Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială, nu doar o absenţă a bolii şi infirmităţii. Ocrotirea sănătăţii reprezintă, în consecinţă, mai mult decât o problemă de asistenţă socială, fiind şi o problemă cu un profund caracter social, ca parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare.
Politica sanitară este o parte integrantă a politicii sociale şi, pentru înfăptuirea ei, numeroase ţări ale lumii cheltuiesc importante resurse financiare. În general, tendinţa acestor cheltuieli este de creştere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii în practica medicală a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate au o mare importanţă în asigurarea calităţii vieţii indivizilor şi, privite din acest punct de vedere, prezintă mari disparităţi de la o ţară la alta. În ţările dezvoltate, există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punctul de vedere al celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi cheltuieli particulare pentru sănătate. Ca şi în cazul celorlalte acţiuni social-culturale, şi în domeniul sănătăţii există instituţii medicale de stat şi particulare. Sectorul particular în domeniul medicinei, ca şi numărul medicilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul lui, este însă restrâns faţă de cel public.
Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public având caracteristici deosebite; el nu poate fi supus în totalitate cerinţelor pieţei, ci, în acelaşi timp, trebuie supus unei economii de tip administrativ. Trebuie să se ţină seama de imprevizibilitatea riscurilor, de amploarea lor, de efectele colective multiple cu influenţe negative (îmbolnăviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări); trebuie recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la protecţia sanitară şi socializarea riscurilor.
Sistemul de sănătate trebuie să fie bine organizat şi structurat, trebuie să existe o „cultură de sănătate”, care să conducă la respectarea unei discipline în economia sănătăţii; între „cererea” şi „oferta” de sănătate trebuie să existe anumite elemente care să le pună în legătură în mod cât mai convenabil şi eficient. O astfel de legătură o asigură şi mecanismul de finanţare a sănătăţii.
Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai multe categorii de efecte, şi anume: efecte medicale, efecte sociale şi efecte economice.
Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acţiunilor privind îngrijirea sănătăţii (consultaţii, analize, diagnostic, tratament) şi se reflectă în vindecări sau ameliorări, adică în refacerea şi păstrarea sănătăţii persoanelor beneficiare de asistenţă socială. Aceste efecte au, în general, un caracter individual.
Eficienţa socială reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul întregii societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populaţii. Ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici ca: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală etc.
Eficienţa economică se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor; eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea stării de sănătate conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.