Administrație publică

1. Noţiunea de raport de serviciu

În termenii Codului Muncii, raportul juridic de muncă, adică raportul care se fundamentează pe contractul individual de muncă, este, în esenţă, o convenţie care poate fi, în principiu, modificată prin acordul părţilor, iar modificarea unilaterală nu poate interveni decât în situaţiile şi condiţiile precis stipulate prin lege.

În situaţia funcţionarilor publici, în baza actului de numire în funcţie, între aceştia şi autorităţile sau instituţiile din care fac parte ia naştere un raport juridic de serviciu. Acest raport de serviciu se întemeiază pe un act de putere publică, deci de autoritate publică.

Revenind la raportul juridic de muncă, considerăm că acesta se poate referi la oricare dintre următoarele elemente:

• durata contractului
• locul muncii
• felul muncii
• condiţiile de muncă
• salariul
• timpul de muncă şi timpul de odihnă

Sediul materiei pentru modificarea şi  suspendarea contractului individual de muncă este reprezentat de Capitolul III din Legea nr.53/2003, care detaliază condiţiile şi trăsăturile caracteristice ale delegării şi detaşării, ce modalităţi de modificare prin schimbarea locului de muncă, în principiu celelalte elemente din conţinutul contractului rămânând nemodificate. Doar în situaţii excepţionale, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, însă, numai cu consimţământul scris al salariatului. Ambele instituţii – delegarea şi detaşarea – rămân măsuri temporare, cu caracter obligatoriu pentru salariat care pot fi refuzate numai în situaţii excepţionale şi pentru motive personale familiale temeinice.

Cu privire la instituţia transferului, prin dispariţia noţiunii de vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate şi eliminarea particularităţilor fiecărui contract individual de muncă, s-a ajuns la eliminarea din Codul muncii a acesteia, ca modalitate de modificare definitivă a contractului individual de muncă, prin care un angajator era înlocuit cu altul iar contractul individual de muncă era cesionat noului angajator.

Spre deosebire de legislaţia muncii, Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, prevede instituţii juridice noi prin intermediul cărora se realizează mobilitatea în interiorul Corpului funcţionarilor publici. Astfel, în afara delegării şi detaşării, au fost consacrate două noi forme de modificare a raportului de serviciu, respectiv: a) mutarea definitivă sau temporară, în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice  şi  b) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante, respectiv exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere al cărei titular este suspendat în condiţiile legii, pe perioada suspendării.

Nu în ultimul rând, este de observat transformarea naturii juridice a transferului, reglementată de vechea lege ca modalitate de încetare a raporturilor de serviciu, şi considerat modalitate de modificare a raporturilor de serviciu, cu scopul de a realiza şi principiul stabilităţii funcţionarilor publici dar şi pentru a încuraja mobilitatea în funcţiile publice.           Apreciem soluţia legiuitorului şi suntem de acord că acesta este locul instituţiei transferului într-un sistem al funcţiei publice bazat pe carieră, în care majoritatea funcţiilor publice sunt funcţii publice generale.

Raportul de serviciu al funcţionarului public cu autoritatea din care acesta face parte este un raport de drept public (administrativ), întrucât, deşi se încheie tot prin acordul părţilor ca şi raportul juridic de muncă, părţile nu pot negocia conţinutul raportului de serviciu, întrucât obiectul acestui raport constă în realizarea atribuţiilor de putere publică. În pofida unor opinii contrare, exprimate chiar de unii autori consacraţi, legiuitorul a ţinut să facă precizări, definind funcţia publică, cu care este înzestrat un funcţionar public, ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică” ale acesteia.

Conţinutul acestui raport de serviciu este reprezentat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale părţilor angajate în acest raport, drepturile uneia având corespondent în obligaţiile celeilalte, şi invers.

În virtutea caracterului de act de putere publică al raportului de serviciu, fundamentat pe un act de autoritate cu caracter unilateral, modificarea lui se face tot printr-un act unilateral emis de aceeaşi autoritate sau instituţie publică. Rezultă că acest tip de raport juridic se poate modifica prin delegarea sau detaşarea funcţionarului public, prin transferarea temporară, prin mutarea într-un alt compartiment al autorităţii sau instituţiei publice sau prin exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice.

Aşa cum am precizat mai sus, în cazul raportului de serviciu al funcţionarului public, drepturile şi obligaţiile acestuia nu pot fi negociate, ele fiind prestabilite prin lege. De aceea, drepturile şi obligaţiile funcţionarului public se realizează prin fixarea lor, de către autoritatea sau instituţia publică, în fişa postului corespunzător funcţiei publice îndeplinite.

Atribuţiile din fişa postului reprezintă atât obligaţii cât şi drepturi pentru funcţionarul public, stabilite în temeiul legii.

Întrucât competenţa autorităţilor publice şi instituţiilor publice are un caracter şi un temei exclusiv legal, în principiu, funcţionarii publici sunt obligaţi să o exercite, fiind obligatorie pentru aceştia. În fapt, acest comandament decurge din obligativitatea impusă autorităţii sau instituţiei publice de a-şi exercita competenţele în vederea realizării puterii publice. Rezultă, deci, că, în situaţia în care funcţionarii publici ar avea latitudinea de a îndeplini sau a nu îndeplini propriile atribuţii, misiunea primară şi esenţială a autorităţilor sau instituţiilor publice ar fi de neconceput şi de nerealizat.

În fapt, neacceptarea ab iniţio, de către funcţionarul public, a uneia sau mai multora dintre atribuţiile fixate prin fişa postului echivalează cu desfiinţarea retroactivă a actului de numire în funcţie şi cu încetarea raportului de serviciu.

Conchidem cu privire la noţiunea, natura şi conţinutul raportului de serviciu al funcţionarului public afirmând că atribuţiile prevăzute în fişa postului, alături de celelalte eventuale drepturi şi obligaţii prevăzute de lege, constituie conţinutul obligatoriu al raportului juridic de serviciu.

În altă ordine de idei, trebuie să reţinem şi aspectul că raportul de serviciu care ia naştere între autorităţile sau instituţiile publice şi funcţionarii publici, în baza actului de numire în funcţie are câteva elemente esenţiale: funcţia, salariul şi locul de muncă. Locul de muncă al funcţionarului public, deci implicit şi postul, respectiv funcţia publică îndeplinită pot fi modificate, în mod temporar, prin actul de voinţă al autorităţii sau instituţiei publice, prin: delegare, detaşare, transfer, mutare în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei  publice  şi  prin exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

Nu în ultimul rând, menţionăm şi faptul că dreptul comun în materia acestor instituţii ale dreptului rămâne Codul Muncii, astfel încât, şi în măsura în care Statutul funcţionarilor publici nu conţine suficiente precizări ori nu discerne prin reglementări speciale se vor aplica prevederile Codului Muncii.

De altfel, în articolul 93, Statutul funcţionarilor publici stipulează că dispoziţiile sale „se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau juridice, după caz”, în măsura în care acestea nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

2. Delegarea funcţionarului public

Potrivit formulării legii-cadru, delegarea funcţionarilor publici se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. Definiţia delegării dată de lege ne arată că aceasta este o modificare cu caracter temporar a raportului de serviciu, care constă în schimbarea temporară a locului de muncă, în vederea îndeplinirii de către acesta a unor activităţi în afara autorităţii sau instituţiei publice, dar în interesul acesteia, în aceeaşi sau în altă localitate.

Delegarea se dispune, deci, în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pentru îndeplinirea unor activităţi de aceeaşi natură cu cele din sfera competenţelor sale, înscrise astfel în fişa postului. De altfel, pe timpul delegării, funcţia şi salariul rămân neschimbate. Astfel, un funcţionar, un inspector din cadrul serviciului impozite şi taxe al Direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, poate fi delegat la Administraţia financiară a municipiului reşedinţă de judeţ sau în altă localitate din judeţ, pentru implementarea noii metodologii de calcul, evidenţă şi percepere a impozitului pe venitul global.

După cum am menţionat anterior, delegarea se poate face pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui an se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public, dar, şi în acest caz, ea nu poate depăşi 90 de zile calendaristice într-un an.

În legătură cu caracterul continuu sau discontinuu al delegării, întrucât legea nu discerne şi nu impune caracterul continuu, credem şi noi că măsura poate fi dispusă de mai multe ori pe durata unui an calendaristic, cu condiţia de a nu se depăşi durata maximă de 60 şi/sau de 90 de zile a acesteia.

În toate situaţiile în care delegarea funcţionarului are loc în altă localitate decât sediul autorităţii sau instituţie, autoritatea sau instituţia publică este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare.

Sumele corespunzătoare delegării se pot acorda sub forma unor avansuri pe care beneficiarului este obligat să le deconteze, justificând cheltuielile efectuate.

Cei mai mulţi autori consideră că utilizarea indemnizaţiei de delegare nu trebuie justificată, întrucât aceasta are semnificaţia unui spor de salariu acordat funcţionarului public delegat, indiferent de localitatea în care are loc delegarea, iar rolul indemnizaţiei este de a compensa cheltuielile suplimentare de hrană şi întreţinere prilejuite de dislocarea acestuia din mediul obişnuit de viaţă şi de muncă.

Ar mai fi de reţinut că funcţionarul public poate refuza delegarea  numai dacă se află în una dintre următoarele situaţii:

1. graviditate;
2. îşi creşte singur copilul minor;
3. starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.

3. Detaşarea funcţionarului public

Detaşarea funcţionarului public, la fel ca şi delegarea, este o altă măsură cu caracter temporar, pe care o dispune conducătorul autorităţii sau instituţiei publice din care face parte un funcţionar public. Ea este o măsură în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni.

Rezultă că detaşarea este o măsură cu caracter temporar care modifică  raportul de serviciu şi produce schimbarea locului de muncă al funcţionarului public pentru îndeplinirea unor activităţi în interesul altei autorităţi sau instituţii publice, în aceeaşi sau în altă localitate. Astfel, un funcţionar public din cadrul Serviciului de stare civilă al unui Consiliu local poate fi detaşat la Consiliul judeţean pentru efectuarea unor lucrări de specialitate, în scopul creării unui sistem unitar de evidenţă în domeniul stării civile la nivel judeţean.

Durata detaşării este de cel mult 6 luni, însă, cu acordul scris al funcţionarului public, acesta poate fi detaşat mai mult de 6 luni în cursul unui an calendaristic.

Pe perioada detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia şi drepturile salariale. În situaţia în care la autoritatea sau instituţia publică la care se face detaşarea salariul pentru funcţia publică corespunzătoare este mai mare, funcţionarul public detaşat are dreptul la acest salariu.

De asemenea, pe timpul detaşării într-o altă activitate, funcţionarul public are şi o serie de alte drepturi, şi anume:

• dreptul la plata cheltuielilor de transport dus şi întors, cel puţin o dată pe lună;
• dreptul la plata cheltuielilor de cazare;
• dreptul la plata unei indemnizaţii de detaşare.

Toate aceste drepturi ale funcţionarului public detaşat se acordă de către autoritatea sau instituţia publică beneficiară a detaşării.

Dispoziţiile de detaşare, ca şi cele de delegare, reprezintă acte administrative de autoritate cu caracter obligatoriu pentru funcţionarii publici, iar refuzul nejustificat de a  le exercita poate atrage aplicarea unor sancţiuni disciplinare.

Deopotrivă, însă, detaşarea se poate dispune numai în situaţia în care pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice pe care urmează să fie detaşat.

Numai în cazuri excepţionale, expres prevăzute de lege, un funcţionar public poate refuza detaşarea. Unele sunt similare cu cele din cazul delegării. La acestea legea a mai adăugat alte trei, respectiv:

• detaşarea urmează să aibă loc într-o altă localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare;
• este singurul întreţinător de familie;
• există motive familiale temeinice care justifică refuzul de a da curs detaşării.

Comentarii suscită şi competenţa de aplicare a sancţiunilor disciplinare. Astfel, sancţiunea „mustrare” se aplică de conducătorul autorităţii sau instituţiei la care funcţionarul public a fost detaşat, iar celelalte, cu excepţia „destituirii din funcţie”, se pot aplica de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care funcţionarul public a fost detaşat, dar numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice care l-a detaşat.

Sancţiunea „destituirii din funcţie” nu poate fi luată de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice care a dispus detaşarea, deoarece ea ar produce efecte asupra însăşi existenţei raportului juridic de serviciu.

Şi răspunderea juridică a funcţionarilor publici detaşaţi se va face după regulile de mai sus, ei având obligaţia de a repara prejudiciile celui căruia i le-a produs.

După cum se poate observa, între delegare şi detaşare există o serie de asemănări şi deosebiri, asupra cărora vom stărui succint în cele ce urmează, astfel:

• atât în cazul delegării, cât şi al detaşării se modifică unul şi acelaşi element al raportului de serviciu: locul de muncă;
• delegarea şi detaşarea sunt acte administrative de autoritate cu caracter obligatoriu pentru funcţionarii public;
• şi în cazul delegării şi în situaţia detaşării, raportul de serviciu încheiat între funcţionarul public delegat sau detaşat şi autoritatea sau instituţia publică din care acesta face parte se menţine, însă există deosebirea că, în cazul detaşării, acest raport este suspendat asemeni raportului de muncă; astfel, există o cesiune temporară şi parţială între autoritatea publică cedente şi autoritatea publică beneficiară a detaşării ca urmare a unor relaţii de colaborare dintre acestea. De aceea, funcţionarul public detaşat este subordonat, pe perioada detaşării, conducerii autorităţii sau instituţiei publice cesionare care exercită şi puterea disciplinară.
• delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul public delegat, spre deosebire de detaşare care se face în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public detaşat.

4. Transferul funcţionarului public

Transferul funcţionarului public reprezintă o modalitate de modificare definitivă a raportului de serviciu. El are loc numai între două autorităţi sau instituţii publice şi reprezintă înlocuirea definitivă a autorităţii sau instituţiei publice, ca parte a raportului de serviciu. De asemenea, prin schimbarea autorităţii sau instituţiei publice, se schimbă şi un alt element esenţial al raportului de serviciu: locul de muncă al funcţionarului public.

Condiţia esenţială a transferului unui funcţionar public este ca acesta să se facă într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului.

Legea reglementează două feluri de transfer a funcţionarului public: transferul în interesul serviciului şi transferul la cererea funcţionarului public.

Observăm că există un criteriu, al interesului, pentru diferenţierea celor două tipuri de transfer. Transferul în interesul serviciului se justifică prin nevoia de a asigura buna funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice care solicită transferul. Transferul la cerere al funcţionarului public, de regulă, are loc în considerentul unor interese personale ale acestuia, şi mai puţin ale autorităţii sau instituţiei publice căreia i se solicită transferul, care ar putea fi: apropierea de familie, urmarea soţului/soţiei transferat într-o altă localitate, frecventarea unor cursuri sau a unor forme de învăţământ pentru perfecţionarea pregătirii profesionale, organizate în altă localitate.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai între autorităţi sau  instituţii  publice şi numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat.

O altă condiţie pentru realizarea licită a transferului în interesul serviciului este ca acesta să se facă într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia  publică  deţinută  de  funcţionarul  public care urmează a fi transferat.

În situaţia transferului în interesul serviciului într-o altă localitate, funcţionarul public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la salariul din luna precedentă celei în care se realizează transferul, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile.

Plata acestor cheltuieli este suportată de către autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului.

Transferul la cerere al funcţionarului public se realizează tot într-o funcţie publică echivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.

Funcţionarul public transferat îşi menţine, şi după transfer, calitatea de funcţionar public. Acest fapt demonstrează că instituţia transferului nu periclitează principiul stabilităţii în funcţie a funcţionarului public, fie că este transferat în interesul serviciului, fie la cerere.

Pe  fond, legea actuală a ales soluţia modificării raportului de serviciu şi nu pe cea de încetare a raportului de serviciu, aşa cum sunt de părere mai mulţi autori, şi care consideră că, în fapt, se naşte un alt raport de serviciu, cu o altă autoritate sau instituţie publică şi cu noi elemente de conţinut, inclusiv cu un nou loc de prestare a activităţilor specifice funcţiei respective.

Spre deosebire de accepţiunea dată transferului în dreptul civil, potrivit căreia transferul se consideră perfectat în momentul în care adresa de acceptare a propunerii de transfer a fost primită şi înregistrată la unitatea propunătoare, transferul în accepţiunea dreptului administrativ se realizează cu data prevăzută în dispoziţia de transfer emisă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul public transferat, cu condiţia ca actul administrativ de autoritate să-i fie comunicat funcţionarului  public  în cauză cu cel puţin 5 zile mai înainte de această dată.

            Această concluzie se fundamentează pe constatarea că la baza naşterii, modificării şi încetării raportului de serviciu stă întotdeauna un act administrativ de autoritate supus permanent unui regim juridic special, care produce efecte juridice numai de la data comunicării acestuia.

5. Mutarea funcţionarului public

            Mutarea funcţionarului public în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă sau temporară.

            Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice se dispune de către conducătorul acesteia, cu acordul scris al funcţionarului public interesat.

            Deşi legea nu prevede, considerăm că mutarea definitivă poate fi realizată doar pe o funcţie publică echivalentă şi poate avea loc la iniţiativa funcţionarului public interesat, în acest mod, de modificarea raportului său de serviciu.

Mutarea temporară în cadrul altui compartiment se dispune motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei publice, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale şi menţinerea salariului pe care îl are funcţionarul public.

            Rezultă că mutarea temporară reprezintă o măsură obligatorie pentru funcţionarul public, întrucât este luată în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarului public.

            Durata maximă a acestei măsuri este de 6 luni într-un an. Mutarea temporară are loc într-o funcţie echivalentă, cu respectarea pregătirii profesionale necesare ocupării funcţiei publice respective.

            În cazul mutării într-un alt compartiment, are loc modificarea cu caracter temporar sau definitiv a  funcţiei  şi  locului  de  muncă,  salariul funcţionarului public rămânând neschimbat.

6. Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante reprezintă o altă modalitate de modificare a raportului de serviciu şi se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public, pe o funcţie publică rămasă temporar vacantă, pe durata suspendării raportului de serviciu al titularului acelei funcţii publice.

            Această măsură se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de maximum 6 luni, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Termenul de 6 luni este durata maximă admisă de legiuitor, ceea ce nu înseamnă, însă, că aceasta nu poate interveni de mai multe ori într-un an calendaristic pe perioade mai mici de 6 luni.

            Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere se realizează prin promovarea pe funcţia publică rămasă vacantă a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice, prevăzute pentru postul care urmează a fi ocupat.

            În acest caz, în situaţia în care salariul corespunzător funcţiei publice vacante pe care este delegat să o exercite este mai mare decât cel al funcţiei publice  pe  care  este  titular,  funcţionarul  public are dreptul la acest salariu. În situaţie contrară se menţine salariul anterior al funcţionarului public.

7. Consideraţii generale despre suspendarea raporturilor de serviciu

            Potrivit prevederilor destul de lacunare ale Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, suspendarea raportului de serviciu al unui funcţionar public se poate face în două modalităţi: suspendarea de drept şi suspendarea din iniţiativa funcţionarului public  în cauză.

            Va trebui să observăm că distincţia şi diferenţierile dintre cele două instituţii juridice ţin de motivele şi împrejurările care stau la baza iniţierii şi realizării uneia sau alteia dintre modalităţile de suspendare a raportului de serviciu.

            Astfel, dacă suspendarea de drept a raportului de serviciu este motivată de o împrejurare sau situaţii care ţin mai mult de motive independente de dorinţa şi voinţa funcţionarului public, suspendarea din iniţiativa funcţionarului public în ţine de motive şi împrejurări care sunt legate mai mult de situaţia individuală a acestuia şi/sau a familiei sale.

Considerăm, că, legiuitorul ar fi trebuit să fie cu mult mai explicit din acest punct de vedere, întrucât unele dintre situaţiile care pot fi invocate pentru una sau altele dintre cele două modalităţi de suspendare sunt asemănătoare şi, uneori, coincidente. Spre exemplificare, dacă una dintre situaţiile ce pot fi invocate pentru dispunerea suspendării de drept este cea prevăzută la articolul 81 alineat 1 litera „c”: „este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă”, o împrejurare asemănătoare poate fi invocată şi pentru suspendarea raportului de serviciu la iniţiativa funcţionarului public, respectiv cea stipulată de articolul 82 alineat 1 litera „c”: „desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute la articolul 81 alineat 1 litera „c”.

            Va trebui să înţelegem că,  într-o primă situaţie analizată, funcţionarul public este desemnat de autoritatea sau instituţia publică din care fac parte ori de autoritatea sau instituţia publică ierarhic superioară, iar în cea de a doua situaţie iniţiativa de a desfăşura o asemenea activitate, alta decât una dintre cele menţionate în articolul 81 alineat 1 litera „c”, ar aparţine funcţionarului public care solicită suspendarea raportului de serviciu.

7.1. Suspendarea de drept a raportului de serviciu

Suspendarea de drept a raportului de serviciu intervine la iniţiativa şi prin dispoziţia scrisă a conducătorului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul public în cauză.

            Potrivit dispoziţiilor Statului funcţionarilor publici, suspendarea de drept a raportului de serviciu poate fi efectuată atunci când acestea se află în una dintre următoarele situaţii:

1. este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă;
2. este încadrat la cabinetul unui demnitar;
3. este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă;
4. desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea, în condiţiile lefii;
5. efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
6. este arestat preventiv;
7. efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii;
8. se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile legii;
9. carantină, în condiţiile legii;
10. concediu de maternitate, în condiţiile legii;
11. este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
12. forţa majoră;
13. în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Pentru dispunerea revocării acestei măsuri în termen util, funcţionarul public este obligat ca, în termen de 5 zile de la data încetării motivului suspendării de drept, să informeze în scris pe conducătorul autorităţii sau instituţiei publice despre acest fapt.

Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are, la rândul său, obligaţia de a asigura, în termen de  5 zile, condiţiile necesare reluării activităţii de către funcţionarul public pe funcţia publică din care a fost suspendat.

Reluarea activităţii se dispune prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul public ce a avut suspendat raportul de serviciu.

7.2. Suspendarea la cerere a raportului de serviciu

Suspendarea la cerere a raportului de serviciu, care intervine dintr-un interes particular funcţionarului public în cauză, se poate realiza în situaţiile strict prevăzute de articolul 82 alineat 1 din Statutul funcţionarilor publici, şi anume:

1. concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;
2. concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
3. desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute la articolul 81 alineat 1 litera „c”;
4. pentru participare la campania electorală;
5. pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.

Această măsură se ia doar la cererea motivată a funcţionarului public, pentru împrejurări care ţin de situaţii sau motive individuale personale ale acestuia.

Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris, cu cel puţin 15 zile calendaristice, mai înainte de data când se solicită suspendarea efectivă a raportului de serviciu.

În mod similar cu cea prevăzută pentru încetarea de drept a raportului de serviciu, şi în situaţia încetării motivului care a justificat instituirea suspendării a raportului de serviciu, în termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare la cerere a raportului de serviciu, funcţionarul public este obligat să informeze în scris conducătorul autorităţii sau instituţiei publice despre acest fapt.

Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are, la rândul său, obligaţia legală de a asigura, în termen de 5 zile de la data primirii informării scrise a funcţionarului public, condiţiile necesare reluării activităţii de către acesta.

8. Instituţia suspendării raportului de serviciu

Legea a prevăzut, pentru instituţia suspendării de drept a raportului de serviciu, posibilitatea  ca acesta să fie suspendat şi în alte cazuri utilizând sintagma: „ în alte cazuri expres prevăzute de lege”. O primă situaţie de acest gen, care nu poate fi încadrată în niciuna dintre cele prevăzute de articolul 81 alineat 1 literele „a-e” este cea prevăzută tocmai în conţinutul aceluiaşi Statut al funcţionarilor publici, la articolul 74 alineat 2, potrivit căruia: „în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea  unei infracţiuni de natura celor prevăzute de articolul 50 litera „h”, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

În speţa invocată, dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, în anumite situaţii suspendarea raportului de serviciu se constată, iar în altele se aprobă prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

Astfel, suspendarea  raportului  de  serviciu  se  constată  în trei situaţii, şi anume:

• pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la vârsta de 18 ani;
• funcţionarul public este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale;
• în alte cazuri reglementate prin legi speciale.

Reglementarea la care facem referire a generat numeroase comentarii. Dacă unii dintre autori afirmă că distincţia făcută de lege nu are nici un fundament logic, la care subscriem, înclinăm să credem că formularea utilizată în cuprinsul articolului 82 alineat 4 este mai mult urmarea unei scăpări ori a unei erori tehnice decât rezultatul actului voluntar al legiuitorului sau iniţiatorilor. Astfel, constatăm şi noi că, cel puţin în cazurile suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice nu poate decât să constate intervenirea acestor situaţii, fără a avea vreun drept de apreciere cu privire la suspendarea sau nesuspendarea raportului juridic respectiv.

Noi apreciem că, aproape în toate situaţiile, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul public în cauză trebuie să constate intervenţia şi/sau apariţia uneia dintre situaţiile de suspendare de drept (în toate ipostazele) sau la cerere (unele dintre ele). În fapt, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are o competenţă legală şi nu de apreciere, şi ne aflăm în faţa recunoaşterii unor drepturi ale funcţionarilor publici, expres prevăzute de lege.

Este adevărat că, pentru veridicitatea şi autenticitatea faptului invocat (carantină, maternitate, arest, punerea în mişcare a acţiunii penale, tratament medical în străinătate, alegerea într-o funcţie de demnitate publică, efectuarea stagiului militar, desfăşurarea unei activităţi sindicale ş.a.), sunt necesare producerea unor dovezi şi încunoştinţări oficiale şi nu luarea în calcul numai a unei înştiinţări ori a unei cereri enunţate  de la funcţionarul public. Aceasta, însă, nu ne schimbă aprecierea anterioară şi nevoia unor clarificări conceptuale şi situaţionale printr-o iniţiativă de lege ferenda.

Legea prevede expres că, la încetarea suspendării raportului de serviciu, funcţionarul public îşi va relua activitatea avută anterior suspendării de drept sau la cerere a raportului de serviciu. Reluarea activităţii se dispune prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care este angajat funcţionarul public respectiv.

În acest sens, legea prevede că, pe perioada suspendării raportului de serviciu, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a rezerva postul aferent funcţiei publice. Postul poate fi ocupat, dar numai pe perioadă determinată, respectiv pe perioada prezumată a duratei suspendării funcţionarului  public  titular,  de către un funcţionar public din corpul de rezervă.

În eventualitatea în care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să îndeplinească cerinţele specifice funcţiei respective, postul poate fi ocupat în baza unui contract individual de muncă pe o perioadă egală cu perioada suspendării raportului de serviciu.

Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă una sau alta dintre modalităţile de suspendare a raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public respectiv se comunică obligatoriu Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii acestora.