Administrație publică

Finanţele publice acţionează, în prezent, în condiţiile unor fac­tori interni şi internaţionali specifici, caracterizaţi printr-o complexi­tate şi dinamică deosebită.

Conjunctura economică internă

Raportul dintre finanţele publice şi economie s-a modificat de-a lungul timpului în funcţie de numeroşi factori, printre care se numără: nivelul de dezvoltare economică; implicarea statului în viaţa econo­mică şi socială; diversitatea şi complexitatea trebuinţelor publice etc.

În perioada contemporană, contextul economic intern în care funcţionează finanţele publice este format de acţiunea conjugată a unor elemente diverse, dintre care menţionăm: nivelul ridicat al chel­tuielilor publice, funcţionarea economiei de piaţă şi transformarea permanentă a mediului financiar şi monetar.

1. Cheltuielile publice se află în continuă creştere, paralel cu sporirea prelevărilor obligatorii. Modificarea dimensiunii cheltuielilor publice îmbracă două aspecte: unul cantitativ, dat de ponderea cheltuielilor statului în produsul intern brut, şi unul calitativ, dat de conţinutul acestora. Caracteristica majoră a bugetelor contemporane o constituie importanţa cheltuielilor de transfer, care se direcţionează spre domeniile:

• social - sistemul de protecţie socială prin care sunt alocate cheltuielile de sprijin şi asistenţă;
• economic - subvenţii acordate agriculturii, întreprinderilor publice cu pierderi, prime pentru întreprinderile particulare;
• nivel local - transferuri şi subvenţii acordate de administraţia centrală de stat colectivităţilor locale, pentru scopuri generale sau cu destinaţie precisă;
• exterior - contribuţii la bugetele organizaţiilor internaţionale, ajutoare acordate altor ţări etc.

1. Reabilitarea rolului economiei de piaţă şi funcţionarea acesteia pe principii concurenţiale se referă deopotrivă la sectorul particular, instituţiile publice şi întreprinderile de stat. În ţările cu economie de piaţă, statului îi revine rolul esenţial în menţinerea coe­ziunii sociale, cu precizarea că piaţa (şi nu statul) este instrumentul principal de organizare şi reglare a economiei.

Criza financiară a statului providenţă, generată de tensiunile existente în legătură cu împărţirea fondurilor financiare, conduce la necesitatea trecerii de la o cultură de monopol la o cultură a concu­renţei. Pentru aceasta, trebuie îndeplinite două condiţii importante:

• încetarea administrării economiei de către stat;
• alinierea, cel puţin a unora dintre domeniile sectorului public, la principiile economiei de piaţă.

Încetinirea creşterii economice în unele ţări, conjugată cu menţi­nerea la niveluri ridicate a cererii sociale, a determinat numeroase state să ia în considerare costul intervenţiilor lor în raport cu obiectivele urmărite şi cu rezultatele obţinute. Eficacitatea intervenţiei accentuate a statului în economie a fost contestată din raţiuni care ţin de societatea însăşi, ceea ce a pus sub semnul întrebării legitimitatea acestui comportament.

Acţiunea de dezangajare a statului se poate realiza printr-o poli­tică de dereglementare (a preţurilor şi financiară) şi de deznaţiona­lizare (stoparea protejării accentuate şi directe a industriei). Începând cu anii ’70, numeroşi economişti (James Buchanan, Milton Friedman) au remarcat faptul că intervenţia publică produce mai mult „rele publice” decât combate ipoteticele „rele” private şi că relansarea economiei se poate realiza prin descentralizare. În acest context, problema devine statul şi soluţia acesteia - piaţa (spre deosebire de perioada anterioară, când problema era piaţa şi soluţia era statul).

Alinierea la principiile economiei de piaţă vizează modificarea concepţiilor privitoare la întreprinderile publice, mai ales cele care se bucură de o situaţie de monopol. De asemenea, se afirmă tot mai mult că anumite servicii publice (din domenii ca: sănătate, educaţie, ocro­tire socială) ar putea fi furnizate parţial de sectorul public şi parţial de sectorul particular.

1. Mediul monetar şi financiar are un impact deosebit asupra finanţelor publice, mai ales în condiţiile oferite de interdependenţele economico-financiare dintre ţările lumii, accentuate în ultimul deceniu. Dintre elementele caracteristice mediului monetar şi financiar în continuă schimbare amintim: inflaţia şi nivelul îndatorării.

Inflaţia este un dezechilibru de ansamblu al economiei, mani­festat prin creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Cauzele inflaţiei sunt diverse: dezechilibrul dintre cerere şi ofertă; creşterea artificială a costurilor; oferta abun­dentă de monedă; dezechilibrul dintre consum şi investiţii; cheltuielile publice excesive în raport cu mijloacele de finanţare a acestora; factori psihologici; cauze externe. În funcţie de cauzele generatoare, deosebim:

• inflaţia prin cerere - când aparatul de producţie este incapabil să răspundă la creşterea cererii, iar ajustarea dintre cerere şi ofertă se realizează prin preţuri;
• inflaţia prin costuri - când are loc o creştere mai accentuată a remunerării factorilor de producţie comparativ cu sporirea producti­vităţii lor;
• inflaţia ca fenomen structural - cea care apare ca fenomen inerent, odată cu o modalitate nouă de reglare a economiei. În cazul reglării economiei prin intervenţia statului, se apelează la diverse căi: evoluţia cheltuielilor cu salariile şi a preţurilor, ca rezultat al nego­cierii dintre patronat, sindicate şi guvern; modificarea (în sensul creşterii) a nivelului cheltuielilor publice; acordarea unor prestaţii sociale diverse (indemnizaţii de şomaj, alocaţii, asigurări sociale etc.).

Alături de inflaţie şi, parţial, generată de aceasta, s-a manifestat creşterea considerabilă a îndatorării statului, atât cea internă, cât şi cea externă. La rândul său, datoria publică a favorizat şi alimentat inflaţia pe calea creditului excesiv. Creşterea creditelor publice în numeroase ţări în curs de dezvoltare a avut la bază raţionamentul keynesian conform căruia, prin apelul la împrumuturi, acestea vor putea continua să cumpere de la ţările industrializate echipamente şi bunuri, a căror utilizare va asigura rambursarea ulterioară a datoriilor contractate pentru achiziţionarea lor. Sistemul a funcţionat însă parţial, întrucât după anii ’70, odată cu adoptarea politicilor antiinflaţioniste în ţările dezvoltate economic, pe de o parte, şi creşterea ratei dobânzii şi aprecierea dolarului (începând cu anii ’80), pe de altă parte, s-a agravat situaţia de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare.

Mediul economic şi financiar în care au funcţionat finanţele publice în anii ’90 s-a caracterizat, în principal, prin: instabilitatea monedelor naţionale pe fondul unei inflaţii controlate; acţiunea pieţe­lor financiare, mondializate conform altei logici decât cea a economiei reale dintr-o ţară, şi modificarea periodicităţii în manifestarea crizelor economice.

Datorită implicării mai mult sau mai puţin accentuate în eco­nomie, statul nu poate rămâne indiferent în faţa evoluţiei pieţelor financiare, îndeosebi a celei bursiere. De altfel, ca instrument al inter­venţiei statului în economie, finanţele publice nu pot fi desprinse de contextul generat de pieţele financiare, a căror dezvoltare permanentă influenţează tot mai mult economia în ansamblul său.

Conjunctura internaţională a finanţelor publice

În lumea interdependentă actuală, echilibrele economice naţio­nale sunt în mod direct afectate de dezechilibrele externe, iar politicile în domeniul finanţelor publice constituie răspunsuri sau adaptări la o serie de constrângeri externe, cum sunt:

• dezvoltarea şi internaţionalizarea schimburilor comerciale;
• dependenţa contextului intern faţă de ratele de schimb ale monedelor străine dominante;
• dependenţa economiilor ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie de finanţarea externă a deficitelor bugetare şi de investiţii particulare importante ş.a.;
• integrarea statelor în Uniunea Europeană.

Toate aceste forme de constrângere externă limitează cadrul de acţiune al politicilor fiscale, bugetare şi monetare naţionale, cu atât mai mult, cu cât economia unui stat este mai deschisă spre exterior şi mai îndatorată. Politicile fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene trebuie să se transforme în sensul armonizării lor, iar politicile bugetare interne sunt afectate de factorii externi, în sensul că trebuie să ţină seama de fluxurile de fonduri care au loc în cadrul economiei mondiale.

Pentru buna funcţionare a Uniunii, în Tratatul de la Maastricht se prevăd cerinţe ca: limitarea deficitelor publice la max. 3% din PIB; interzicerea finanţării deficitelor publice prin emisiune monetară (precizare cuprinsă şi în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice); angajamentele financiare contractate de întreprinderile publice ale ţărilor membre să nu implice răspunderea Comunităţii Europene.