În ultimii ani, protecţia mediului a devenit una dintre preocupările prioritare ale comunităţii internaţionale, ca urmare a faptului că un complex de factori, printre care şi dezvoltarea economică, provoacă pierderi imense tuturor ţărilor şi influenţează calitatea vieţii. Noul concept al dezvoltării economice durabile este definit ca „o dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”[1].
Dezvoltarea durabilă include mediul înconjurător ca un element deplin integrat dezvoltării economice, astfel încât dezvoltarea economică prezentă să lase generaţiilor viitoare un mediu ambiant cel puţin egal cu cel preluat de la generaţiile precedente.
În complexul de factori care au condus la deteriorarea mediului înconjurător, un rol determinant a avut industria. Din studiile recente ale unor cercetători, reiese că, pentru protejarea mediului înconjurător, nu trebuie stopată creşterea economică, ci este necesară o armonizare a creşterii economice cu gestionarea raţională a resurselor şi cu protecţia mediului înconjurător.
Protecţia mediului înconjurător şi îmbunătăţirea calităţii lui reclamă folosirea de către autorităţile publice a unor politici ecologice, a unor modalităţi şi instrumente economice şi financiare, folosirea reglementărilor juridice, a standardelor ş.a. În cadrul acestora, un rol deosebit revine instrumentelor financiare ca: taxe, redevenţe, impozite, credite, care, pe de o parte, influenţează comportamentul de protecţie a mediului (în special, cel al poluatorului) iar pe de altă parte, produc o serie de resurse financiare pentru finanţarea acţiunilor de protecţie a mediului.
Autoritatea publică stabileşte reglementările juridice privind răspunderile pentru deteriorarea mediului înconjurător. Principiul care stă la baza legislaţiei de protecţie a mediului adoptat de toate ţările este „poluatorul plăteşte”. În acest mod, responsabilitatea pentru daunele produse mediului revine celui care a produs poluarea. Asumarea răspunderii se poate realiza doar dacă există posibilitatea internalizării pagubelor (includerea costurilor antipoluante în cheltuielile de producţie). Producătorii poluatori au însă tendinţa de a externaliza costurile, ceea ce conduce la includerea cheltuielilor respective în cheltuielile publice.
Protecţia mediului constituie o problemă strategică, având o importantă componentă de solidaritate între generaţii şi naţiuni; responsabilitatea sa revine atât operatorilor economici şi societăţii civile, cât şi guvernului. În ţara noastră, cheltuielile pentru protecţia mediului sunt îndreptate deopotrivă spre refacerea mediului degradat, ca şi spre prevenirea distrugerii acestuia în viitor.
[1] Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, „Monitorul Oficial” nr. 304/1995.