Administrație publică

Numeroase state europene îşi restructurează administraţia publică în sensul întăririi şi extinderii autonomiei şi eficacităţii administraţiilor publice locale. Oportunitatea adoptării unor reforme administrative de acest gen este impusă şi de perspectiva integrării în Uniunea Europeană, care presupune crearea compatibilităţilor şi funcţionalităţilor necesare proceselor de regionalizare şi teritorializare transnaţionale.

În ţara noastră, administraţia publică locală este organizată şi funcţionează conform următoarelor principii:

• descentralizarea serviciilor publice, prin care se înţelege scoa­terea acestora din subordinea autorităţilor centrale sau locale şi organi- 104 zarea lor în mod autonom, având patrimoniu propriu şi conducere proprie, ceea ce contribuie la creşterea răspunderii directe a acestora pentru activitatea desfăşurată;
• eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, care presupune alegerea consiliilor locale şi consiliului judeţean prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;
• legalitatea, care presupune ca toate acţiunile întreprinse de autoritatea locală să fie în conformitate cu legea;
• consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit, care se realizează prin referendum sau alte mijloace stabilite de autorităţile locale.

Aplicarea în practică a acestor principii intră în atribuţiile consi­liilor locale şi ale primarilor, fiind reglementate prin Legea administra­ţiei publice locale

Descentralizarea poate să fie mijlocul prin care toate unităţile administrativ-teritoriale îşi pot controla mai bine evoluţia şi îi pot mobiliza mai eficient pe cei implicaţi: persoane fizice şi juridice. Des­centralizarea deciziilor şi responsabilităţilor este de natură să producă transferuri de competenţe şi sarcini de la nivelul administraţiei centrale spre cel al administraţiei locale.

Sfera competenţelor şi sarcinilor administraţiilor locale produce efecte asupra nivelului şi structurii cheltuielilor şi resurselor financiare. În ceea ce priveşte transferul competenţelor de la autoritatea centrală la cea locală, trebuie respectate unele cerinţe, şi anume:

• înlăturarea oricăror suprapuneri de competenţe între unităţile teritoriale şi administraţia centrală;
• însoţirea transferului de competenţe cu un transfer de mijloace financiare care să susţină îndeplinirea sarcinilor ce trebuie realizate;
• corelarea transferurilor de competenţe cu situaţia concretă a colectivităţilor locale (dotare tehnică, populaţie etc.).

Descentralizarea corespunde unor transformări economice şi so­ciale în sensul stimulării modalităţilor de dezvoltare. Astfel, într-o eco­nomie de piaţă, descentralizarea poate fi un factor al dezvoltării, întru­cât, pe de o parte, implementează reţelele de comunicaţii, punând în valoare resurse specifice şi permiţând realizarea unei producţii variate, iar pe de altă parte, facilitează cooperarea dintre instituţii, întreprinderi şi colectivităţi teritoriale.

Dezvoltarea locală prezintă unele caracteristici, cum sunt:

• vizează domenii diverse: economic, social, cultural;
• aduce în atenţie teritorii ale căror dimensiuni şi statut nu sunt, în general, echivalente;
• implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa economică şi socială, în vederea stabilirii proiectelor;
• depinde de importanţa capacităţilor întreprinderilor locale;
• necesită rapiditate în asigurarea informării şi specializării; dacă reţelele de informare şi comunicare sunt deficitare, se reduc şansele unor proiecte izolate să intre în contact cu alte proiecte.

Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea unei reale autonomii a colectivităţilor locale reprezintă garanţia implementării democraţiei funcţionale.

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale, întocmită de Consiliul Europei şi deschisă semnării sale, conform convenţiei încheia­te între statele membre, din octombrie 1985. Principiile generale ale autonomiei formulate în Carta Europeană sunt:

• colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resursele proprii adecvate, de care să poată dispune liber, în vederea exercitării atribuţiilor lor;
• resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile stabilite pentru ele prin Constituţie sau lege;
• cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite prin lege;
• sistemul resurselor de care dispun comunităţile locale trebuie să fie suficient de diversificat şi dinamic, astfel încât să permită urmărirea evoluţiei reale a costurilor pe care le implică exercitarea competenţelor proprii;
• protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor mă­suri echivalente care să corijeze efectele repartiţiei inegale a potenţia­lelor surse de finanţare. Asemenea măsuri nu trebuie să reducă libertatea de opinie a colectivităţilor locale în cadrul responsabilităţilor care le revin;
• colectivităţile locale trebuie să fie consultate, într-o manieră adec­vată, asupra modalităţilor în care le vor fi alocate resursele redistribuite;
• subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie des­tinate, pe cât posibil, finanţării unor proiecte expres specificate. Acorda­rea subvenţiilor nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a autorităţilor locale de a-şi stabili politici proprii în domeniul lor de competenţă;
• legiferarea accesului colectivităţilor locale la piaţa naţională de capital, în scopul finanţării propriilor obiective de investiţii.

Modalităţile de organizare locală sunt foarte diverse; astfel, corespunzător dreptului administrativ, sistemele organizării locale se clasifică în:

• autonomie completă, care conferă comunităţilor locale libertatea deplină în administrarea intereselor lor, fără niciun control din partea autorităţii centrale;
• autonomie limitată, care presupune rezolvarea pe plan local a problemelor principale curente, la care se adaugă exercitarea, din partea autorităţilor centrale, a unui control asupra unor probleme majore, prevăzute în mod expres în legislaţie;
• tutela, care constă în rezolvarea de către autorităţile centrale a problemelor de interes local, administraţiei locale revenindu-i competenţe doar în acţiuni de însemnătate redusă.

Necesitatea sporirii autonomiei locale este impusă de următoarele circumstanţe:

• existenţa unei diferenţieri spaţiale a nevoilor şi preferinţelor indivizilor şi colectivităţilor, ceea ce impune adecvarea finanţelor publice locale la condiţiile locale, în vederea satisfacerii acestor nevoi;
• cunoaşterea mai exactă la nivel local a nevoilor colectivităţii şi posibilitatea acesteia de a acţiona mai operativ pentru satisfacerea lor;
• implementarea autonomiei locale corespunde principiului econo­miei de piaţă conform căruia fiecare iniţiativă trebuie susţinută în scopul creşterii eficienţei;
• administrarea unui mare număr de proiecte (adesea specifice) se poate realiza mai eficient în condiţiile funcţionării autonomiei locale.

Autonomia locală se bazează pe:

• existenţa unor organe proprii de administrare reprezentând interesele cetăţenilor comunităţii respective;
• perceperea de impozite şi taxe de la comunitatea locală, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
• posibilitatea de a întreprinde sau antrena pe teritoriul său orice activitate considerată necesară şi dorită de comunitatea în cauză (cu condiţia să nu fie interzisă de lege).

Transpunerea în practică a acestor principii este posibilă doar în condiţiile în care, la nivel local, există o capacitate de finanţare adecvată, metodele de finanţare locală fiind stabilite la nivel central. Ca urmare, prin legislaţia fiscală, statul deleagă autorităţilor locale dreptul de a stabili impozite, astfel încât să se asigure un echilibru între activi­tăţile pe care acestea le pot desfăşura şi sursele fiscale de care dispun.

În ţara noastră, autonomia locală este consfinţită chiar prin Constituţie. De asemenea, în ultimul deceniu s-au luat unele măsuri pentru accentuarea descentralizării şi autonomiei locale, prin adoptarea următoarelor legi:

• Legea nr. 68/1991 privind administraţia publică locală, înlocuită prin Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală;
• Legea nr.10/1991 privind finanţele publice, înlocuită cu Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice. Începând cu 1.01.2003 a intrat în vigoare Legea finanţelor publice nr. 500/2002;
• Legea nr. 189/1998privind finanţele publice locale;
• OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale.

În general, prin aceste reglementări s-a urmărit atingerea unor obiective ca:

• delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor de patrimoniul statului;
• crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin;
• asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţilor în ceea ce priveşte dezvoltarea localităţilor.