Un loc aparte în cadrul cheltuielilor publice revine celor privind activitatea economică. În mod concret, acestea vizează finanţarea regiilor autonome sau societăţilor cu capital de stat, particular şi mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători sau urmăresc obiective economice importante pentru ţară. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi instrumente specifice.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează, în primul rând, sectorul public, în care sunt cuprinse întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect de activitate producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiţii mari), dar ofereau o rentabilitate nesigură.
Sectorul public a crescut în volum şi importanţă prin acţiunile de naţionalizare sau de creştere a participării statului la capitalul întreprinderilor. De-a lungul timpului, perioadele de creştere a sectorului public au alternat cu cele de restrângere, realizată pe calea privatizării. Aceasta conduce la îmbunătăţirea activităţii şi creşterea rentabilităţii întreprinderilor vândute (se elimină unele constrângeri, statul nu mai intervine în „interesul general”, are loc o mai bună alocare a resurselor prin acţiunea mecanismelor concurenţiale ale pieţei). Efectele favorabile pentru stat se concretizează în: realizarea veniturilor din privatizări; diminuarea cheltuielilor publice; reducerea apelului la împrumuturi publice ş.a.
În afara sectorului public, statul finanţează întreprinderi particulare aflate în dificultăţi financiare (în perioade de criză), le acordă ajutoare financiare pentru dezvoltare, sau susţine financiar anumite sectoare.
Repartizarea cheltuielilor publice spre acţiuni economice este diferită de la o perioadă la alta şi este corelată cu gradul de dezvoltare economică a ţării. Astfel, în ţările dezvoltate, acestei grupe de cheltuieli îi revin ponderi relativ scăzute (între 3 - 12%), în timp ce ţările în curs de dezvoltare îi alocă ponderi de până la 30 - 35% din totalul cheltuielilor publice.
Între întreprinderile publice şi stat există fluxuri financiare în ambele sensuri: acestea prelevă o serie de impozite şi taxe, efectuează vărsăminte la buget şi plătesc diverse contribuţii la alte fonduri centralizate. La rândul său, bugetul alocă fonduri întreprinderilor publice pentru finanţarea unor cheltuieli şi, în principal, subvenţii.
Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi au fost folosite de toate ţările cu economie de piaţă, sub forme diferite, iar locul şi importanţa acordată uneia sau alteia dintre forme au diferit în funcţie de perioada şi condiţiile economice, financiare şi sociale. Ajutoarele financiare ale statului pot îmbrăca forme directe (clasice) de intervenţie şi ajutor, pe seama transferurilor băneşti, şi forme indirecte, care au ca efect sprijinirea economică a întreprinderilor sau producătorilor.
În grupa ajutoarelor financiare directe se cuprind: subvenţiile; investiţiile; împrumuturile cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii; avansurile rambursabile.
Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată dintre ajutoarele directe ale statului şi reprezintă un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor economici aflaţi în dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţiile în care activitatea lor este ineficientă; se acordă unilateral şi fără contraprestaţie, dar este condiţionat şi are o afectaţie specială. Subvenţia are caracter discreţionar şi reprezintă o manifestare a „puterii de a cheltui” a autorităţii publice, bazată pe existenţa unei comunităţi de interese. Subvenţiile economice se pot acorda pentru activităţi interne şi pentru export.
Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare. Aceste alocări pentru investiţii au ca obiectiv principal satisfacerea interesului general, şi nu doar acela de obţinere de profit. Ele au caracter temporar şi se efectuează în funcţie de necesităţile de realizare a unor investiţii de importanţă deosebită pentru economia naţională.
Împrumuturile cu dobândă subvenţionată pot fi acordate din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale, în cazul apariţiei unor dificultăţi financiare temporare. Ele prezintă avantajul că au dobândă redusă şi termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată constă în stabilirea unei dobânzi inferioare celei practicate de băncile comerciale, diferenţa fiind suportată de la bugetul statului.
Ajutoarele financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii. Pe seama cheltuielilor bugetare, statul finanţează o serie de acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă tehnică de specialitate, informaţii sau studii privind pieţele externe, organizează târguri şi expoziţii ş.a.
Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă de la buget o parte (care poate fi cuprinsă între 30 - 50%) din valoarea necesară realizării unor acţiuni de prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans urmează a fi restituit bugetului din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse.
Dintre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice amintim: avantajele fiscale, garantarea împrumuturilor bancare etc. Un loc aparte revine avantajelor fiscale acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu scopul de a-i ajuta, stimula sau cointeresa. În literatura de specialitate, asemenea avantaje sunt denumite şi cheltuieli fiscale, deoarece au un efect financiar asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare. Ele constau în încasări fiscale la care statul renunţă, lăsându-le la dispoziţia agenţilor economici. Avantajele fiscale vizează, în mod deosebit, investiţiile agenţilor economici, concretizându-se în: amortizarea accelerată a mijloacelor fixe; reducerea impozitului pe societate datorat în funcţie de profitul reinvestit; acordarea de credite fiscale; facilităţi fiscale pentru stimularea cheltuielilor de investiţii, cercetare sau dezvoltarea întreprinderilor industriale de vârf.
O altă modalitate de intervenţie indirectă a statului în economie constă în garantarea împrumuturilor bancare ale unor întreprinderi. Această formă de sprijin şi intervenţie se poate dovedi costisitoare, în cazul în care, astfel, beneficiarul unui împrumut garantat nu îşi onorează obligaţia faţă de banca la care a contractat împrumutul, obligaţia de rambursare revenind statului, care îşi împovărează cheltuielile publice.
Cheltuielile publice destinate acţiunilor şi obiectivelor economice trebuie analizate prin prisma aspectelor privind eficienţa. În acest scop, este necesară accentuarea controlului autorităţii publice, în special asupra subvenţiilor, fiind necesar să se urmărească în ce măsură ajutoarele primite au condus la redresarea activităţii întreprinderilor aflate în dificultate. Dacă se constată că situaţia nu s-a redresat, acordarea în continuare a subvenţiilor trebuie pusă sub semnul întrebării, însemnând doar o risipă de fonduri din banul public.
Ajutoarele publice directe nu sunt întotdeauna în măsură să conducă la o redresare, cointeresare sau stimulare a activităţii beneficiarilor, ele susţinând activitatea curentă, şi nu dezvoltarea acestora. De aceea se consideră că cele mai eficiente ajutoare financiare publice sunt cele legate de reducerea obligaţiilor fiscale prin acordarea de avantaje fiscale. Ţările dezvoltate au redus volumul ajutoarelor financiare directe, folosind pe scară largă degrevările fiscale.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice vizează domenii cum sunt: industrie, transporturi, construcţii, agricultură.