- După forma de guvernământ, în principiu statele pot fi monarhii, unde şeful statului este desemnat pe viaţă şi cu aplicarea principiului ereditar, respectiv republici, unde şeful statului este ales pe o perioadă determinată, de corpul electoral, direct sau indirect (republica prezidenţială sau semi-prezidenţială) fie de Parlament (republică parlamentară). Din analiza doctrinară a formelor de guvernământ din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 2004, rezultă faptul că republicile predomină (8 state) asupra monarhiilor (7 state), iar preşedintele statului în republici se apropie de statutul monarhului, în sensul că are atribuţii restrânse, în principal de reprezentare şi de mediere, şi ele sunt deseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice (cu excepţia Franţei, unde sistemul este semi-prezidenţial)[1].
Preşedintele României este, alături de Guvern, şeful executivului, între cele două autorităţi publice neexistând raporturi de subordonare[2].
Funcţiile Preşedintelui României sunt acelea de şef de stat - în exercitarea căreia reprezintă statul român în raporturile interne şi externe, încheie tratate internaţionale, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici etc.; ca şef al executivului, alături de Guvern, Preşedintele garantează independenţa naţională, integritatea teritorială, exercită atribuţii în domeniul apărării - comandant al forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; este garantul Constituţiei şi mediator[3] între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art. 80 din Constituţie)[4].
Constituţia României reglementează un şef de stat cu atribuţii ce-l apropie de preşedintele dintr-o republică parlamentară, cu singura diferenţă că este ales direct de corpul electoral[5]. Această construcţie constituţională este, din perspectiva a peste 15 ani de democraţie, discutabilă, deoarece determină un clivaj între aşteptările corpului electoral de la instituţia prezidenţială şi mijloacele concrete de acţiune ale preşedintelui; această realitate nu a fost luată în considerare, din păcate, la revizuirea legii fundamentale din 2003, care nu a schimbat nimic în acest sens[6].
Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic după dobândirea funcţiei (şi nici nu poate cumula o altă funcţie publică sau privată), prin această prevedere încercându-se o poziţionare neutră a instituţiei faţă de forţele politice, în măsură să-i confere posibilitatea de a-şi exercita funcţia de mediator sau de arbitraj între puterile statului şi între acestea şi societate.
Preşedintele României se bucură de imunitate, în sensul că nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului[7].
[1] A se vedea Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 100.
[2] Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, ediţie actualizată, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, pag. 75.
[3] Această funcţie nu poate fi interpretată în conotaţia sa juridică (D. Apostol Tofan, op. cit., pag. 103), ci doar ca o prerogativă morală.
[4] A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administratic,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 290; R. N. Petrescu, op. cit., pag. 76.
[5] Pentru dezvoltări, a se vedea Maria Vesmaş, Rolul şi locul Preşedintelui României în sistemul autorităţilor publice ale statului român, în „Revista de drept public” nr. 1/1998, pag. 69 şi urm; Genoveva Vrabie, Rolul şi funcţiile Preşedintelui româniei, în „Revista de drept public” nr. 2/1995, pag. 69 şi urm; Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 30; Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici şi juriştii români: modificarea Constituţiei, în „Juridica” nr. 7/2000, pag. 249 şi urm.
[6] Pentru argumente favorabile actualei construcţii constituţionale a puterilor statului, a se vedea A. Iorgovan, Tratat...,op. cit., pag. 294 şi urm.
[7] Art. 83 coroborat cu art. 72 alin.1 din Constituţie. A se vedea şi Corneliu Turianu, Discuţie în legătură cu eventuala modificare a reglementării imunităţii parlamentare şi a şefului statului, în „Dreptul” nr. 7/2001, pag. 30 şi urm.