loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Teoria interesului general, susţinută tot de autorii de drept public (Bonnard, Hauriou, Tarangul) are ca punct de plecare ideea după care bunurile din domeniul public sunt afectate unui interes general, din această cauză sunt supuse unui regim juridic special, exorbitant.

            Spre deosebire de aceste bunuri, cele din domeniul privat nu sunt supuse unui interes general, şi în consecinţă, li se aplică regimul dreptului privat. Astfel, Hauriou, criticând opinia lui Berthelemy, defineşte domeniul public ca fiind „totalitatea proprietăţilor administrative afectate utilităţii publice, fie prin întrebuinţarea directă a publicului, fie prin decizii administrative, şi care datorită interesului general ce-l realizează sunt inalienabile şi imprescriptibile”.

            În alţi termeni, bunurile domeniului public, după acest autor, sunt bunuri ca toate celelalte, fără a prezenta vreo diferenţă faţă de bunurile obişnuite ale particularilor, afară de faptul că au fost afectate folosului public, interesului general. El susţine în acest sens, că „drepturile persoanelor administrative” asupra bunurilor domeniului public, ce le aparţin, sunt drepturi de proprietate, mai precis drepturi de „proprietate administrativă”, care numai în parte se aseamănă cu regimul proprietăţii private.

            În acest sens, autorul citat făcea următoarele raţionamente: nu există „dependinţă” din domeniul public, care odată dezafectat să nu poată fi "alienată" (înstrăinată) de către administraţie şi în consecinţă să fie considerată un obiect de proprietate, fiind greu de admis că dezafectarea „a avut puterea” de a crea calitatea bunului de obiect al proprietăţii administrative, această calitate preexistă dezafectării;administraţia are dreptul de a uza de acţiunea în revendicare, pentru a recupera părţile din domeniul public a căror posesie a pierdut-o, ori acţiunea în revendicare nu aparţine decât proprietarului, fiind imprescriptibilă, deci la fel ca şi domeniul public.

            Adepţii acestui punct de vedere susţin că teoria autorilor de drept civil după care în sfera domeniului public intră bunurile ce aparţin administraţiei, dar afectate uzului tuturor, nu contrazice teoria autorilor de drept public după care, sfera domeniului public este dată de sfera bunurilor afectate unui serviciu public.

            Dimpotrivă, aceste două teorii se completează reciproc, ducând la noua teorie, cea a interesului general sau a uzului tuturor, singura adevărată. Dincolo de unele speculaţii semantice, teoria la care ne referim oferă un criteriu de domenialitate. Problema care se pune este aceea de a şti dacă este un criteriu, şi suficient.

            Dacă prin „uzul tuturor” înţelegem posibilitatea nemijlocită a fiecăruia de a folosi direct de un atare bun, atunci teoria la care ne referim evocă numai o parte din adevăr. Există bunuri care, dimpotrivă, sunt sustrase „uzului tuturor” şi cu toate acestea caracterul de bunuri ale domeniului public (ca fortăreţele militare) nu pot fi contestate. Prin urmare, noţiunea de interes general nu este sinonimă cu noţiunea de uzul tuturor, deci în cele din urmă, este vorba de o convenţie terminologică.

            Se poate afirma că există, în prezent, anumite elemente care domină teoria domeniului public francez, fiind vorba în linii mari, de dezvoltarea tezelor lui Hauriou, Bonnard, Rolland, ca şi a doctrinei lui Waline.

            S-a văzut că într-o anumită orientare teoretică, ce pleacă de la Proudhon, dezvoltată şi completată apoi de Ducrocq şi sintetizată de Berthelemy, noţiunea de domeniu public viza bunurile nesusceptibile de proprietate privată şi afectate uzului tuturor, bunuri care nu aparţin statului ca proprietate.

            Într-o altă orientare teoretică, delimitarea sferei domeniului public se făcea după criteriul afectării unui serviciu public iar colectivităţile administrative, inclusiv statul, aveau un drept de proprietate asupra domeniului public.

            În prezent, se încercă o conciliere între aceste două orientări teoretice sub aspectul criteriului domenial, considerându-le teze complementare (fiecare conţine o parte de adevăr) şi nu teze polare.

            Mai precis, în doctrina actuală se dezvoltă teza lui Hauriou a dreptului de proprietate, teză însuşită şi de jurisprudenţă, precum şi de Comisia de revizuire a Codului Civil. Se trasează astfel, o veche dispută, favorizată şi de faptul că, în Constituţia Franţei nu s-a făcut referire la noţiunea de domeniu public, regimul juridic al diferitelor sale dependinţe fiind stabilit prin legi, ordonanţe, decrete-legi sau prin hotărâri ale Consiliilor comunale, municipale sau departamentale.

            Astfel, domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi un regim de protecţie penală specială, necunoscut domeniului privat. „În consecinţă, acest regim de drept public este în mod natural de competenţa contencioasă a tribunalelor administrative”.

            Prin comparaţie, domeniul privat este „ansamblul bunurilor colectivităţilor administrative supuse regulilor de drept privat şi contenciosului judiciar „. Doctrina actuală, în consonanţă cu jurisprudenţa, a căutat, prin modul de elaborare a teoriei domeniului public, să răspundă şi la „atacurile”  la adresa noţiunii de serviciu public.

            Se ştie că după un curent de gândire (promovat în special de J. Vedel), noţiunea de serviciu public este desuetă, fiind bunuri publice care nu servesc unui serviciu public şi servicii publice realizate prin bunuri (întreprinzători privaţi). Încă din perioada interbelică prin Hauriou, Ducrocq, Bonnard, Rolland, s-a lansat şi teoria „scării domenialităţii publice”.

            Adică, consolidarea tuturor bunurilor afectate unui serviciu public ca bunuri ale domeniului public nu înseamnă că acestea formează un bloc uniform, dimpotrivă ele comportă reguli de protecţie graduală determinată de nevoie şi importanţa pentru colectivitate a diverselor dependinţe ale domeniului public.

            În acest context, teoriile actuale, axate pe ideea dreptului de proprietate, fac o distincţie între schimbarea afectaţiunii şi transferul de proprietate.

            Domeniul public de stat sau naţional cuprinde: domeniul public maritim fluvial, aerian şi terestru; domeniul public militar, şosele naţionale inclusiv traversările din localităţi, căile ferate de interes general, diverse edificii şi bunuri mobile.

            Domeniul public departamental, creat relativ târziu prin Legea din 10 august 1871, cuprinde căile de comunicaţie departamentale, mijloacele de transport de interes local şi tramvaiele departamentale precum şi diverse edificii şi bunuri mobile.

            Domeniul public comunal, cuprinde drumurile comunale, bisericile, cimitirele, halele şi pieţele, diverse edificii şi bunuri mobile. Noţiunea de domeniu provine de la cuvântul latinesc „dominium”, termen care poate fi tradus prin „stăpânire”, „proprietate”.

            Accepţiunea actuală a termenului de domeniu public s-a conturat în momentul punerii bazelor statului, când formele de proprietate primitivă pe care le cunoşteau, ginta şi familia au fost eliminate, lăsând locul unui drept de proprietate colectivă a statului asupra sclavilor – servi publici – şi respectiv asupra pământului cucerit – ager publicus.

            Acesta a reprezentat modul de constituire a „rex extra patrimonium”, adică bunuri care nu puteau trece în proprietatea particularilor.

            S-a ajuns chiar şi la o clasificare a acestor bunuri în:

  1. a) res communes: ţărmurile mării;
  2. b) res publicae: porturile şi fluviile;
  3. c) res universitatis: bunuri ale cetăţii – parcuri, pieţe publice, teatre;
  4. d) res divini juris: care mai erau împărţite în bunuri sacre şi religioase.

            A existat şi o altă clasificare a bunurilor ce făceau parte din domeniul public realizată de romani. Aceştia deosebeau două categorii de bunuri:

  1. a) res publicae pecunis populi: bunuri care reprezentau un izvor de venituri;
  2. b) res publicae in uso publico: bunuri care erau destinate uzului public.

            Bunurile din prima categorie constituiau ceea ce noi numim domeniul privat al statului, în timp ce bunurile din a doua categorie formau domeniul public al statului, tocmai datorită caracteristicilor de inalienabilitate şi imprescriptibilitate.

            Legea fundamentală reglementează proprietatea prin prevederile a două articole: articolul 44 şi articolul 136. Astfel, în funcţie de titular proprietatea poate fi publică sau privată (articolul 136 alineatul 1).

            În ceea ce priveşte proprietatea publică în Constituţie la articolul 136 alineatul 2 se precizează:”Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale”.

            După cum a fost apreciat şi în literatura juridică, deşi Constituţia nu defineşte proprietatea privată, aceasta înseamnă, pe cale de consecinţă, proprietatea care nu este publică, este privată, întrucât acestea sunt singurele forme de proprietate recunoscute, clasificarea fiind summa divisio.

            Astfel, proprietatea privată este aceea care aparţine particularilor, persoane fizice sau persoane juridice.

            Prin intermediul articolului 44, Constituţia României garantează dreptul de proprietate privată precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată indiferent de proprietar.

            Potrivit ultimilor modificări, legea fundamentală a condiţionat dobândirea drepturilor de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, de momentul aderării României la U.E, condiţie realizată începând cu 1 ianuarie 2007.

            În acest context, şi  în virtutea tratatelor internaţionale la care România este parte, şi pe bază de reciprocitate, cetăţenii străini pot dobândi dreptul de proprietate prin lege organică şi prin moştenire legală.

            Primul autor român care a dat o definiţie a domeniului public în literatura juridică românească de după 1948 a fost prof. Valentina Gilescu, definindu-l ca: „acele bunuri care, fie prin natura lor, fie printr-o destinaţie expresă a legii, pot folosi tuturor în mod direct sau prin intermediul unui organ al administraţiei de stat, care realizează un serviciu public şi care, în acest scop, administrează aceste bunuri”.

            Un alt autor, consideră că, în sfera noţiunii de domeniu public trebuie cuprinse, în primul rând, bunurile proprietate publică sau, mai simplu, bunurile publice, dar şi bunurile proprietate privată care, însă, au o semnificaţie deosebită sub aspect istoric, cultural, etc., fiind valori naţionale, ce trebuie transmise de la o generaţie la alta.

            Ele sunt „guvernate” de un regim de drept public, definind domeniul public ca fiind constituit din: „acele bunuri, publice sau private, care prin natură sau dispoziţie expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinat, fiind proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor de drept public”.

            În opinia aceluiaşi autor, noţiunea de domeniu public  nu trebuie sa fie circumscrisă numai la bunurile care fac obiectul proprietăţii publice, întrucât sub anumite aspecte aparţin domeniului public (ţin de domeniul public sau sunt de domeniul public), şi bunuri imobile (terenuri agricole, păduri) sau mobile (tablouri, sculpturi etc.), care sunt proprietate privată.

            Singura modalitate prin care un bun poate fi apreciat ca aparţinând domeniului public este precizarea expresă a legii şi, chiar dacă există anumite bunuri care datorită însemnătăţii lor deosebite trebuie conservate în scopul transmiterii lor generaţiilor viitoare şi care se găsesc în proprietatea privată, aceasta nu are nici o relevanţă pentru a include bunurile respective în sfera domeniului public, atâta vreme cât singura modalitate existentă – prin declararea expresă a legii – nu se exercită.

            Profesor dr. E. Alexandru apreciază că domeniul public reprezintă „un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, proprietăţi publice destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivităţi umane, fie în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra, în scopul satisfacerii unor nevoi speciale”.

            Diversele polemici generate de modul de definire al domeniului public au fost stinse prin apariţia Legii nr. 213/1998 – Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

            În contextul prevederilor constituţionale din 1991, mai precis art. 135 alineatul 3, legea defineşte domeniul public ca fiind alcătuit din bunurile prevăzute la articolul 135 alineatul 3 din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din amintita lege, şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

            Prin prevederile sale, legea precizează şi tipurile de domeniu public; astfel articolul 3 alineatul 2 arată că domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la articolul 135 alineatul 3 din Constituţie precum şi din alte bunuri de uz sau interes public.

            Conform articolului 3 alineatul 3 din aceeaşi lege, domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

            Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes naţional sau judeţean.

            Astfel, în anexă se precizează, conform prevederilor articolului 136 din Constituţie şi articolul 3 alineatul 2 din Legea nr. 213/1998, că:

  1. a) din domeniul public al statului fac parte:

            - bogăţiile de interes public ale subsolului;

            - spaţiul aerian;

            - parcurile naţionale, plajele;

            - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;

            - infrastructura căilor ferate, inclusiv tuneluri etc.;

  1. b) în componenţa domeniului public al judeţelor se înscriu:

            - drumurile judeţene;

            - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean (biblioteci, muzee, spitale judeţene);

            - alte bunuri de uz sau de interes public judeţean declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, evident, dacă nu sunt declarate prin lege ca fiind bunuri de uz sau de interes public naţional;

  1. c) domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din: - drumuri comunale, vicinale şi străzile;

            - pieţe publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement;

            - lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; locuinţele sociale; cimitirele orăşeneşti şi comunale etc.

            Delimitarea între proprietatea publică şi proprietatea privată se face de către Constituţia României prin intermediul articolului 136 alineatul 1: „proprietatea este publică sau privată”.

            Astfel la articolul 136 alineatul 2 se prevede că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale”.

            Dezvoltând, putem spune că în cazul în care proprietatea publică aparţine statului aceasta este o proprietate publică de interes naţional şi respectiv, când aparţine unităţilor administrativ-teritoriale, este o proprietate publică de interes judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal.

            Constituţia nu se opreşte doar la a defini proprietatea publică, ci prin prevederile articolului 136 aliniatul 3 evidenţiază şi bunurile care sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice. Acestea sunt următoarele: bogăţiile de interes public ale subsolului; spaţiul aerian; apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental; alte bunuri stabilite de legea organică.

            Termenul de proprietate publică din articolul 136 alineatul 1 şi 2 din Constituţia României se referă atât la domeniul public cât şi privat al statului, pe când prevederile articolului 136 alineatele 3 şi 4 vizează numai domeniul public.

            Rezultă astfel că proprietatea poate fi publică sau privată, iar proprietatea publică se poate referi la domeniul public sau la domeniul privat al statului.

            Totodată se accentuează că ocrotirea domeniului public este diferită de cea a proprietăţii private dar ocrotirea domeniului privat este egală cu cea a proprietăţii private.

            Astfel, potrivit articolului 136 alineatul 4, aşa cum a fost modificat prin legea 429/2003, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, putând fi date în administrarea regiilor autonome, ori instituţiilor publice, închiriate, ori date în folosinţă gratuită, instituţiilor de utilitate publică.

            Într-o altă opinie s-a susţinut că domeniul privat al statului nu constituie o parte a proprietăţii publice şi că proprietatea publică nu poate face parte din domeniul public sau din domeniul privat. Numai bunurile din domeniul public alcătuiesc obiectul proprietăţii publice şi numai bunurile proprietate publică sunt inalienabile, cele din domeniul privat nefăcând parte din proprietatea publică.

            Regimul juridic al proprietăţii private este identic, adică ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular: stat, unităţi administrativ-teritoriale, persoane fizice sau juridice, altele decât statul.

            În opinia prof. Aspazia Cojocaru, bunurile care formează obiectul proprietăţii publice constituie domeniul public şi se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri care formează domeniul civil şi care aparţin

            Aceeaşi viziune asupra relaţiei proprietate publică – domeniu public, o întâlnim şi la un alt autor18 care apreciază că legiuitorul constituant din 1991 evocă, fără echivoc, şi faptul că proprietatea publică vizează, în fond, o sferă limitată de bunuri, scoase din circuitul civil obişnuit, care formează domeniul public.

            De altfel, aşa cum aprecia prof. Jean Vermeulen, în lucrarea sa Curs de drept administrativ din 1947, „toate discuţiile, care se ivesc în jurul noţiunii de domeniu public, nu prezintă numai un interes de ordin teoretic, doctrinar, ci oferă şi un interes de ordin practic, domeniul public fiind supus unui regim juridic special, care îl îndepărtează nu numai de regimul juridic al proprietăţii individuale, ci chiar şi de regimul juridic al domeniului privat al Statului supus dispoziţiilor Dreptului comun”.

            Din analiza celor prezentate rezultă că poziţia dominantă în literatura de specialitate e aceea că bunurile care formează obiectul proprietăţii publice alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri care aparţin particularilor şi formează domeniul civil.

            Problema stabilirii unui criteriu cu privire la divizarea proprietăţii în proprietate publică şi proprietate privată a generat numeroase contradicţii. Astfel, raportat la prevederile constituţionale din 1991 s-a susţinut într-o primă opinie că proprietatea este publică sau privată, în raport de titularul acesteia.

            Această opinie se baza pe prevederile articolului 135, alineatul 3, care în prezent a fost modificat în articolul 136, alineatul 2, din Constituţie, care precizează că „proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege, şi aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale”.

            O a doua opinie arată că dispoziţiile normei constituţionale, care împart proprietatea în publică şi privată, nu au în vedere criteriul titularului dreptului de proprietate ci iau în considerare regimul juridic diferit al bunurilor care fac obiectul uneia sau alteia dintre formele de proprietate.

            Potrivit acestui text constituţional (art. 136) se realizează o enumerare a bunurilor care fac parte din domeniul public, lăsând totuşi în final menţiunea că şi alte bunuri stabilite de lege pot face parte din domeniul public.

            Aşadar, prin lege se poate trece un bun dintr-un domeniu în altul, însă aşa cum s-a precizat şi în literatura juridică este vorba numai de trecerea de bunuri în domeniul public printr-o lege, întrucât în acest ultim caz ar însemna să se modifice Constituţia.

            Se poate întâlni însă şi situaţia în care, fără să se modifice Constituţia, să se scoată din uz printr-o lege o anumită cale de comunicaţie, ceea ce înseamnă că nu va mai face parte din domeniul public, putând astfel aparţine domeniului privat.

            Literatura de specialitate propune anumite criterii în baza cărora se poate stabili dacă un bun este public sau privat, cum ar fi:

  1. a) afectarea bunului: în această situaţie se consideră că bunul afectat unui serviciu public aparţine domeniului public. Acest criteriu a fost apreciat ca fiind prea larg, întrucât ar însemna că multe bunuri ar fi incluse în domeniul public, atâta timp cât ele ar fi destinate serviciului public;
  2. b) natura bunului: în acest caz se apreciază că există bunuri, care prin natura lor, nu pot aparţine particularilor, spre exemplu, drumurile.

            Aceasta ar face ca toate bunurile care sunt susceptibile de proprietate particulară să aparţină domeniului privat. Se mai argumentează că acest criteriu poate rezulta din prevederile articolului 476 din Codul civil, care în partea finală stabileşte că aparţin domeniului public toate părţile din teritoriul României, care nu sunt proprietate particulară.

Un alt argument îl oferă la rândul său articolul 4 alineatul 1 şi articolul 5 alineatul 1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar care prevăd că bunurile prin natura lor sunt de domeniu public ori de domeniu privat;

  1. c) afectarea bunului la uzul direct al publicului, deci nu afectarea lui la un serviciu public.

            La rândul său, Legea nr. 213/1998 în articolul 4 defineşte domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale arătând că el este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea statului sau în proprietatea unităţilor administrativ – teritoriale şi care nu fac parte din domeniul public, asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ - teritoriale având drept de proprietate privată.

            Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.

            Legiuitorul a considerat necesar să facă următoarea precizare (articolul 6, Legea 213/1998): fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi lucrurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, respectându-se Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării lor de către stat.

            Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele deţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă fac obiectul unor legi speciale de repartiţie. Valabilitatea titlului este apreciată de instanţele judecătoreşti abilitate cu această competenţă prin lege.

            În conformitate cu prevederile articolului 26 din Legea nr. 213/1998 a fost elaborată Legea nr. 10/2001 – Lege privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care stabileşte: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri - reparatorii prin echivalent (…)”.

            Legea precizează tipurile de măsuri reparatorii şi sensul expresiei „imobile preluate abuziv”. Astfel măsurile reparatorii prin echivalent trebuie să constea în compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti. Pot fi combinate măsurile reparatorii prin echivalent:

            În categoria imobilelor preluate în mod abuziv intră:

  1. a) imobilele naţionalizate prin Legea nr.119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil;
  2. b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist;
  3. c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice pe baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi alte imobile donate statului, dacă  s-a admis acţiunea în anularea sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
  4. d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
  5. e) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial sau în Buletinul Oficial;
  6. f) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;
  7. g) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la articolul 6 alineatul 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;
  8. h) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale puterii sau ale administraţiei de stat. Acest act normativ prezintă o deosebită importanţă pentru dreptul administrativ datorită implicării directe a unor autorităţi ale administraţiei publice în procedurile de restituire. (A se vedea articolul 20 din Legea nr. 10/2001).
Loading...