marcu, op. cit., pag. 209.

^[10] T. C. Hartley, op. cit., pag. 431.

^[11] Injoncţiunea se referă la obligarea instituţiei să facă ceva, exercitarea de presiuni asupra acesteia, sau ordonarea realizării unui anumit lucru.

^[12]  S. Van Raepenbusch, op. cit., pag. 489; J. Boulouis, op. cit., pag. 356 ; O. Manolache, op. cit., pag. 510.

^[13]            O. Manolache, op. cit., pag. 550.

^[14] A se vedea, pentru dezvoltări privitoare la funcţionarii publici comunitari, Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

^[15]             C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., pag. 192; J. Rideau, op. cit., pag. 773.

^[16]             O. Manolache, op. cit., pag. 550. în sensul că această acţiune face parte din rândul procedurilor speciale, a se vedea Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, pag. 141.

^[17] C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., pag. 190.

^[18] A se vedea pentru detalii şi Dacian Cosmin Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001.

^[19]             Prin excepţie, dacă funcţionarul urmăreşte suspendarea executării actului atacat, acţiunea poate fi formulată imediat ce a fost sesizată autoritatea învestită cu puterea de numire - C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., pag. 194.

^[20]             S. Van Raepenbusch, op. cit., pag. 470; J. Boulouis, op. cit., pag. 359, sau „recursul în carenţă” - V. Marcu, op. cit., pag. 212.

^[21] Pentru opinii diferite cu privire la calitatea procesuală pasivă a Parlamentului European, înainte şi după Tratatul de la Maastricht, a se vedea T. C. Hartley, op. cit., pag. 349; C. Leicu, op. cit., pag. 183; O. Manolache, op. cit., pag. 510; V. Marcu, op. cit., pag. 201.

^[22] A se vedea, în acest sens, O. Manolache, op. cit., pag. 520.

^[23]             J. Boulouis, op.cit., pag. 360; J. Rideau, op.cit., pag. 740; V. Marcu, op.cit., pag. 214.

^[24] A se vedea, pentru această opinie, O. Manolache, op. cit., pag. 520. În sens contrar, s-a considerat că însăşi economia sistemului de contencios comunitar exclude, de principiu, controlul de legalitate al actelor neobligatorii, fiind de asemenea inexplicabil de ce să fie atacabile pe această cale actele care nu sunt atacabile prin nici o altă acţiune contencioasă - A. Barav, Considerations sur la specificite du recours en carence, Revue trimmestrielle de droit europeen, nr. 1/1975, pag. 59, apud J. Boulouis, op.cit., pag. 362, şi O. Manolache, op. cit., pag. 522.

^[25]             Art. 184 din Tratatul C.E.E.

^[26] V. Marcu, op. cit., pag. 225. Ca şi consecinţă a caracterului său accesoriu, excepţia de ilegalitate trebuie să aibă ca obiect un act normativ aflat într-o legătură suficientă cu actul                             individual contestat  pe cale principală. Prin urmare,

dacă sunt două decizii individuale, constituind un tot unitar,        este suficient  ca doar una dintre     ele să   comporte  o

legătură juridică cu dispoziţia normativă în cauză - Jean Boulouis, op. cit., pag. 391.

^[27]             O. Manolache, op. cit., pag. 517.

^[28]             C. Leicu, op. cit., pag. 185; C. Lefter, op. cit., pag. 134.

^[29]             O. Manolache, op. cit., pag. 517.

^[30]             Art. 177 C.E.E. respectiv art. 150 C.E.C.O.

^[31] J. Rideau, op. cit., pag. 837; V. Marcu, op. cit., pag. 200; C. Lefter, op. cit., pag. 135.

^[32] M. Lagrange, L’action prejudicielle dans le droit interne des Etats membres et en droit communautaire, Revue trimmestrielle de droit europeen, nr. 2/1974, pag. 277, şi J. Couzinet, Le renvoi en apreciation de validite devant la Cour de justice des Communautes europeenes, Revue trimmestrielle de droit europeen, nr. 4/1976, pag. 651, apud O. Manolache, op. cit., pag. 518, pag. 520; J. Rideau, op. cit., pag. 837.

^[33]             C. Leicu, op. cit., pag. 186.

^[34] În această privinţă, Tratatul C.E.E. dispune, în art. 215, că în materie de răspundere extracontractuală, Comunitatea trebuie să repare daunele cauzate de instituţiile sale şi de agenţii săi în exerciţiul funcţiilor lor; a se vedea şi S. Van Raepenbusch, op. cit., pag. 531; T. C. Hartley, op. cit., pag. 448; J. Rideau, op. cit., pag. 765; V. Marcu, op. cit., pag. 222; C. Lefter, op. cit., pag. 135.

^[35]             J. Boulouis, op. cit., pag. 365; O. Manolache, op. cit., pag. 540.

^[36]             C. Leicu, op. cit., pag. 187.

^[37] Persoanele fizice sau juridice pot doar sesiza Comisia europeană, printr-o plângere redactată într-o formă prestabilită, aceasta nefiind obligată să acţioneze în instanţă statul membru; prin urmare, în cazul unui răspuns negativ la plângere, nu există nici posibilitatea contestării lui în justiţie pe calea unei acţiuni vizând abţinerea Comisiei de a acţiona - O. Manolache, op. cit., pag. 540; C. Leicu, op. cit., pag. 181; V. Marcu, op. cit., pag. 215; C. Lefter, op. cit., pag. 134.

^[38]             A se vedea, pentru dezvoltări, D. C. Dragoş, op. cit., pag. 44.

^[39]             J. Boulouis, op. cit., pag. 378; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., pag. 71; O. Manolache, op. cit., pag. 538.

^[40]             În acest sens, a se vedea şi P. M. Defarges, op. cit., pag. 64.

^[41] S. Van Raepenbusch, op. cit., pag. 568; O. Manolache, op. cit., pag. 540.

140