Pin It

Între 1950 şi 1989, condiţiile politice şi sociale, care au urmat celei de a doua conflagraţii mondiale şi mai ales plasarea ţării în sfera de dominaţie a imperiului sovietic, au influenţat puternic şi negativ regimul constituţional, în special sistemul de drept românesc , inclusiv domeniul administrativ şi reglementarea funcţiei publice.

După preluarea puterii, regimul comunist a impus o primă Constituţie a ţării care stipula şi consacra instaurarea dictaturii proletariatului, bazată pe ideologia luptei de clasă, ce nu mai corespundea cu tezele anterioare care introduseseră dreptul la carieră al funcţionarului public. Astfel, s-a afirmat că, printr-un asemenea  statut,  funcţionarii s-ar fi constituit într-o castă privilegiată într-un puternic instrument asupritor în mâna burghezo-moşierimii. Înlăturând principiile dreptului la carieră, al profesionalismului şi al garantării stabilităţii într-o funcţie publică, noua ideologie şi reglementările juridice subsecvente au absolutizat politizarea funcţiei publice şi necesitatea ocupării acesteia de către reprezentanţii fostelor clase asuprite, indiferent de gradul de instrucţie sau de pricepere al acestora. De altfel, doar efectuând lecturarea lor, vom constata că nici una dintre constituţiile socialiste nu a conţinut vreo referire la noţiunea de funcţie publică, întrucât, asemănător altor sintagme ce erau considerate desuete, funcţionarul public se transformase într-un om al muncii, supus juridic, împreună cu toate celelalte categorii de oameni ai muncii, normelor juridice conţinute de Codul Muncii.

Astfel, preambulul Constituţiei din 1952 menţiona că ea consacră rezultatele  înregistrate  de „oamenii muncii”, în frunte cu „clasa muncitoare”, iar cea din 1965 stipula că puterea se întemeiază pe alianţa muncitoresc-ţărănească care, împreună cu intelectualitatea şi celelalte categorii de oameni, fără deosebire  de naţionalitate,  construiesc orânduirea  socialistă  şi  pregătesc  trecerea la comunism. Numeroşi autori, care au examinat filozofia acelui trist regim politic, afirmă că sensul acesteia a fost ştergerea deosebirilor dintre muncitor, ţăran şi funcţionari, întrucât şi funcţionarii trebuiau să lupte pentru lichidarea exploatării omului de către om.

Primul Cod al Muncii, intrat în vigoare în 1950, în articolul 2, stipula faptul că acesta se aplică, pe de o parte, „organelor şi instituţiilor de stat, întreprinderilor şi organizaţiilor economice ale statului, organizaţiilor cooperatiste şi celor cu caracter obştesc, precum şi persoanelor fizice şi juridice din sectorul particular care întrebuinţează muncă salariată”. Cu toate că această lege prevedea posibilitatea adoptării unor reglementări speciale, cu regimuri speciale de dreptul muncii şi de drept administrativ, ele nu au mai fost adoptate niciodată. Este de reţinut că această lege a fost în vigoare până în anul 2003, când a fost înlocuită cu Legea nr.53/2003, modificată şi completată prin Legea nr.480/2003, Legea nr.54/2003  şi  O.U.G. nr.85/2005.

În concluzie, vom reţine, pentru această perioadă, că regimul funcţiei publice nu a fost nici reglementat şi nici comentat, că nu a fost adoptat un statut al funcţionarilor publici şi că cele mai importante  funcţii publice ale statului comunist, deşi erau prevăzute în Constituţia din 1965, nu apăreau în nici o reglementare. Singurele statute speciale adoptate se refereau, tot în termenii unor raporturi contractuale, la cei ce lucrau în cercetare, energie electrică, sistemul bancar, transportul CFR, poştă şi telecomunicaţii, sau la judecătorii, procurorii şi cadrele militare.