În prezent, în majoritatea ţărilor, activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă un factor important care contribuie la dezvoltarea economico- socială. Ştiinţa şi tehnologia sunt componente de bază ale vieţii moderne şi ajută direct statele în realizarea dezvoltării durabile. Activitatea de cercetare-dezvoltare îmbracă următoarele forme principale, relativ legate între ele: cercetarea fundamentală (extinderea limitelor cunoaşterii teoretice, fără ca cercetătorii să-şi propună un anumit scop al cercetării); cercetarea aplicativă (corespunde muncii de inovaţie); cercetarea de dezvoltare (se bazează pe cunoştinţe deja existente şi serveşte la dezvoltarea aplicării rezultatelor cercetării în societate).
În ultimele decenii, corespunzător perioadelor de criză economică (în care cheltuielile privind cercetarea au stagnat), a apărut şi s-a intensificat cooperarea internaţională în domeniul cercetării ştiinţifice (fără însă ca nivelul acesteia să se ridice la nivelul cooperării economice şi sociale).
În România, în ultimii ani, cercetarea ştiinţifică s-a aflat într-un pronunţat proces de restructurare şi reformare pe multiple planuri: legislativ, instituţional, managerial, de finanţare şi stimulare. Reforma s-a bazat, în principal, pe introducerea sistemului competitiv, al finanţării pe bază de programe. Pentru finanţarea prin competiţie a proiectelor de cercetare-dezvoltare, s-au stabilit procedee de evaluare a proiectelor şi rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare. Finanţarea pe bază de programe asigură alocarea resurselor bugetare în funcţie de rezultatele prognozate, utilizând metode şi instrumente bugetare noi: organizarea de concursuri, licitaţii; efectuarea de evaluări specifice; crearea unui cadru competitiv real.
Cu toate că există cadrul instituţional şi legislativ, precum şi un mecanism modern de finanţare a activităţii de cercetare ştiinţifică bazat pe competiţie, volumul fondurilor financiare direcţionate spre această activitate este insuficient, înregistrând chiar un regres în perioada de tranziţie. Acest fapt se răsfrânge în mod negativ asupra resurselor umane din cercetare, pentru a căror formare este nevoie de perioade mai îndelungate de timp comparativ cu alte domenii. Numărul cercetătorilor se reduce continuu, aceştia preferând să lucreze în alte domenii mai bine remunerate, sau chiar să plece în străinătate, fiind apreciaţi pentru nivelul cunoştinţelor şi capacitatea de adaptare rapidă la tehnica de vârf.