Din punct de vedere terminologic, autorităţile administrative unipersonale emit acte administrative, iar cele colegiale adoptă acte administrative.
Specialiştii în drept administrativ, teoreticienii şi practicienii, admit, în unanimitate, că emiterea sau adoptarea unui act administrativ impune parcurgerea unor proceduri, care se poate realiza de către organul de la care emană actul sau de către alte autorităţi publice. Este, astfel, unanim acceptat, de teoreticienii şi practicienii dreptului administrativ, că emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale, care deşi în majoritate nu produc efecte juridice prin ele însele, având în general natura juridică de operaţiuni tehnico-administrative, iniţiază şi menţin sistemul decizional administrativ.
Au fost identificate, astfel, trei categorii de forme procedurale, în funcţie de momentul în care intervin:
- forme procedurale anterioare emiterii sau adoptării actului;
- forme procedurale concomitente cu emiterea sau adoptarea actului administrativ;
- forme procedurale ulterioare emiterii sau adoptării actului.
În funcţie de consecinţele juridice ale acestor forme procedurale, ele pot fi clasificate în trei categorii:
- forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice;
- forme procedurale care au implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative;
- forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor administrative.
Forme procedurale prealabile emiterii sau adoptării actului administrativ
Acestea au o frecvenţă destul de mare în activitatea administraţiei. Dintre acestea, relevanţă deosebită prezintă avizul, doctrina vorbind despre o veritabilă „teorie a avizului” şi acordul prealabil.
Avizele reprezintă puncte de vedere pe care le solicită altui organ autoritatea care urmează să emită un act. Într-o formare mai dezvoltată, ele mai sunt definite ca reprezentând „opinii pe care un organ al administraţiei publice le solicită altui organ al administraţiei publice, într-o problemă sau în mai multe probleme, pentru a se informa şi a decide în cunoştinţă de cauză”.
În opinia majorităţilor autorilor, avizele pot fi cerute „altui organ, compartiment sau funcţionar”.
În funcţie de regimul lor juridic, avizele sunt de trei categorii:
- avizele facultative - pentru care organul emitent nu este obligat nici să solicite avizul, nici să-l respecte daca l-a solicitat şi obţinut;
- avizele consultative - sunt acel tip de avize pentru care legea prevede obligativitatea obţinerii lor şi facultatea de a le respecta sau nu. Acest tip de aviz este singurul care are o determinare constituţională.
- avizele conforme - sunt acele avize care se caracterizează prin trăsătura lor obligatorie atât din punct de vedere al cererii, cât şi din punct de vedere al respectării lor.
Între avize, indiferent de forma pe care o îmbracă, pe de-o parte, şi actele administrative, pe de altă parte, există deosebiri fundamentale dar şi unele asemănări, astfel:
- şi avizele şi actele administrative reprezintă manifestări de voinţă cu caracter unilateral;
- dacă manifestarea de voinţă pe care o concretizează actul administrativ este făcută în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, deci de a produce efecte juridice, avizele nu au nici acest scop, nici aceste consecinţe. Avizele, prin ele însele, nu produc efecte juridice. Rolul lor constă în a contribui la caracterul legal al actului administrativ sau în a întări legalitatea acestuia.”Ele condiţionează, sau după caz, fundamentează manifestarea unilaterală de voinţă a organului administrativ”;
- şi avizele şi actele administrative sunt emise de autorităţi diferite. Ele pot să fie solicitate de la o autoritate ierarhică sau de la un alt organ public, situat fie la acelaşi nivel, fie la unul inferior organului pe care îl solicită, cum se precizează în doctrină: „avizul consultativ sau facultativ nu poate fi solicitat de la organul superior ierarhic celui care emite sau adoptă un act administrativ, pentru că specificul raporturilor de ierarhie impune respectarea opiniei superiorului ierarhic”.
Acordul reprezintă „consimţământul pe care îl dă un organ public altui organ, în vederea emiterii de către acesta din urmă a unui anumit act administrativ”. El reprezintă tot „o manifestare de voinţă a unei autorităţi publice determinate de lege, prin care aceasta îşi exprimă consimţământul la emiterea unui act administrativ de către o altă autoritate publică”.
În funcţie de momentul în care intervine, acordul poate fi prealabil, concomitent sau ulterior emiterii actului administrativ. Pentru formele procedurale prealabile, relevanţă va avea acordul prealabil.
Acordul vizează astfel un act administrativ, care fie se află în faza de emitere, fie a fost deja emis.
Indiferent de forma sa, putem identifica următoarele elemente ale regimului juridic al acordului:
- reprezintă o manifestare de voinţă cu caracter unilateral emisă de un organ administrativ;
- „emiterea lui, atunci când este prealabil, atrage adoptarea unui act administrativ care este rezultatul manifestării de voinţă a doua organe, cel care a emis acordul şi cel care a emis actul”;
- acordul nu are drept consecinţă obligarea organului administrativ emitent al actului la emiterea acestui act. El condiţionează numai valabilitatea unui act administrativ, care dacă este emis în absenţa sau cu încălcarea acordului, este nul;
- deşi „condiţionează legalitatea unui act administrativ, acordul, prin el însuşi, nu acoperă viciile de legalitate ale actului administrativ respectiv”;
- acordul nu produce prin el însuşi efecte juridice; el condiţionează numai efectele juridice ale actului administrativ pe care îl fundamentează;
- nefiind act administrativ, el nu poate forma obiectul unei acţiuni, în contenciosul administrativ, de sine stătătoare.
Forme procedurale concomitente adoptării sau emiterii actului administrativ
Aceste forme se întâlnesc cu prioritate la organele colegiale şi ele vizează funcţionarea legală şi adoptarea de acte juridice de către aceste autorităţi publice.
Cvorumul este majoritatea ceruta de lege pentru funcţionarea valabilă a organului colegial.
Există trei tipuri de majorităţi:
- majoritatea simplă, care impune pentru adoptarea unui act votul majorităţii membrilor organului colegial prezenţi la şedinţă;
- majoritatea absolută, respectiv majoritatea membrilor care compun organul colegial respectiv;
- majoritatea calificată, care reprezintă două treimi din numărul membrilor care compun organul colegial.
Forme procedurale ulterioare emiterii actului
Comunicarea este operaţiunea procedurală care vizează actele administrative cu caracter individual, care produc efecte juridice din momentul comunicării lor celor interesaţi. Doctrina o defineşte ca fiind „operaţiunea prin care organul administrativ emitent aduce la cunoştinţa celui interesat un act administrativ, fie prin predare directă acestuia, fie prin afişare la domiciliul sau sediul lui, sau prin alte mijloace”.
Publicarea vizează, de regulă, actele administrative cu caracter normativ, dar şi unele acte cu caracter individual. Ea este definită în doctrină ca reprezentând „operaţiunea materială prin care un act administrativ este adus la cunoştinţa cetăţenilor fie prin imprimare, fie prin afişare într-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisă”.
Competenţa, condiţie esenţială pentru emiterea actelor administrative
Acte administrative pot întocmi, emite sau adopta numai acele organe care se bucură de competenţa pe care le-o conferă legea sau actele emise în baza şi executarea legii. Autori ai actelor administrative pot fi organe unipersonale sau organe colegiale investite cu competenţa de a face astfel de acte juridice. Astfel, spre exemplu, este organ unipersonal primarul unei comune, iar organ colegial senatul unei universităţi.
Organele emitente ale actelor administrative acţionează pe baza unei competenţe conferite de lege. Aptitudinea de a face acte administrative în baza competenţei conferite de lege autorilor acestor acte juridice constituie condiţia esenţială de legalitate a actelor administrative.
Deci, o primă caracteristică a aptitudinii pe care o au autorii actelor administrative este aceea a legalităţii competenţei în baza căreia emit actele administrative. Competenţa acestora decurge din normele de drept şi uneori din principii de drept.
Competenţa de a face acte administrative este legată de funcţia pe care o îndeplineşte autorul competenţei, nu de persoana acestuia.
Prin urmare, competenţa de emitere a actelor administrative este destinată, deci conferită, tuturor acelora care îndeplinesc funcţia respectivă. Persoana care îndeplineşte funcţia nu este decât mijlocul prin care se realizează funcţia respectivă. Competenţa de emitere a actelor administrative există mai înainte de numirea persoanei în funcţie şi subzistă şi după plecarea persoanei respective din funcţie, precum şi în cazul în care funcţia nu este ocupată.
O altă caracteristică a abilităţii legale a autorilor actelor administrative este aceea că exerciţiul competenţei lor este un drept şi o obligaţie, în acelaşi timp, şi nu un privilegiu pentru cel care o exercită. Ca atare, competenţa de a face acte administrative poate fi oricând modificată, fără ca titularul său să aibă dreptul de a pretinde menţinerea acesteia.
Competenţa, ca aptitudine de a emite acte administrative, este permanentă şi nu se epuizează prin exercitarea acesteia. Aceasta înseamnă că autorul competenţei poate face actul administrativ ori de câte ori se ivesc condiţiile de exercitare a competenţei, competenţa nefiind epuizată odată cu emiterea actului administrativ. Astfel, emiterea unui act de sancţionare a unei contravenţii nu epuizează competenţa emitentului actului dacă starea contravenţională nu încetează. Autorul competenţei va folosi în continuare competenţa sa de sancţionare a contravenientului care persistă în starea contravenţională.
Competenţa în emiterea actelor administrative derivând prin lege trebuie să fie egală pentru toate persoanele cărora se adresează actele administrative emise pa baza acestei competenţe. Aceasta datorită principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
O altă trăsătură caracteristică competenţei, care abilitează pe titularii ei să facă acte administrative, este aceea că aceşti titulari nu pot renunţa la competenţa respectivă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor persoane.
În legătură cu această caracteristică a competenţei, de a face acte administrative, se impun câteva precizări. Astfel, pot interveni situaţii în care titularii competenţelor să fie împiedicaţi să-şi exercite atribuţiile pe care le au din diferite motive, cum ar fi motivele de sănătate. Se mai poate întâmpla ca respectivele persoane să fie supraaglomerate de sarcini şi această împrejurare este de natură să determine întârzierea emiterii actelor administrative, ceea ce ar însemna împiedicarea activităţii de organizare a executării legii.
Pentru a asigura organizarea executării legii prin emiterea actelor administrative, legea trebuie să prevadă posibilitatea suplinirii şi a delegării de competenţă.
Suplinirea constă în înlocuirea titularului competenţei cu altă persoană pe timpul împiedicării acestuia de a exercita competenţa sa.
Delegarea de competenţă constă în desemnarea unei persoane care să exercite anumite atribuţii din cadrul competenţei care aparţine titularului. Foarte frecventă este în practica administrativă delegarea de semnătură, care nu reprezintă altceva decât abilitatea unei persoane de a exercita o anumită competenţă în locul titularului competenţei.
Între suplinire şi delegare există următoarele deosebiri esenţiale: mai întâi, dacă suplinirea acţionează automat, în baza prevederilor cuprinse în normele juridice, pentru delegare este necesar un act de delegare din partea unui organ competent.
În al doilea rând, suplinirea se aplică tuturor atribuţiilor pe care le cuprinde o anumită funcţie care este suplinită, pe când delegarea priveşte numai o parte din aceste atribuţii. Deci, cel ce suplineşte are competenţa să facă orice act pe care îl presupune competenţa suplinită, pe când delegaţia de competenţă dă dreptul persoanei respective să facă numai actele care au fost prevăzute în delegaţie.
Situaţia actelor administrative efectuate de funcţionarii de fapt
Funcţionarul este o persoana abilitată potrivit normelor legale de a îndeplini anumite atribuţii. Funcţionarul care nu are investitura legală, apare ca un funcţionar de fapt, spre deosebire de cel legal investit, care este în drept să exercite competenţa.
În principiu, actele efectuate (dresate) de funcţionarii de fapt sunt acte lovite de nulitate. Sunt însă cazuri în care cetăţenii, la care se referă actele administrative, nu pot observa regularitatea investiturii funcţionarilor care au emis actele. Aceşti funcţionari apar cetăţenilor ca fiind cei care au dreptul de a exercita respectiva competenţă. Practica administrativă a statuat că actele emise de funcţionarii de fapt, îndeplinite cu respectarea celorlalte condiţii de fond şi formă cerute de lege, sunt şi rămân valabile şi îşi produc efectele juridice normale fiind opozabile tuturor.
Exercitarea competenţelor pentru emiterea actelor administrative
Deîndată ce organul administraţiei publice a decis să acţioneze, fie că are obligaţia dată de lege să o facă, fie că apreciază necesitatea acestui lucru pe baza şi în executarea legii, se pune întrebarea de a şti dacă va putea să facă acest lucru singur sau acţiunea sa implică şi intervenţia altor organe. Cu alte cuvinte, dacă actul administrativ reprezintă opera unui singur organ sau există o conlucrare între mai multe organe în vederea emiterii actului administrativ. Sunt destul de puţine situaţiile în practica administrativă când competenţa în emiterea actelor administrative se realizează autonom de către titularii competenţelor. Ne referim la acele situaţii în care titularii competenţelor pot uza singular de competenţa lor, manifestările lor de voinţă juridică fiind suficiente pentru ca actele administrative să fie susceptibile de executare.
În cele mai multe cazuri, competenţa organelor emitente se poate realiza numai cu condiţia intervenţiei prealabile sau ulterioare a altor titulari de competenţe. Acest lucru se datorează mai multor factori. Astfel, în condiţiile existenţei unor organe colegiale deliberative şi altora executive, în cadrul organelor administraţiei publice, competenţa, chiar dacă se exercită de un organ executiv, este subordonată competenţei organului colegial deliberativ. Datorită legăturii de subordonare dintre organele administraţiei publice, competenţa unor organe ale administraţiei în emiterea actelor administrative se exercită cu condiţia aprobării prealabile sau a ratificării ulterioare din partea organelor faţă de care se subordonează. De asemenea, diviziunea muncii în realizarea sarcinilor administraţiei publice explică subordonarea competenţei în emiterea actelor administrative.
De multe ori, exercitarea competenţelor în emiterea actelor administrative se face cu respectarea unor reguli de procedură, ceea ce înseamnă subordonarea competenţei faţă de o anumită procedură.
Există, în practica administraţiei publice, o mare frecvenţă a competenţelor subordonate. Subordonarea diferitelor competenţe are loc, în cadrul sistemului organelor administraţiei publice, între organe din diferite domenii sau ramuri de activitate, în cadrul aceleiaşi ramuri sau în cadrul ierarhiei de organe.
De asemenea, subordonarea competenţelor are loc în cadrul aceluiaşi organ între structurile interne ale acesteia. Astfel, este situaţia între organul deliberativ şi organul executiv.
Subordonarea competenţei faţă de altă competenţă
Adeseori, subordonarea competenţelor, una faţă de cealaltă, are loc prin împărţirea competenţei între un organ care ia decizia de principiu şi altul care ia decizia de executare.
Tot aşa, există o subordonare a competenţelor între organele deliberative ale administraţiei şi cele executive. Organele deliberative stabilesc deciziile de principiu iar cele executive deciziile de executare a celor dintâi.
Calitatea de acte administrative o au, în aceste cazuri, numai actele emise de organele executive, pentru că, prin aceste acte, se formează situaţii juridice noi. Competenţa de emitere a acestor acte este, însă, subordonată competenţei organelor administrative.
Subordonarea competenţelor, în emiterea actelor administrative, are loc şi prin concursul mai multor competenţe diferite pentru emiterea aceluiaşi act administrativ.
Acest concurs, între competenţe diferite pentru emiterea aceluiaşi act administrativ, are loc în două forme diferite, forma directă şi forma indirectă.
- a) Concursul de competenţe în forma directă se realizează sau există atunci când actul administrativ este emis prin acordul mai multor organe ale administraţiei publice din diferite domenii şi ramuri de activitate. Concursul competenţelor în acest caz este cât se poate de evident, de aceea, se spune că are loc într-o formă directă.
- b) Concursul de competenţe în forma indirectă se realizează sau există, cel mai frecvent, în practica administraţiei publice şi se poate prezenta în mai multe feluri.
O primă modalitate de manifestare a concursului de competenţe în forma indirectă este aceea a subordonării competenţei în emiterea actelor administrative faţă de avizele conforme date de diferitele organe ale administraţiei publice. Această modalitate este destul de frecventă în practica administraţiei publice. Avizul „conform” reprezintă un punct de vedere privitor la o anumită problemă pe care o are de rezolvat administraţia publică, punct de vedere care este exprimat de un alt organ al administraţiei publice, în baza competenţei stabilite de normele juridice şi care este obligatoriu în soluţionarea problemei prin actul administrativ care se emite în acest scop. Aşadar, organul care emite actul administrativ este obligat să ceară avizul altui organ al administraţiei publice sau altor organe ale administraţiei publice şi să se conformeze acestui aviz.
O a doua modalitate de manifestare a concursului de competenţe în forma indirectă este aceea a exercitării competenţei în emiterea actului administrativ numai după aprobarea prealabilă a altui organ. Astfel, titularul competenţei de emitere a actului administrativ îşi subordonează competenţa sa autorizării prealabile pe care trebuie să o dea titularul altei competenţe.
O a treia modalitate de subordonare a competenţelor în forma indirectă este aceea a aprobării ulterioare a actului administrativ de către un alt organ al administraţiei publice. În acest caz, titularul competenţei în emiterea actului administrativ nu poate să emită sau să adopte un act perfect valabil numai dacă actul său a fost aprobat expres sau tacit de către un alt organ al administraţiei publice.
Subordonarea competenţei faţă de autoritatea ierarhică
Titularii competenţelor de a emite acte administrative se află cuprinşi în cadrul unei ierarhii administrative, subordonându-se faţă de alte organe ale administraţiei publice. Principiul subordonării ierarhice, dă dreptul organelor ierarhic superioare să exercite o activitate de îndrumare asupra organelor subordonate, asupra felului în care acestea exercită competenţa atunci când emit acte administrative.
Această îndrumare se exercită prin diferite instrucţiuni şi ordine de serviciu care cuprind indicaţii cu caracter concret sau directive generale cu privire la felul în care trebuie exercitată competenţa de către organele subordonate. Aceste instrucţiuni şi ordine, emise de autoritatea ierarhic superioară, exprimă punctul de vedere al acestei autorităţi cu privire la felul în care trebuie aplicate diferitele dispoziţii ale legii.
Subordonarea competenţei de emitere a actelor administrative faţă de unele
reguli de procedură
În afara subordonării competenţelor altor competenţe, în emiterea actelor administrative, sunt destul de frecvente, cazurile în care competenţa emiterii unor acte administrative este condiţionată de respectarea unei proceduri.
În sistemul nostru de drept, nu există un cod de procedură administrativă care să stabilească regulile după care trebuie să fie emise actele administrative. Sunt, însă, destul de numeroase cazurile în care diferitele acte normative care se referă la organizarea şi activitatea administraţiei publice cuprind şi norme juridice care prevăd anumite proceduri, pe care trebuie să le urmeze organele administraţiei publice care emit acte administrative.
Normele de procedură cărora se subordonează competenţele în emiterea actelor administrative reprezintă formalităţi definite şi impuse de normele juridice care reglementează competenţele în emiterea actelor administrative.
Aceste norme de procedură, cărora trebuie să li se subordoneze organele competente, au un rol deosebit de important în conformarea actelor administrative faţă de exigenţele legalităţii.
Prin norme juridice se pot stabili anumite modalităţi de sesizare a organelor administraţiei publice în vederea emiterii actelor administrative. Se cunoaşte faptul că, în principiu, organele administraţiei publice acţionează din oficiu, dar sunt destul de numeroase cazurile în care ele acţionează emiţând actele administrative la cererea sau sesizarea celor interesaţi.
În alte acte normative este prevăzută obligaţia organelor administraţiei publice de a face o anchetă la faţa locului, pentru a constata o stare de fapt care să constituie motivul actului administrativ. Se prevăd, în acest sens, reguli procedurale de încheiere a proceselor-verbale de constatare, de atestare a unor situaţii de fapt de către martori ş.a.
Prin normele de procedură se pot institui obligaţii ce trebuie să le urmeze titularul competenţei în ceea ce priveşte forma actului administrativ. Astfel, se poate cere obligativitatea formei scrise, a unei anumite ştampile, a timbrului sec, a unor înregistrări.
În sfârşit, unele reguli procedurale stabilesc subordonarea competenţei în sensul că titularul acesteia să ceară avizul altor organe ale administraţiei publice.
Spre deosebire de avizele conforme, care fac să se subordoneze competenţa autorului actului administrativ competenţei în baza căreia a fost dat avizul, avizele consultative nu obligă pe titularul competenţei de a le urma.
Avizele facultative sunt prevăzute de normele juridice ca o posibilitate pentru titularul competenţei. Acestea se pot adresa unui organ competent într-un anumit domeniu, cerându-i părerea cu privire la modul în care înţelege să soluţioneze o anumită problemă prin actul administrativ.
Există cazuri în care normele juridice prevăd obligaţia titularului competenţei de a cere avizul unor organe ale administraţiei publice, specializate în anumite domenii de activitate. Acestea sunt avize obligatorii.
Exercitarea competenţelor cu privire la emiterea actelor administrative, este implicată într-un concurs de voinţe şi proceduri administrative. Astfel, titularii competentelor îşi văd subordonată voinţa unor multiple acorduri.
Forma actelor administrative
Prin forma actelor administrative se înţelege felul şi modalitatea în care se exprimă voinţa juridică pe care o cuprind aceste acte.
Voinţa juridică, care este însăşi conţinutul actului administrativ, poate îmbrăca anumite forme. Astfel, actul administrativ poate fi scris, oral sau implicit. Acestea sunt formele în care se poate manifesta voinţa juridică a organelor administraţiei publice, atunci când uzează de competenţa lor pentru a face acte administrative.
Problema formei actului administrativ are o importanţă deosebită pentru asigurarea legalităţii acestor acte. De aceea se impune a fi cercetată atunci când examinăm regimul juridic aplicabil acestor acte.
Forma scrisă poate fi uneori prescrisă ca o obligaţie procedurală, căreia trebuie să i se subordoneze titularul competenţei. Forma scrisă este, însă, recomandabilă pentru actele administrative datorită avantajelor pe care le are.
Astfel, mai întâi, forma scrisă îngăduie autorului competenţei să-şi formuleze cât mai clar voinţa sa juridică, iar celor care execută actul sau i se conformează, întrucât li se oferă posibilitatea de a înţelege mai uşor voinţa celui care a emis actul.
În al doilea rând, forma scrisă a actului administrativ constituie o garanţie de legalitate. Actul administrativ scris permite exercitarea controlului putându-se stabili uşor raportul de conformitate între baza de referinţă, care este normă juridică, actele făcute pe baza ierarhiei şi actul administrativ controlat.
Forma orală a actului administrativ apare ca necesară în acele situaţii în care urgenţa situaţiei nu permite exprimarea în scris a voinţei juridice.
Astfel, pot fi emise acte administrative care sunt transmise oral celor care trebuie să le execute sau să li se conformeze. Acest lucru se poate face direct, de către autorul competenţei, sau de către alţi funcţionari, care pot transmite actul prin contact direct.
De obicei, formei orale a actului administrativ i se alătură, ulterior, şi forma scrisă. Astfel, unui ordin verbal sau a unei note telefonice, îi urmează actul scris. Este recomandabilă această practică a organelor administraţiei publice deoarece forma scrisă a actului administrativ face dovada existenţei celui oral şi constituie un mijloc prin care este asigurată legalitatea acestuia.
Actele administrative pot fi şi implicite, ele reieşind din tăcerea organelor administraţiei publice. Sunt întâlnite situaţii în care organele administraţiei publice, păstrând tăcerea într-o anumită chestiune, îşi manifestă voinţa lor juridică şi fac, prin urmare, în acest fel, acte administrative.
Tăcerea organelor administraţiei publice poate fi un act administrativ prin care se aprobă un act administrativ. Tăcerea organelor administraţiei publice poate însă duce şi la concluzia implicită a respingerii unei pretenţii juridice.
Aşadar, actul administrativ implicit are caracter pozitiv sau negativ care rezultă din modul în care este reglementată competenţa organului administraţiei publice. Regulile juridice care fixează competenţa lasă să se vadă ce caracter poate să aibă tăcerea, admiterea sau respingerea.
O problemă importantă, referitoare la forma actelor administrative, este aceea a motivării acestor acte. Tradiţional, se consideră că actele administrative, spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, nu trebuie motivate.
Excepţie de la acest principiu o fac actele administrative de jurisdicţie. În administraţia publică, care funcţionează în cadrul statului de drept, se impune adoptarea principiului motivării actelor administrative ca o garanţie de legalitate şi de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. La elaborarea codului de procedură administrativă este necesar să se aibă în vedere acest principiu, impunându-se autorilor actelor administrative motivarea acestor acte juridice. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care a motivat deciziile sale prin necesitatea de a oferi justiţiabililor suficiente elemente pe baza cărora aceştia să-şi poată exercita dreptul la recurs, inclusiv în faţa instanţei unionale.