Până la adoptarea Constituţiei din 1923, şi în România a existat o bogată tradiţie în ceea ce priveşte reglementarea funcţiei din administraţia de stat printr-un statut, fiind reglementate funcţiile de dregători. O primă reglementare cât decât mai unitară, însă, o reprezintă „Regulamentele Organice”, primele acte „constituţionale” care au guvernat în principatele române în prima jumătate a secolului al XIX-lea
Reformele legislative şi instituţionale din timpul lui Al. I. Cuza, bazate pe principiile stabilite de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, între care amintim de Legea instrucţiunii şi Legea Consiliului de Stat, cuprindeau şi reglementări cu privire la funcţionarii administraţiei de stat. Constituţia adoptată în acea vreme introduce principiul numirii persoanelor care constituiau organul executiv şi lucrau în numele acestuia. O serie de dispoziţii cu privire la funcţionarii publici au fost inserate şi în Legea electorală din 1864, care făcea parte integrantă din Constituţia lui Cuza, aceasta stipulând, printre altele, că mandatul de deputat nu este compatibil cu funcţiile de ministru, membru al Curţii de Casaţie, procuror, director şi şef de secţiune, şef şi comisar de poliţie precum şi militar în serviciul activ al armatei.
Constituţia din 1866 a făcut noi paşi pe linia consacrării principiilor care reglementau statutul unor funcţionari publici. De pildă, ea consacra principiul potrivit căruia Regele numeşte şi revocă miniştrii, respectiv numeşte sau confirmă în funcţii publice, potrivit legii.
Derivând din textul constituţional menţionat, au fost adoptate legi speciale care inserau normele după care urmau să se facă numirile în funcţiile publice respective. Astfel, în Legea Curţii de Conturi, din 14 martie 1874, se prevedea că preşedintele şi membrii Curţii se numeau de către Rege din lista cu propuneri duble a Adunării deputaţilor. În mod asemănător, Legea pentru organizarea judecătorească, din aceeaşi perioadă, stabilea că, pentru fiecare vacanţă , Consiliul Superior al Magistraturii recomanda un număr de trei magistraţi sau avocaţi, din care ministrul justiţiei numea câte unul.
Cu toate acestea, până la începutul secolului XX, nu se poate vorbi despre o reglementare juridică foarte clară a funcţiunii publice din administraţia de stat, deşi Constituţia din 1866 prevedea expres adoptarea unei legi speciale destinată condiţiilor de admisibilitate şi avansare în funcţiile administraţiei publice. O asemenea reglementare s-a născut în 1923, după adoptarea unei noi Constituţii, respectiv la 19 mai 1923 sub forma Statutului funcţionarilor publici.
Astfel, între 1923 şi 1949, s-a putut vorbi, în România, despre un drept comun pentru funcţionarii publici. Însăşi Constituţia României, considerată drept unul dintre cele mai moderne şi mai liberale texte constituţionale ale vremii, stipula, printre altele, faptul că numai cetăţenii români , fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt datori să contribuie la dările şi sarcinile publice, numai ei sunt admisibili în funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, şi că, prin legi speciale va fi determinat statutul funcţionarilor publici.
Preluând aceste principii, Legea Statutului funcţionarilor publici stipula că străinii nu pot avea acces în funcţii publice şi că nimeni nu poate fi numit într-o funcţie publică decât pe baza unui examen de capacitate. Totuşi Legea făcea referiri la funcţiile publice, în general, nu numai la funcţiile administrative.
Examinarea conţinutului legii ne arată că ea reprezenta dreptul comun pentru toţi funcţionarii publici iar prevederile sale erau invocate ori de câte ori nu existau alte dispoziţii speciale. Astfel, se recurgea la dispoziţiile acesteia chiar şi în situaţiile când era vorba despre membrii ordinului judecătoresc, deşi, la 25 iunie 1924, a fost adoptată Legea pentru organizarea judecătorească. Pe de altă parte, ca regulă generală, dispoziţiile sale nu se aplicau dacă existau reglementări speciale pentru anumite categorii de funcţionari, cum erau, de pildă, contabilii publici, corpurile ofiţerilor, inginerilor tehnici, inginerilor silvici, agronomilor, veterinarilor, arhitecţilor, funcţionarilor telegrafo-poştali, unele fiind anterioare adoptării Constituţiei din 1923.
Regulamentul Legii statutului funcţionarilor publici, adoptat în luna noiembrie 1923, fixa în detaliu regimul juridic al funcţionarului public din administraţia de stat, referindu-se, printre altele, la: funcţia, gradul, postul, clasa, numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie ş.a. Astfel, în articolul 3 se precizează că Primul-ministru şi miniştrii intră în funcţiune după ce depun un anume jurământ în faţa şefului statului, iar subsecretarii de stat depuneau acelaşi jurământ înaintea Primului-ministru.
Trebuie să mai reţinem şi faptul că aceste două acte nu reprezentau singurele reglementări privind funcţionarii din administraţia centrală, respectiv la demnitari, o serie de norme fiind prevăzute şi în Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor, cu privire la funcţionarii din administraţia locală, în Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar pentru regimul general al funcţiei publice în administraţia românească, în Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925.
La 8 iunie 1940 a fost promulgat Codul funcţionarilor publici care a înlocuit legea anterioară. Structurat pe două părţi, Codul conţinea dispoziţii, pe de o parte, pentru toţi funcţionarii publici din toate serviciile în privinţa condiţiilor generale de recrutare, drepturile şi obligaţiile, incompatibilităţile, ocrotirea familiei, concedii, pensii, asociaţii şi case de credit, iar, pe de altă parte, se referea numai la funcţionarii administrativi şi cei de specialitate cu excepţia celor menţionaţi special şi nominal în cuprinsul articolului 49, spre exemplu: corpul judecătoresc, ofiţerii, corpul didactic, avocaţii, medicii, inginerii, preoţii, pentru care existau reglementări legale speciale.
Codul a suferit numeroase modificări, a fost republicat în 1929, abrogat în mod expres după 23 august 1944 şi înlocuit printr-o serie de alte reglementări, printre care Legea funcţionarilor publici din 22 septembrie 1946, care cuprindea şase părţi şi se referea la: condiţiile de încadrare, drepturile funcţionarilor, retribuţii, indemnizaţii, pensionare, îndatoririle acestora ş.a. Trei ani mai târziu şi această lege a fost abrogată pe fondul iniţiativelor de elaborare a primului Cod al Muncii.