Administrație publică

1. Noţiunea de funcţionar public

Pentru ca serviciile publice să-şi realizeze sarcinile pentru care au fost organizate este necesar ca funcţiile publice – acele grupări de atribuţii, puteri şi competenţe – să fie ocupate de persoane fizice cu o pregătire de specialitate, care să realizeze, în practică, sarcinile autorităţilor şi serviciilor publice, astfel cum acestea sunt grupate în funcţiile publice cu care au fost dotate, încă de la înfiinţarea lor.

Persoanele fizice care ocupă, în condiţiile legii, funcţiile publice din cadrul autorităţilor şi serviciilor publice au calitatea de funcţionari publici.

De la această regulă fac excepţie persoanele fizice alese care alcătuiesc organele reprezentative ale statului – cele două Camere ale Parlamentului – ale judeţului – Consiliile judeţene şi ale comunelor – Consiliile locale – care  nu au calitatea de funcţionari publici pentru că, în primul rând, ei sunt reprezentanţii ţării, judeţului sau comunei şi, în al doilea rând, prin activitatea nepermanentă, limitată în timp – de regulă, la 4 ani – pe care o desfăşoară, prin modul de lucru – numai în sesiuni – prin alte trăsături, ei se deosebesc de funcţionarii publici.

După cum am văzut anterior, organele administraţiei publice, instituţiile şi serviciile publice au în structura lor un personal de specialitate compus din funcţionari publici şi din angajaţi obişnuiţi. Regimul juridic al funcţionarilor publici este stabilit printr-o serie de acte normative, începând cu Legea nr.188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici, care defineşte funcţionarul public, clasifică categoriile de funcţionari publici, reglementează raporturile juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală.

Acelaşi act normativ precizează categoriile de personal din autorităţile administraţiei publice centrale şi locale căruia nu i se aplică prevederile sale:

• personalul salariat din aparatul propriu al autorităţilor instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, precum şi a altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;
• personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
• corpului magistraţilor;
• cadrelor didactice;
• persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

În acest sens, se pronunţă şi articolul 5 alineat 2 al aceluiaşi act normativ care precizează că personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă, el neavând calitatea de funcţionar public şi i se aplică legislaţia muncii.

În lumina celor expuse mai sus, trebuie să reţinem că nu toate persoanele care lucrează în sectorul bugetar au calitatea de funcţionar public, ci numai acelea care sunt investite cu o funcţie publică şi exercită prerogativele de putere publică. Pentru a stabili sfera acestei categorii de funcţionari va trebui să apelăm la textul de lege. Astfel, în articolul 2 alineat 2 al Legii nr.188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”.

Definiţia este lapidară şi necesită completări. În literatura de specialitate, marea majoritate a autorilor au identificat şi analizat mai multe sensuri ale noţiunii de funcţionar public. Astfel, într-un sens mai larg, prin noţiunea de funcţionar se înţelege orice persoană care lucrează în sectorul public, adică în cadrul administraţiei publice centrale sau locale şi a altor servicii publice, chiar dacă sunt organisme private.

În sensul legii penale, după cum am văzut, prin funcţionar se înţelege atât funcţionarul public, aşa cum este definit prin Statutul funcţionarilor publici, cât şi orice alt salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele de interes public, cu condiţia ca persoana juridică privată să desfăşoare o activitate de interes public, adică să aparţină sferei categoriei stabilimentelor de utilitate publică.

În sens restrâns, afirmă toţi analiştii, noţiunea de funcţionar este echivalentă aceleia  de funcţionar public, adică persoana investită într-o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.

Noţiunea de funcţionar public a fost definită pentru prima dată în legislaţia noastră, în Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 – unul dintre primele statute ale funcţionarilor publici din Europa – care, la articolul 1, prevedea: „Sunt funcţionari publici cetăţenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu permanent (civil şi eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi comunale”; Astfel:

1. toate serviciile publice sunt dotate încă de la înfiinţare cu funcţii publice;
2. pentru ca persoana fizică să poată ocupa o funcţie publică este necesar ca aceasta să fie cetăţean român;
3. pentru a putea fi numit funcţionar public este necesar ca persoana respectivă să aibă vârsta de cel puţin 18 ani împliniţi, dacă legea specială nu cere o altă vârstă;
4. unele acte normative cer ca persoana fizică ce urmează a fi funcţionar public să posede anumite studii – superioare, liceale sau generale – iar altele cer o anumită pregătire de specialitate, cum ar fi: jurist, economist, inginer ş.a.m.d.;
5. învestirea într-o funcţie publică se face pe bază de concurs ori ca urmare a alegerii;
6. persoana fizică ce ocupă o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi permanentă, evident cu respectarea programului de lucru al serviciului respectiv;
7. pentru activitatea depusă, persoana fizică are dreptul la un salariu, stabilit conform legii, pentru a se întreţine pe el şi familia lui;
8. pe durata ocupării funcţiei publice, persoana fizică are anumite drepturi şi obligaţii;
9. cu excepţia funcţionarilor publici care, potrivit legii, sunt inamovibili, toţi funcţionarii publici se bucură de stabilitate.

O serie de autori au criticat, cu justificat temei, lacunele definiţiei, practic restrângerea sferei funcţionarilor publici la persoanele angajate în serviciile permanente la stat, judeţ, comună şi la instituţiile bugetare de stat şi autorităţile administraţiei locale. În acest sens au fost invocate următoarele argumente:  a) există şi stabilimente de utilitate publică, care au şi ele bugetul aprobat de Parlament;  b) lasă să se înţeleagă că funcţionarii publici sunt numai cei numiţi, ori există şi funcţionari aleşi;  c) prestarea unui jurământ la intrarea în funcţie nu este de esenţa funcţiei publice, aparţinând şi altor sectoare;  d) nu rezultă şi nu se înţelege ce este acela serviciu public şi  e) remuneraţia nu este, de asemenea, de esenţa funcţiei publice. Să recunoaştem, o asemenea definiţie şi accepţiune dată funcţionarului public nu ar mai satisface actualele exigenţe, deşi regăsim şi în ea câteva dintre caracteristicile funcţionarului public modern:  a) caracterul de serviciu public;  b) caracterul de serviciu permanent;  c) autorităţile statului şi instituţiile bugetare de Parlament, Guvern, Consiliile judeţene şi comunale în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea funcţionarul.

Legislaţia actuală insistă pe detalierea activităţilor desfăşurate de funcţionarii publici, care, în mod necondiţionat, implică (presupun) exercitarea prerogativelor de putere publică. Astfel, ele constau în:  a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;  b) elaborarea proiectelor de acte normative şi altor reglementări specifice autorităţilor sau instituţiilor publice;  c) elaborarea politicilor şi strategiilor, programelor, statisticilor şi a documentelor privind aplicarea legilor;  d) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile cu persoanele fizice sau juridice de drept public sau privat;  e) reprezentarea în justiţie a autorităţii sau a instituţiei publice.

În continuare, vom reţine că, legea desemnează categoriile de funcţionari publici care pot beneficia de statute speciale, astfel:

1. a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
2. b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
3. c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
4. d) serviciile diplomatice şi consulare;
5. e) autoritatea vamală;
6. f) alte servicii publice stabilite prin lege.

Şi o altă problemă trebuie lămurită atunci când încercăm să dimensionăm, să conturăm sfera funcţionarilor publici. Astfel, va trebui să reţinem că în Statutul funcţionarilor publici, mai există precizări cu privire la categoriile de persoane cărora nu li se aplică prevederile acestuia: „Prevederile prezentei legi nu se aplică .....persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică. Cei mai mulţi dintre autori susţin că, faptul că demnitarii publici nu intră sub incidenţa statutului nu ar însemna că au o altă esenţă decât a funcţiilor publice. Aceştia, amintind despre formularea articolului 16 din Constituţia României, în care face vorbire despre funcţii şi demnităţi publice, susţin că textul trebuie înţeles în sensul unor legături intrinseci, organice dintre funcţia publică şi demnitatea publică. Astfel, funcţiile de demnitate publică sunt o specie a funcţiilor publice, iar ştiinţa dreptului administrativ nu poate face abstracţie de ele.

Se subînţelege că funcţionarii cu rang înalt – demnitarii publici – sunt persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică în servicii de interes la nivel naţional, ceea ce nu înseamnă că – afirmă unii dintre autori – nu  ar putea, în mod excepţional, să existe şi în teritoriu, aşa cum găsim în dreptul comparat guvernatori de provincii, guvernatori ai unor zone defavorizate ori guvernatori de euro-regiuni. Este greu de admis, credem noi, existenţa unor demnitari publici la nivel local, întrucât demnitatea publică este axată pe ideea de suveranitate a statului, de reprezentare a instituţiilor republicii şi nu de simpli funcţionari administrativi locali. De aceea, faptul că anumite funcţii publice, prin anumite artificii legislative, sunt asimilate şi salarizate  la nivelul funcţiilor de  demnitate  publică,  nu le transformă  în  funcţii  de  demnitate publică.

Reţinem, totuşi, că funcţiile de demnitate publică pot fi ocupate prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate sau, indirect, prin numire potrivit legii. Nefiind supuse regimului juridic instituit de legea nr.188/1999, se deduce că, demnitarii publici nu beneficiază, printre altele, de stabilitate în funcţie, ei putând fi, în principiu, revocabili din funcţiile pe care le deţin.

Prin comparaţie şi prin deducţie, putem concluziona asupra faptului că, demnitarii publici sunt acele persoane numite sau alese într-o funcţie de demnitate publică, în urma alegerilor generale sau locale. Din această categorie fac parte: Preşedintele României, primul-ministru, miniştrii, secretarii de stat, preşedinţii Consiliilor judeţene, primarii şi alţii.

Vom mai spune că statutul unora dintre demnitarii publici este reglementat prin legi speciale, cum ar fi Legea nr.215/2001 în cazul preşedinţilor Consiliilor judeţene şi primarilor, ori prin texte constituţionale pentru ceilalţi.

O conturare şi mai exactă a categoriilor de funcţionari care pot fi incluşi între persoanele care exercită o serie de demnităţi publice şi funcţii publice, o aduce Legea nr.161/2003, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică:

1. a) Preşedintelui României;
2. b) deputaţilor şi senatorilor;
3. c) consilierilor prezidenţiali şi consilierilor de stat în Administraţia Prezidenţială;
4. d) primul-ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretari de stat, subsecretari de stat şi funcţiile asimilate acestora, prefect şi subprefect;
5. e) a magistraţilor, aleşilor locali, funcţionarilor publici.

Bazaţi pe argumentele analizei efectuate în Capitolul V şi pe elementele adăugate în această secţiune, vom putea propune o definiţie mai extinsă a noţiunii de funcţionar public: persoana investită într-o funcţie publică, în mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice, instituţii publice sau al cetăţenilor, care îndeplineşte, pe termen nedeterminat sau determinat atribuţiile şi responsabilităţile din competenţa autorităţii sau instituţiei din care face parte .

Sunt evidente şi rezultă cu claritate principalele trăsături ale funcţionarului public: persoană fizică care îndeplineşte condiţiile stabilite de lege; investirea legală într-o funcţie publică din structura autorităţilor publice sau instituţiilor publice; atribuţii de îndeplinirea competenţei autorităţii sau instituţiei din care face parte.

Potrivit prevederilor Legii nr.188/1999, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

1. are cetăţenia română şi locuieşte în România;
2. cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
3. are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
4. are capacitate deplină de exerciţiu;
5. are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
6. îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
7. îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
8. nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
9. nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
10. nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Pentru anumiţi funcţionari publici, cum sunt înalţii funcţionari publici, legea prevede şi alte cerinţe de studii, de perfecţionare şi/sau specializare, de vechime, de promovare a concursului organizat special ş.a., asupra cărora vom stărui într-un capitol viitor.

Problematica funcţiei publice şi a modului de învestire a funcţionarilor prin numire, repartizare ori prin alegere am abordat-o sumar în capitolul anterior şi urmează a fi dezvoltată în capitolele următoare. Aceleaşi comentarii le facem şi cu privire la competenţă, drepturile şi obligaţiile cu care este investit, respectiv atribuţiile şi responsabilităţile pe care le îndeplineşte funcţionarul public.

Deşi au fost tratate în capitolul anterior, vom reaminti, fără alte comentarii, principiile care stau la baza activităţii funcţionarilor publici:

1. legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
2. transparenţă;
3. responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
4. orientare către cetăţeni;
5. eficienţă şi eficacitate;
6. stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
7. subordonare ierarhică.

Cu toate că legea a făcut o anumită ierarhizare a principiilor, trebuie spus că sunt deopotrivă la fel de importante şi trebuie respectate în totalitate şi cumulativ de către orice funcţionar public, ele condiţionând continuitatea, conformitatea, calitatea şi finalitatea oricărui serviciu public.

În planul normativităţii şi al doctrinei se întâmpină dificultăţi legate de clasificarea funcţionarilor publici.

2. Clasificarea funcţionarilor publici

Am amintit anterior despre o anumită ambiguitate şi lipsă de coerenţă, de unitate a legislaţiei în ceea ce priveşte clarificarea tuturor elementelor componente, a trăsăturilor noţiunilor de funcţie publică şi de funcţionar public. În contextul dat, o serie de autori dreptului administrativ întâmpină dificultăţi în delimitarea sensurilor celor două noţiuni, preferând abordarea comună a termenilor. Din punctul nostru de vedere există posibilitatea de a diferenţia şi a trata, ca atare, separat, cele două dimensiuni juridice, ceea ce vom face în continuare.

O primă clasificare a funcţionarilor publici este făcută chiar de Legea nr.188/1999, potrivit căreia funcţionarii publici se împart în: funcţionari debutanţi şi funcţionari definitivi.

Funcţionarii publici debutanţi sunt persoanele care ocupă, după susţinerea concursului sau examenului, o funcţie publică până la definitivare.

Candidaţii promovaţi în urma susţinerii concursului sau examenului, sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, prin ordin sau, după caz, prin dispoziţia conducătorului autorităţii ori a instituţiei publice în a cărei organigramă se află postul vacant vizat.

Analiza textului legii şi a raţiunilor introducerii acestei instituţii ne conduc la concluzia că persoanele care sunt încadrate într-o funcţie publică în calitate de funcţionar public debutant nu îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice definitive, în cazul nostru perioada de stagiu, care este de 12 luni pentru funcţionarii publici din clasa I, 8 luni pentru funcţionarii publici din clasa a II-a şi 6 luni pentru funcţionarii publici din clasa a III-a.

Perioada de stagiu este considerată a fi extrem de importantă în cariera unui funcţionar public, pe parcursul căreia sunt urmărite: 

1. a) formarea practică a acestora;
2. b) confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcţionarilor publici în îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor; şi
3. c) iniţierea şi aprofundarea cunoaşterii specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia.

La terminarea perioadei de stagiu, funcţionarul public redactează raportul de stagiu în vederea definitivării lui în funcţie.

Funcţionarii publici definitivi sunt persoanele numite în funcţii publice, pe termen nelimitat şi/sau determinat, care provin din rândul:

1. a) funcţionarilor publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege;
2. b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitate corespunzătoare funcţiei publice: de minimum 12 luni, 8 luni şi respectiv de 6 luni, funcţie de nivelul studiilor absolvite; şi
3. c) persoanele care au promovat programe de formare şi/sau de perfecţionare în administraţia publică.

În conformitate cu prevederile Legii nr.188/1999, funcţionarii publici, care la data intrării în vigoare a acesteia ocupau o funcţie publică de conducere într-o autoritate sau instituţie publică, au fost obligaţi să susţină un examen pentru atestarea pe post. De asemenea, funcţionarii publici de execuţie, angajaţi pe durată nedeterminată într-o autoritate sau instituţie publică, au fost numiţi în funcţii publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupau.

La intrarea în vigoare a Legii nr.161/2003, funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice prevăzute de Legea nr.188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost:

1. numiţi în funcţiile publice prevăzute în anexa legii, titlul XII, dacă desfăşurau una dintre activităţile prevăzute la articolul 2 alineat 3 şi îndeplineau condiţiile prevăzute la articolul 49, în limita funcţiilor publice stabilite;
2. eliberaţi din funcţiile publice deţinute, în cazul în care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute anterior şi condiţiile de reîncadrare. Aceştia au fost încadraţi cu contract individual de muncă, în condiţiile legii.

Reîncadrarea în funcţii publice corespunzătoare înalţilor funcţionari publici şi a funcţionarilor publici de conducere s-a făcut astfel:

1. în limita funcţiilor publice prevăzute potrivit structurii organizatorice;
2. cu respectarea condiţiilor minime de vechime în specialitate şi a studiilor necesare exercitării funcţiei publice, prevăzute de Legea nr.188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.

Funcţionarii publici neîncadraţi în funcţii publice conform criteriilor la care ne-am referit anterior şi-au putut păstra funcţiile publice deţinute numai dacă în 3 ani de la intrarea în vigoare a legii au urmat şi absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică, sau o formă de învăţământ postuniversitar cu durata minimă de un an, în ţară şi în străinătate ori au dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei publice respective.

Funcţionarii publici care nu au îndeplinit condiţiile pentru funcţiile îndeplinite au putut fi reîncadraţi în funcţii publice de execuţie, dacă au îndeplinit condiţiile prevăzute de noua lege pentru aceste funcţii.

În conformitate cu criteriul nivelului atribuţiilor titularilor lor, funcţionarii publici pot fi: înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.

Potrivit Legii nr.188/1999 în categoria înalţilor funcţionari publici sunt incluse persoanele numite într-una dintre următoarele funcţii:

1. secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
2. consilier de stat;
3. secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
4. prefect;
5. subprefect;
6. secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
7. director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

În categoria funcţionarilor publici de conducere sunt cuprinse persoanele numite în următoarele funcţii publice:

1. secretar al municipiului, al sectoarelor municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;
2. director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
3. director executiv şi director executiv adjunct al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
4. şef serviciu;
5. şef birou.

Funcţionarii publici din categoria înalţilor funcţionari publici şi cei din categoria funcţionarilor publici de conducere au ca atribuţii principale conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi salariaţi, inclusiv a funcţionarilor publici de execuţie. Aceste categorii de funcţionari publici pot adopta şi acte decizionale. Potrivit  legii,  pot  fi funcţionari  publici  de  decizie  funcţionarii  publici din clasa I.

Potrivit articolului 9 alineat 2 din Legea nr.188/1999 funcţionarii publici din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.

Funcţionarii publici de execuţie desfăşoară activităţi publice de pregătire a actelor decizionale sau de punere a lor în executare.

Funcţionarii publici de execuţie se clasifică, potrivit celor trei clase ale funcţiilor publice, astfel:

1. funcţionari din clasa I din care fac parte persoanele numite în următoarele funcţii publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
2. funcţionari din clasa a II-a în care sunt incluse persoanele numite în funcţie publică de referent de specialitate;
3. funcţionari din clasa a III-a în care sunt cuprinse persoanele numite în funcţie publică de referent.

Categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum a fost reglementată de Legea nr.188/1999 şi Legea nr.161/2003, dispune de reglementări speciale asupra cărora necesită să stăruim în cele ce urmează.

Astfel, pot face parte din categoria înalţilor funcţionari publici persoanele care îndeplinesc cumulativ:

1. condiţiile prevăzute de articolul 50;
2. au studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
3. au absolvit programe de formare, specializare şi perfecţionare în administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul de Administraţie sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în străinătate, ori au dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective;
4. au cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei respective;
5. au promovat concursul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice prevăzute la articolul 11.

În cazuri excepţionale, vechimea prevăzută la litera „d” poate fi redusă cu până la trei ani de persoana care are competenţa legală de numirea  în funcţia publică respectivă.

            Pentru numirea în funcţie a funcţionarilor din categoria înalţilor funcţionari publici se constituie o comisie de concurs, formată din 5 personalităţi, numite prin decizia primului-ministru iar  numirea în funcţie a înalţilor funcţionari publici se face de Guvern, ministrul administraţiei şi internelor, miniştrii sau, după caz, de conducătorul autorităţii sau a instituţiei publice.

            Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare,  Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.96/2004  a introdus normele speciale ale Statutului funcţionarilor publici numiţi în funcţii publice de manager public. Ordonanţa stabileşte reguli specifice privind recrutarea, formarea, numirea, evaluarea, remunerarea şi promovarea rapidă în categoriile funcţionarilor publici de conducere, precum şi modalitatea de acces în categoria înalţilor funcţionari publici a managerilor publici.

            În acest sens, legea impune autorităţilor publice din administraţia publică centrală să înfiinţeze, cu avizul şi/sau la solicitarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, posturile corespunzătoare funcţiilor publice de manager public. De asemenea, posturi corespunzătoare funcţiilor publice specifice de manager public pot fi înfiinţate şi de către autorităţile publice locale, cu avizul aceluiaşi organism .

            Pot ocupa funcţia publică de manager public, următoarele categorii de persoane, după cum urmează:

1. absolvenţii programului de formare specializată cu durata de doi ani, organizat de Institutul Naţional de Administraţie;
2. absolvenţii programului de formare specializată specific pentru tineri funcţionari publici, cu durata de un an, organizat de Institutul Naţional de Administraţie;
3. absolvenţii programului de burse speciale „Guvernul României”, cu condiţia să urmeze un program intensiv de formare specializată în administraţia publică, în România, organizat de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii de formare continuă.

Pentru a ocupa o funcţie publică specifică de manager public prevăzuţi la literele „a-c”, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la articolul 50 din Legea nr.188/1999 republicată.

Corespunzător funcţiilor publice specifice de manager public, managerii  publici  se  împart  în trei trepte profesionale de încadrare, definite astfel:

1. manager public treapta 1, corespunzător sistemului de promovare foarte rapidă;
2. manager public treapta 2, corespunzător sistemului de promovare rapidă;
3. manager public treapta 3, corespunzător sistemului de promovare accelerată.

De asemenea, funcţionarii publici care ocupă funcţiile publice specifice  de  manager  public sunt structuraţi pe grade profesionale, astfel:

1. asistent, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef birou;
2. special, echivalent cel puţin funcţiei publice de şef serviciu;
3. principal, echivalent cel puţin funcţiei publice de director adjunct;
4. superior, echivalent cel puţin funcţiei publice de director;
5. general, echivalent funcţiei publice de director general adjunct.

Promovarea managerilor publici treapta 1 începe cu gradul de manager public special, iar pentru celelalte  trepte  începe  gradul  de manager public asistent.

            Numirea în funcţia de manager public se face prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau al instituţiei publice în cadrul căreia urmează să-şi desfăşoare activitatea.